Apocalipsa capitolul 19 – Ospățul păsărilor
(vers.17-21)
Introducere
Capitolul 19 cuprinde tablourile a două ospețe: cel al nunții Mielului și cel al păsărilor. Prin intermediul viziunii bătrânului profet, avem privilegiul de a fi martorii ultimelor evenimente din cadrul marii lupte dintre bine și rău, dintre Christos și Satana.
Faptul că Biblia ne vorbește de două ospețe este semnificativ. Nu există pentru omul muritor decât două posibilități de alegere: fie să răspundă invitației de a participa la ospățul nunții Mielului, fie să devină el însuși, împreună cu toți nelegiuiții care vor fi respins harul și chemarea divină, un meniu la ospățul păsărilor de pradă.
Privind tabloul lugubru al acestui ospăț al păsărilor, prin care Dumnezeu vrea să ne readucă cu picioarele pe pământ și să devenim conștienți de urmările veșnice ale alegerilor pe care le facem acum, ne întrebăm: Unde sunt promisiunile unui mileniu de pace, prosperitate și armonie de pe pământ, cu care fiara i-a amăgit pe locuitorii pământului?
Acum, când lupta milenară dintre Domnul Christos și Satana este pe cale să se încheie, a sosit momentul ca toți cei care s-au împotrivit adevărului și au dorit nimicirea poporului lui Dumnezeu, mici și mari, bogați și săraci, oameni din toate categoriile sociale, să-și primească răsplata. Ei sunt acum nimiciți, iar trupurile lor moarte, împrăștiate pe întreaga suprafață a pământului, reprezintă un adevărat ospăț pentru păsările de pradă.
De ce ne sunt prezentate scene atât de înspăimântătoare din partea unui Dumnezeu al dragostei? Pentru același motiv pentru care solia îngerului al treilea (vezi Apocalipsa 14,9‑11) este una dintre cele mai severe solii pe care le putem găsi pe paginile Bibliei: să ne trezească la realitate și să ne arate că o viață de păcat și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu nu poate conduce decât la nimicire veșnică.
Ca și solia îngerului al treilea, tabloul ospățului păsărilor reprezintă un mesaj al unui Dumnezeu al dragostei, rostit în timp de har, când încă mai există posibilitatea alegerii. „Iată, îți pun azi înainte viața și binele, moartea și răul… Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța ta” (Deuteronomul 30,15.19).
Comentarii
Vers.17.18: „Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare și a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: „Veniți, adunați-vă la ospățul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncați carnea împăraților, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor și a călăreților, și carnea a tot felul de oameni, slobozi și robi, mici și mari!”
Imaginea îngerului care stă în picioare în soare este plină de măreție și însoțește biruința forțelor binelui asupra forțelor răului. Prin tabloul ospățului păsărilor suntem readuși pe pământ pentru a privi la scenele înfrângerii definitive a fiarei și acoliților ei. Cu o voce puternică, acest înger poruncește tuturor păsărilor să vină la ospățul cel mare al lui Dumnezeu.
Tabloul acestui ospăț nu e greu de descifrat în semnificațiile lui. „Meniul” este foarte clar prezentat: trupurile moarte ale uriașei mulțimi a celor nelegiuiți. Scenele sunt îngrozitoare, căci pentru un oriental, gândul de a deveni hrană pentru animale sau păsările de pradă reprezenta cea mai mare rușine.
Acest ospăț este descris înainte de a începe lupta din versetul 19, tocmai pentru a le arăta celor nelegiuiți consecințele atitudinii lor de răzvrătire împotriva guvernării divine. Acest ospăț este numit „ospățul cel mare al lui Dumnezeu” pentru că Dumnezeu este cel care îl oferă. Din „meniu” nu lipsește nicio categorie de oameni: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, împărați, comandanți de oști și viteji, tot felul de oameni. Chiar dacă în această viață au fost diferențe de natură socială, materială sau culturală între oameni, ceea ce i-a unit a fost aceeași atitudine de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
În pasajul biblic care descrie ospățul păsărilor apare de cinci ori cuvântul „carne”: „carnea împăraților, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor și a călăreților și carnea a tot felul de oameni” (vers.18).
