Apocalipsa capitolul 17 – Viziunea judecății Babilonului

Apocalipsa capitolul 17 – Viziunea judecății Babilonului

(vers.1‑6)

Comentariu

Vers.1: „Apoi unul dintre cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire, a venit de a vorbit cu mine și mi-a zis: „Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari.”

„Apoi unul dintre cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire a venit de a vorbit cu mine” – Acest verset ne aduce o clarificare importantă cu privire la întregul conținut al capitolului 17, precizându-ne timpul în care au loc evenimentele descrise aici: timpul revărsării celor șapte plăgi.

Îngerul care i se adresează lui Ioan, invitându-l să asiste la judecata femeii desfrânate, este unul dintre îngerii care țin cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu. Același înger i se adresează lui Ioan și la încheierea „Apocalipsei”, invitându-l să vadă o altă „femeie”, de data aceasta „mireasa Mielului”, Noul Ierusalim (vezi Apocalipsa 21,9). Nu este o simplă coincidență acest fapt. Când desfrânata cea mare primește răsplata nelegiuirilor ei, atunci se arată, în toată curăția și splendoarea ei, și „mireasa” Domnului Christos.

„Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari” – Aici nu este vorba de prostituția fizică, ci de acea prostituție spirituală pe care Cuvântul lui Dumnezeu o condamnă cu hotărâre.

În Vechiul Testament, simbolul femeii desfrânate este adesea folosit cu referire la poporul lui Dumnezeu care a apostaziat, Biserica care s-a depărtat de Christos, „soțul” ei legitim, și care a întreținut legături nepermise cu împărații pământului (puterile politice ale lumii). Isaia afirmă despre Ierusalimul cândva credincios lui Dumnezeu că „a ajuns o curvă” (vezi Isaia 1,21), în timp ce Ieremia îl aseamănă pe poporul Israel care s-a abătut de la poruncile lui Dumnezeu cu „o măgăriță sălbatică… care gâfâie în aprinderea patimii ei” (vezi Ieremia 2,24). La rândul lui, profetul Ezechiel dedică un capitol întreg (cap.16) decăderii morale a poporului Israel, asemănându-l cu o desfrânată.

Capitolele 17 și 18 nu se referă la o singură Biserică apostaziată, sau la o anumită metropolă a lumii numită simbolic Babilon, ci la întreaga lume civilizată din timpul sfârșitului, cu toate sistemele ei religioase apostaziate și ecumenizate, care stăpânesc peste împărații pământului.

Desfrânata cea mare nu reprezintă o singură biserica, căci capitolul 17 ne vorbește și despre „fiicele” ei (vers.5), adică acele biserici care au făcut cândva parte din ea, care s-au separat, dar care au ajuns la fel de degradate moral ca și „mama” lor. În acest sens este edificatoare o declarație din crezul papei Pius al IV-lea: „Recunosc Sfânta și Apostoleasca Biserică Romană ca mama și stăpână a tuturor bisericilor” (1).

În concepția biblică, „Babilonul cel mare” este o expresie care definește mulțimea bisericilor apostaziate în raport cu adevărul lui Dumnezeu, care se unesc în final pentru a face presiuni asupra națiunilor lumii, până când acestea se vor ridica împotriva adevărului lui Dumnezeu și împotriva poporului Său (2).

Unii comentatori contemporani sugerează că Babilonul ar simboliza Uniunea Europeană sau Europa occidentalizată însă, așa cum am văzut, în Biblie desfrâul este un simbol pentru poporul lui Dumnezeu sau pentru o biserica ce s-a îndepărtat de „soțul” ei – Christos.

Alți comentatori au o viziune simplistă asupra termenului „Babilon”, considerând că el simbolizează doar Roma papală (ex. Alford) (3). Din nou trebuie să amintim că semnificația termenului „Babilon” este mult mai complexă. După cum simbolul femeii virtuoase prin care este prezentată Biserica curată a Domnului Christos nu se aplică unei organizații bisericești anume, în mod asemănător simbolul desfrânatei celei mari nu se referă la o singură biserica decăzută, ci la toate organizațiile bisericești apostaziate de la adevărul lui Dumnezeu, fie că ne referim la catolicism, fie la protestantism.

„Care șade pe ape mari” – Cheia simbolului apelor mari îl găsim în versetul 15: „Apele pe care le-ai văzut și pe care șade curva sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.” Este vorba aici despre o unire mondială a organizațiilor bisericești care se sprijină pe națiunile pământului.

Vers.2: „Cu ea au curvit împărații pământului; și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei.”

„Cu ea au curvit împărații pământului” – Expresia „au curvit” din acest text este echivalentă cu cea folosită în Vechiul Testament și are înțelesul de îndepărtare de adevărul lui Dumnezeu și acceptarea unui alt mire decât Iisus Christos.

Primii seduși de învățăturile false ale „desfrânatei celei mari” sunt „împărații pământului”, conducătorii politici ai lumii, ale căror interese cer să intre în alianță cu Babilonul mistic. Referindu-se la femeia desfrânată din capitolul 17, M. Maxwell spune că „marea biserică creștină din Evul Mediu s-a angajat în relații imorale cu conducătorii creștini ai națiunilor pentru a avea puterea să persecute pe adevărații urmași ai lui Dumnezeu. Această unire imorală dintre biserică și stat a avut ca rezultat un mare număr de martiri. Ea a mai rezultat și într-o cădere generală a moralei creștine. Conducătorii religioși n-au mustrat păcatele conducătorilor națiunilor de teama de a nu pierde puterea coercitivă a acestora și sprijinul lor financiar” (4).

„Și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei” – După ce conducătorii politici ai lumii stabilesc legături nepermise cu „desfrânata cea mare”, e numai firesc ca și oamenii de rând, „locuitorii pământului”, să le urmeze exemplul.

Prin „vinul curviei ei” se înțelege suma învățăturilor false răspândite în lume, falsa evanghelie a lui Anticrist care se opune adevărului Cuvântului lui Dumnezeu. Profeția ne arată că spre finalul istoriei pământului întreaga lume va fi „îmbătată” de aceste învățături false, cu excepția poporului lui Dumnezeu care „păzește poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus” (vezi Apocalipsa 14,12).

Vers.3: „Și m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Și am văzut o femeie șezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, și avea șapte capete și zece coarne.”

„Și m-a dus, în Duhul, într-o pustie” – Expresia „m-a dus în Duhul” arată că profetul a fost transportat din timpul său fizic într-un alt timp – cel al viziunii. Pustia la care se face referire nu este neapărat un loc anume, ci mai degrabă o situație.

Dat fiind faptul că în limba greacă lipsește articolul hotărât înainte de „pustie”, aceasta face ca termenul să fie mai degrabă descriptiv, și nu geografic, referindu-se nu la un loc anume de pe pământ, ci la o situație din istorie.

Unii comentatori susțin chiar că „pustia” la care se referă Ioan este timpul revărsării celor șapte plăgi. Așadar, Ioan este transportat în viziune în timpul sfârșitului pentru a asista la judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului.

„Și am văzut o femeie șezând pe o fiară de culoare stacojie” – Identitatea femeii este dezvăluită în versetul 18 de către îngerul care îi dă explicații lui Ioan cu privire la viziunea primită: „Femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului.”

În simbolistica Bibliei, femeia curată și cinstită reprezintă întotdeauna Biserica adevărată a lui Dumnezeu, „Mireasa Mielului” (vezi Apocalipsa 12; 2 Corinteni 11, 2; Osea 2,19.20), în timp ce femeia desfrânată simbolizează biserica apostaziată, care s-a depărtat de Dumnezeu și adevărurile Lui (vezi Ezechiel 16).

Unii comentatori, ca Uriah Smith și Jean Vuilleumier, văd în această femeie desfrânată, al cărui nume este „Babilonul cel mare”, Roma papală (5).

Interpretarea aceasta este simplistă deoarece textul biblic (vers.5) precizează că această femeie desfrânată, numită „Babilonul cel mare”, este „mama curvelor „ pământului. Există deci și alte grupări religioase independente care s-au depărtat de adevărul lui Dumnezeu și care fac parte din aceeași familie a Babilonului.

Făcând o paralelă între capitolele 13 și 17, se poate observa că fiara din capitolul 13 este identificată cu papalitatea fără să se facă deosebire între latura religioasă și cea politică a ei, în timp ce în capitolul 17 cele două aspecte ale puterii sunt prezentate separat. În timp ce fiara pe care șade femeia reprezintă puterea politică, femeia reprezintă puterea religioasă.