Această repetare a cuvântului, susține Lehmann, sugerează faptul că omul este pedepsit pentru că nu a umblat după îndemnurile Duhului, ci după îndemnurile firii pământești (vezi Romani 8,1) (1).
Vers.19: „Și am văzut fiara și împărații pământului și oștile lor adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și oastea Lui.”
Versetul 19 este o completare la plăgile a șasea și a șaptea. Ioan vede uriașa coaliție anticristică, în fruntea căreia se află fiara, pregătită pentru ultima mare bătălie împotriva lui Mesia și împotriva poporului Său. Acesta este Armaghedonul, bătălia pentru care cele trei duhuri de demoni, ieșite din gura balaurului, a fiarei și a prorocului mincinos, i-au adunat pe toți împărații pământului (vezi Apocalipsa 16,13.14).
Bătălia aceasta este ultima din marea lupta dintre bine și rău, căci ea pune capăt domniei răului și deschide calea mult așteptatei Împărății a neprihănirii. Aici apare acea „piatră” dezlipită fără ajutorul vreunei mâini din visul lui Nebucadnețar, care lovește chipul uriaș la picioare, ea însăși devenind un munte mare – simbol al Împărăției lui Dumnezeu (vezi Daniel 2,34.44.45).
În ciuda mileniilor de har divin, în ciuda jertfei și mijlocirii Mântuitorului, precum și a soliilor de har trimise de Dumnezeu prin cei trei îngeri din Apocalipsa cap.14, și în pofida faptului că pământul întreg a fost luminat de slava îngerului puternic din capitolul 18, cea mai mare parte a locuitorilor pământului au ales să treacă de partea forțelor răului, ascultând de fiară, în loc să se supună lui Dumnezeu și să asculte de poruncile Sale (2).
Vers.20: „Și fiara a fost prinsă. Și împreună cu ea a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă.”
Este demn de remarcat că, după ce au fost prezentate cele două mari oștiri gata de luptă, Ioan nu descrie faza războiului, așa cum ne-am fi așteptat. Ioan trece direct la înfrângerea și prinderea fiarei și a prorocului mincinos, deoarece după arătarea Domnului Christos ca biruitor, faza războiului e foarte scurtă. Fiara și prorocul mincinos sunt prinși încă de la începutul bătăliei.
Un alt amănunt ne atrage atenția: din tabloul ospățului păsărilor din capitolul 19, adică din scenele care descriu nimicirea vrăjmașilor Domnului Christos și ai poporului Său, lipsește cu desăvârșire „balaurul” – Satana, Diavolul – al treilea pion al falsei trinități anticristice. Motivul pentru care acesta e trecut cu vederea este acela că Diavolul nu va fi nimicit la revenirea Domnului Christos, ci după mileniu (vezi Apocalipsa 20).
„Iazul de foc” în care vor fi aruncați fiara și prorocul mincinos nu este același cu cel din capitolul 20,10, căci capitolul19 descrie evenimentele legate de revenirea Domnului Christos înainte de mileniu, în timp ce capitolul 20 descrie evenimentele de după mileniu.
Legat de acest aspect, „Comentariile Biblice ASZ” afirmă că a susține că lacul focului menționat aici descrie un eveniment de la sfârșitul mileniului înseamnă a scoate acest verset din contextul lui. O explicație ar fi aceea că există o judecată cu foc atât la începutul, cât și la sfârșitul mileniului (3). Comentând acest verset, James White spune: „Așadar, cu voia dvs., sunt două lacuri cu foc, câte unul la fiecare capăt al celor o mie de ani” (4).
„Pământul se învârte sub ochii de foc ai Fiului lui Dumnezeu”, spune D. Popa. „Plăgile au transformat pământul în pustiu și acum focul devastează suprafața lui, nimicind pe nelegiuiții care au rămas în viață după plăgi. Strălucirea prezenței lui Dumnezeu este mai mult decât pot suporta nelegiuiții” (5).