Așadar, fiara pe care este șade femeia desfrânată reprezintă puterea civilă sau politică, pe care Biserica apostaziată s-a sprijinit în dorința ei de a domina conștiințele oamenilor. Culoarea stacojie sau cărămizie a fiarei, o culoare țipătoare și înfricoșătoare la privit, este asemănătoare cu a „balaurului roșu” din capitolul 12, arătând spre legătura intimă care există între „fiară” și „balaur”. De asemenea, culoarea roșie este identificată de profetul Isaia cu păcatul (vezi Isaia 1,18), ceea ce ne întărește convingerea că ne aflăm în fața unei puteri anticristice.

„Plină cu nume de hulă” – Dacă fiara din capitolul 13 este văzută având nume de hulă pe cele șapte capete, fiara pe care șade desfrânata din capitolul 17 are pretutindeni aceste nume de hulă, arătând că ea are intenția să uzurpe prerogativele Dumnezeirii.

Aceste „nume de hulă” nu sunt blesteme adresate de oameni la adresa lui Dumnezeu, ci titluri și prerogative care Îi aparțin doar lui Dumnezeu, dar pe care și le atribuie fiara. Uriah Smith vede în faptul că desfrânata șade pe fiara cu șapte capete și zece coarne realitatea faptului că ea are „frânele de conducere a statelor, ale celor zece regi preînchipuiți prin cele zece coarne. Fiara s-a supus până într-atât desfrânatei (bisericii) , încât o poartă în spinare ca pe un animal de povară” (6).

Cele șapte capete sunt, conform explicațiilor date de înger în versetul 9, cei șapte munți pe care șade femeia. Interpretarea celor șapte munți variază în cazul diferiților comentatori. J. Vuilleumier vede în cei șapte munți cele șapte coline ale „Cetății eterne”, numită de poeții antici „Roma septicollis” („Cetatea celor șapte coline”) (7).

Cele șapte coline poartă următoarele nume: Aventin, Coelius, Esquilin, Viminal, Quirinal, Capitolin și Palatin. De asemenea, Vuilleumier afirmă că pe monedele lui Vespasian cetatea Romei era înfățișată prin chipul unei femei șezând pe șapte munți.

Aceeași interpretare o dă și Uriah Smith, afirmând că „reședința papalității – capul bisericii sau omul zeificat – a fost întotdeauna la Roma, care e zidită pe șapte munți sau coline” (8).

În simbolistica biblică însă, muntele reprezintă o putere politică sau politico-religioasă (vezi Ieremia 51,24.25; Ezechiel 17,22.23; Isaia 2,3). Privite dintr-o perspectiva istorică, cele șapte capete ar putea reprezenta cele șapte mari puteri politice sau politico-religioase care s-au opus poporului lui Dumnezeu de-a lungul vremii: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma păgână și apoi, ca o încununare a tuturor, Roma papală care, spune D. Popa, „a continuat uciderea în masă. Iar statul-biserică din Evul Mediu a vărsat mai mult sânge decât a fost vărsat în toate perioadele dinainte puse laolaltă. Șapte puteri, șapte capete. Ca instituție politico-religioasă, papalitatea va continua împreună cu fiicele ei să-și joace până la sfârșit rolul în profeția biblică” (9).

Cele zece coarne reprezintă, așa cum am văzut în studiul capitolului 7 din Daniel, cele zece regate în care a fost divizat Imperiul Roman de Apus după invadarea lui de către triburile barbare: ostrogoții, vizigoții, francii, vandalii, suevii, alemanii, anglo-saxonii, herulii, lombarzii și burgunzii. În timp ce capete fiarei sunt succesive din punct de vedere istoric, cele zece coarne – regate vor fi paralele și contemporane.

Vers.4: „Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu: era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare. Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei.”

„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu: era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” – Contrastul dintre îmbrăcămintea și podoabele acestei desfrânate și cele ale femeii curate din capitolul 12, sau „mireasa Mielului” din capitolul 19,8, îmbrăcată în in subțire și curat, este izbitor. Totul este strident, țipător, de la culoarea hainelor până la opulența podoabelor.