„În curând”, spune R. Anderson, „fiara și profetul mincinos, cele două mari sisteme ale înșelăciunii, urmează să fie aruncate în focul nimicitor al lui Dumnezeu, iar cei răi, peste măsură de îngâmfați și sfidători, vor fi atunci distruși de strălucirea prezentei Sale” (6).
Ziua cea mare a revenirii Domnului va dovedi că nimic din lumea noastră nu va putea rezista înaintea strălucirii Sale. Puterea politică, averile, conturile bancare, palatele luxoase și armele cele mai sofisticate, filozofiile și teologiile moderne, nimic nu va rămâne în picioare. Cu o singură excepție: caracterul sfânt al celor care au ascultat de glasul lui Dumnezeu, și nu al fiarei, este singurul lucru care va trece proba focului (vezi Isaia 13,11.12).
Vers.21: „Iar ceilalți au fost uciși cu sabia, care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și toate păsările s-au săturat din carnea lor.”
Tema marelui ospăț al păsărilor este reluată în acest ultim verset al capitolului19. Limbajul lui Ioan este foarte concis. În doar câteva cuvinte el vorbește despre sfârșitul ultimei mari bătălii din lunga istorie a luptei dintre Christos și Satana. Viziunea nu descrie o încleștare generală în care combatanții se luptă până ce comandanții lor sunt capturați. Dintr-un anumit punct de vedere, nici nu putem vorbi de o luptă, deoarece textul biblic ne spune că liderii forțelor anticristice sunt prinși dintr-o dată, restul armatelor fiind ucise.
Ceea ce urmează este un festin lugubru al păsărilor de pradă. Acesta este viitorul tuturor celor ce resping harul lui Dumnezeu și se asociază cu fiara și prorocul mincinos, închinându-se fiarei și chipului ei.
Despre acea zi, profetul Isaia spune: „Iată Domnul deșartă țara și o pustiește, îi răstoarnă fața și risipește locuitorii; cum se întâmpla preotului, se întâmplă și poporului, stăpânului ca și slugii, stăpânei ca și slujnicei, vânzătorului ca și cumpărătorului, celui ce dă cu împrumut ca și celui ce ia cu împrumut, datornicului ca și cel căruia îi este dator. Țara este pustiită de tot și prădată, căci Domnul a hotărât așa” (Isaia 24,1-3).
Lupta a ajuns la final. Cei mântuiți au fost adunați de îngeri chiar înainte de nimicirea celor nelegiuiți și, atât cei găsiți vii, cât și cei morți în Domnul, dar înviați, se află în văzduh pentru a-L întâmpina pe Domnul Christos la revenirea Sa. Apoi, ei sunt luați la cer și conduși spre Noul Ierusalim, cetatea sfântă.
În drumul lor spre patria cerească, ei cântă imnurile lor de recunoștință pentru salvarea lor și pentru răsplata care îi așteaptă în veșnicie: „Doamne, Tu ești Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălța! Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioșie. Căci ai prefăcut cetatea (Babilon) într-un morman de pietre, cetățuia cea tare într-un morman de dărâmături; cetatea cea mare a străinilor este nimicită și niciodată nu va mai fi zidită.
De aceea Te slăvesc popoarele puternice, și cetățile neamurilor puternice se tem de Tine. Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel slab, un loc de scăpare pentru cel nenorocit în necaz, un adăpost împotriva furtunii, un umbrar împotriva căldurii… În ziua aceea, vor zice: Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam; acum să ne veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isaia 26,1‑4.9).
Lori Balogh
Referințe:
(1) – R. Lehmann, „The Two Suppers Syimposium on Revelation”, Book 2, vol. 7, p. 221, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 212
(2) – C. M. Maxwell, „God Cares”, vol. 2, Pacific Press, ed.1985, p. 493.494
(3) – CBASZ, vol. 7, p. 639, Manuscris, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 217
(4) – „Review and Herald”, 21 ianuarie 1862
(6) – R. A. Anderson, „Desfășurând cartea Apocalipsei”, ed. 1996, p. 214, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 218