În Biblie, cârmâzul (roșul) este o culoare asociată păcatului (vezi Isaia 1,18) și prostituției. Femeia desfrânată este zugrăvită cu toată puterea ei de seducție, astfel încât să-i poată atrage pe toți locuitorii pământului de partea ei, unindu-se cu ea în planurile ei diabolice de a lupta împotriva poporului lui Dumnezeu.

Podoabele bogate simbolizează faptul că această Biserică apostaziată a renunțat la simplitatea și curăția ei de la început (vezi Apocalipsa 12,1), alegând privilegiile și bogățiile pământești oferite de împărații pământului.

Purpuriul și cărămiziul hainelor femeii erau culori care se obțineau în antichitate cu ajutorul unor vopsele scumpe. Doar membrii caselor împărătești își permiteau să le folosească pentru a-i deosebi de oamenii de rând. „Aceasta izbitoare înfățișare”, spune Adam Clarke, „reprezintă cel mai pompos și cel mai costisitor mod în care Biserica Latină a pus înaintea națiunilor ritualurile și ceremoniile închinării ei idolatre și corupte” (10).

Jean Vuilleumier remarcă faptul că purpura și stacojiul din îmbrăcămintea femeii corespund violetului și roșului aprins, culori impuse episcopilor și arhiepiscopilor pe de o parte, și cardinalilor pe de altă parte (12).

La rândul lui, Uriah Smith remarcă: „Îmbrăcămintea acestei femei este cu totul deosebită de a celei din capitolul 12,1, care e învăluită în soare. Purpură, stacojiu, aur, pietre scumpe și mărgăritare sunt podoabele desfrânatei. Desigur, această femeie – biserica, având amanți bogați pe împărații pământului, aceștia au înzestrat-o cu toate bogățiile și podoabele pământești.

Purpura și stacojiul sunt veșminte împărătești, și aceeași culoare roșie, purpurie și stacojie este culoarea papismului. Atât tronul pe care este purtat papa, când ia parte la solemnități, cât și baldachinul care este purtat deasupra lui, suita lui și el însuși, toate bisericile și palatele Romei și chiar pardoseala pe care calcă el sunt împodobite și așternute cu purpură și stacojiu. Cardinalii lui poarta veșminte purpurii și o pălărie la fel” (13).

„Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei” – Imaginea este menită să înșele omenirea, căci aurul vasului presupune și un conținut valoros. În realitate el conține spurcăciuni și necurății ale desfrânării femeii, adică acele învățături false oferite lumii de o biserică ce s-a depărtat de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

Nu întâmplător, o medalie comemorativă a unui jubileu, bătută la Roma din ordinul papei Leon al XII-lea, în 1823, avea pe față chipul papei, iar pe verso chipul unei femei (biserica) care ținea în mână un potir și ședea pe globul pământesc. În partea de jos a medaliei se află scris: „Sedet Super Universum” („Șade pe Univers”) (14).

A. Anderson spune despre această cupă că ea „nu este aceea a mântuirii, pentru care se ruga David în vechime (vezi Psalmul 116,13) , ci este plină de zei și contrafacerea doctrinelor, schimbarea Sabatului și nemurirea sufletului” (15).

Din punct de vedere al conținutului acestei cupe, Adam Clarke spune că „teoria nemuririi de la natură a sufletului a fost una dintre acele învățături rătăcite pe care Roma le-a împrumutat de la păgâni și le-a încorporat în religia creștină” (16).

Uriah Smith este de aceeași părere că „paharul sau potirul din mâna femeii, care este plin de grozăvii și de necurățeniile desfrânării ei, preînchipuie învățătura rătăcită pe care ea o predă poporului, cu toate teoriile și născocirile omenești care compun dogmele ei” (17).

Vers.5: „Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului.”

„Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare” – Numele dat femeii desfrânate nu este întâmplător, căci Babilonul este un simbol al încurcăturii și confuziei, dar și al persecutării acelora care nu se supun voinței lui.

Acest nume simbolic care reflectă caracterul desfrânatei nu este scris direct pe frunte, ci pe o „banta eleganata”, legată de jur împrejurul capului. Desfrânatele romane din antichitate aveau obiceiul de a-și afișa numele în felul acesta (18).

Termenul de Babilon, așa cum am văzut deja, definește suma religiilor apostate și ecumenizate de la sfârșitul timpului, acea întreită uniune religioasă (ecumenică) formată din protestantismul apostaziat, spiritism (păgânism) și papalitate.

„Mama curvelor și spurcăciunilor pământului” – Expresia „mama curvelor” ne arată că Babilonul mistic al zilelor din urmă nu este o singura biserica, ci o familie întreagă de biserici care s-au abătut de la adevăr.

Vers.6: „Și am văzut pe femeia această îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iisus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.”

Femeia desfrânată este văzută de Ioan beată, însă nu se vin, ci de sânge. Și nu de sângele oricui, ci de sângele sfinților. La păcatul de a desfrâna, ea l-a adăugat și pe acela de a-i ucide pe cei mai buni oameni de pe pământ, cei numiți de Cuvântul lui Dumnezeu „sfinți”. În limba greacă, cuvântul „beată” este la timpul prezent, ceea ce denotă o stare continuă de beție a acestei biserici decăzute, adică o atitudine constantă pe toată perioada în care ea a dominat viața Europei medievale.

Mirarea lui Ioan ajunge la culme. El nu s-a mirat văzând Roma păgână persecutându-i pe creștini, el însuși fiind o victimă a urii ei. Însă ca Biserica lui Christos să ajungă să-i ucidă pe cei mai buni creștini, și aceasta în Numele lui Dumnezeu, la aceasta nu se aștepta. Între Biserica apostolică atât de apropiată de idealul divin și Biserica de stat persecutoare a Evului Mediu era o deosebire atât de mare și neașteptată încât Ioan nu poate să-și stăpânească mirarea. El nu-și poate explica cum a putut să decadă atât de mult Biserica Domnului său.

În întunecata perioadă a dominației papalității, de la recunoașterea creștinismului ca religie de stat, și până la lovitura mortală dată ei de Revoluția franceză, în 1798, milioane de creștini care au îndrăznit să creadă altfel decât le era impus de Roma, au fost martirizați. În toată această perioadă, cei care au refuzat să bea din cupa plină cu vinul Babilonului (învățăturile rătăcite ale Bisericii apostaziate) au fost arși de vii, sfârtecați de mașinăriile diabolice inventate de Inchiziție, torturați, deposedați de avere, deportați, ostracizați și defăimați.

Cu această imagine a unei femei desfrânate, beată de sângele sfinților, se încheie viziunea primită de Ioan. În fața unor asemenea scene, este cât se poate de firească uimirea care l-a cuprins pe profet: „Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.”

Însă până la sfârșitul „Apocalipsei”, Ioan mai avea să vadă și alte scene care îi vor produce uimirea…

Lori Balogh

Referințe:

(1) – Joseph Faa Di Bruno, „Catholic Belief”, p. 253, citat de R. J. Wieland în „L’Evangile dans l’Apocalipse”, p. 158 și de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 80

(2) – Idem

(3) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III. p. 81

(4) – M. Maxwell, „God Cares”, vol. II, ed. 1985, p. 458.459, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 83.84

(5) – Compilație Uriah Smith, E. G. Withe, și D. Nicolici, „Explicația profețiilor din Daniel și Apocalipsa”, p. 472; J. Vuilleumier, „Apocalipsa”

(6) – Idem, p. 473

(7) – Horațiu, Carmen Seculare /7; Virgil, Eneida, VI, 782‑784; Cicero, „Scrisori către Atticus VI”, etc.

(8) – Compilație U. Smith, E. G. White și D. Nicolici, „Explicarea profețiilor din Daniel și Apocalipsa”, p. 473

(9) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 88

(11) – J. Vuilleumier, „Apocalipsa”, ed. 1945, p. 224

(12) – Ibidem

(13) – Uriah Smith, „Explicația profețiilor din Daniel și Apocalipsa”, p. 474

(14) – J. Vuilleumier, „Apocalipsa”; E. G. White, „Tragedia veacurilor”, ed. 1992, p. 492.493, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 90

(15) – R. A. Anderson, „Desfășurând cartea Apocalipsei”, ed. 1996, p. 194.195

(16) – Adam Clarke, „Comentarii”, vol. VI, p. 1036, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 91

(17) – U. Smith, „Explicația profețiilor din Daniel și Apocalipsa”, p. 474.475

(18) – Seneca, Controv. 1,2; Juvenal VI, p. 133, citat de Mounce in „The Book of Revelation”, ed. 1980, p. 310