Apocalipsa capitolul 19 – Viziunea revenirii lui Iisus

Apocalipsa capitolul 19 – Viziunea revenirii lui Iisus

(vers.11‑16)

Introducere

Punctul culminant al întregului Plan de Mântuire este revenirea în glorie a Domnului Iisus Christos pentru a pune capăt domniei răului și pentru a restabili armonia universală distrusă prin apariția păcatului.

Viziunea din capitolul 19 este una dintre cele mai amănunțite și mai vii descrieri ale acestui măreț eveniment, așteptat de-a lungul veacurilor de toate generațiile de credincioși. De fapt, revenirea Mântuitorului este tema centrală a Bibliei, în care pot fi găsite 1846 de referințe la acest eveniment. Încă din primul capitol al „Apocalipsei” suntem asigurați de realitatea revenirii Domnului Christos: „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1,7).

În descrierea viziunii din capitolul 19 apar câteva paradoxuri:

– Deși nu e descrisă nicio luptă, Iisus Christos este prezentat ca pornind la luptă.

– Haina Mântuitorului e descrisă ca fiind muiată în sânge, deși lupta nu a început.

– Domnul doboară popoarele cu o sabie ascuțită, dar El nu folosește sabia.

– Mântuitorul are un nume știut doar de El și totuși Numele Lui este anunțat în viziune și toți Îl pot afla.

Toate aceste paradoxuri ne determină să ne concentrăm atenția asupra mesajului teologic al descrierii și nu asupra unor detalii scenice.

Viziunea Îl prezintă pe Domnul Christos în mijlocul evenimentelor ultimelor zile, descrierea Lui depășind limitele imaginației omenești. Dramatismul evenimentului glorios este dat de faptul că la bucuria de nedescris a celor care L-au iubit și s-au pregătit pentru revenirea Sa, se adaugă groaza celor ce au întors spatele harului.

În timp ce primii exclamă: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam; acum să ne veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui” (Isaia 25,9), cei din a doua categorie se roagă de stâncile munților: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6, 16.17).

Două clase, doar două clase de oameni vor exista în momentul de culme al Planului de Mântuire. Alături de care din cele două categorii te vei așeza pentru a petrece veșnicia?

Comentarii

Vers.11: „Apoi am văzut cerul deschis, și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” și „Cel adevărat”, și El judecă și se luptă cu dreptate.”

„Apoi am văzut cerul deschis” – Ioan mai avusese prilejul să vadă cerul deschis, însă nu în felul acesta. În Apocalipsa 4,1, Ioan văzuse o ușă deschisă în cer, prin care el putea privi spre scenele desfășurate în fața tronului lui Dumnezeu, scene premergătoare ruperii celor șapte peceți. În capitolul 19, nu doar o ușă, ci întreg cerul se deschide pentru a-i permite profetului să privească scenele mărețe ale revenirii Domnului Christos.

„Și iată că s-a arătat un cal alb” – Nici calul alb nu era o noutate pentru Ioan, căci la începutul cărții el mai văzuse un astfel de cal odată cu ruperea primei peceți (vezi Apocalipsa 6,2). Însă de data aceasta, „Călărețul” aflat pe calul cel alb, împreună cu oștile cerești care-L însoțesc tot pe cai albi, au o cu totul altă misiune.

Dacă în Apocalipsa 6,2 calul alb simbolizează Biserica primară în efortul ei de a evangheliza lumea, în capitolul 19 prezența lui este legată de revenirea Mântuitorului pentru a pune capăt istoriei păcatului și a restabili Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.

„Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” și „Cel adevărat” – În întregul pasaj care descrie revenirea glorioasă a Domnului (vers.11‑16) există patru declarații cu privire la Numele Său (vers.11.12.13.16). Prima dintre acestea se referă la Domnul Christos ca fiind „Cel credincios” și „Cel adevărat”.

În Orient, numele unei persoane era o reflectare a caracterului său. Numele „Cel credincios și adevărat” reflectă faptul că Mântuitorul S-a ținut de cuvânt, împlinind promisiunea făcută ucenicilor cu privire la revenirea Sa: „Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan 14, 2-3).

Chiar dacă uneori credincioșii au avut impresia că El amână momentul revenirii Sale, El se va arăta cu siguranță pentru a-Și împlini promisiunea și pentru a-i elibera pe copiii Săi, care L-au așteptat cu atâta răbdare și devotament. Acum a sosit momentul să-i ducă în Împărăția Sa veșnică. Acesta este tabloul triumfului final al Domnului Christos în lupta Sa milenară împotriva „balaurului” și acoliților săi.

„El judecă și se luptă cu dreptate” – Verbele „a judeca” și „a lupta”, fiind la prezent, indică o acțiune obișnuită din partea Fiului lui Dumnezeu. În armonie cu caracterul Său neprihănit și în contrast cu nedreptatea care domină în lume, Mântuitorul judecă după adevăr, ceea ce ne dă asigurarea că, după milenii de istorie a păcatului, dreptatea se va instaura din nou pe pământ.

De asemenea, Mântuitorul este văzut luptând cu dreptate, ceea ce este o mare încurajare pentru Biserica Sa luptătoare, care se află încă pe pământ. El este alături de poporul Său credincios și persecutat de puternicii lumii, luptând alături de el și conducându-l la biruință.

Acest moment mult așteptat de poporul lui Dumnezeu de pe pământ a fost profetizat cu milenii în urmă de Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor și să încredințeze pe toți cei nelegiuiți de toate faptele lor nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit” (Iuda 14).

Vers.12: „Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris, pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur.”

„Ochii Lui erau ca para focului” – Este primul detaliu pe care Ioan îl surprinde din uimitorul portret al Celui ce călărea pe calul alb. Aceeași trăsătură o regăsim și în capitolele 1,14 și 2,18.

„Ochii ca para focului” sunt un simbol al puterii de pătrundere și al atotștiinței Fiului lui Dumnezeu. Nimic nu se poate ascunde de privirea Sa pătrunzătoare și, chiar dacă omul încearcă să-și ascundă gândurile și motivele de semenii săi, sau chiar față de sine însuși, Fiul lui Dumnezeu le cunoaște pe deplin: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gândul” (Psalmul 139,1.2).

Calitatea de judecător a Fiului lui Dumnezeu impune cunoașterea desăvârșită atât a lucrurilor descoperite, cât mai ales a celor ascunse. Oamenii care încearcă să ascundă păcatele lor săvârșite în întuneric, departe de ochii semenilor, se înșală amarnic. Cel care are „ochii ca para focului” vede și știe totul și, ceea ce acum este ascuns, va fi scos la lumină „ca să se descopere gândurile multor inimi” (Luca 2,35).

„Capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești” – Descrierea Fiului lui Dumnezeu este evident simbolică. Dacă „balaurul” este văzut purtând șapte diademe (vezi Apocalipsa 12,3), iar „fiara” care iese din mare, zece (vezi Apocalipsa 13,1), Fiul lui Dumnezeu este văzut purtând pe cap un număr nelimitat de diademe, ceea ce simbolizează autoritatea Sa nelimitată.

Venirea Mântuitorului având pe cap nenumărate cununi împărătești reprezintă momentul în care intră în vigoare stăpânirea Sa universală, stăpânire care deja era a Lui datorită jertfei și învierii Sale. Adevăratul triumf al Domnului Christos va fi la revenirea Sa, când va nimici „orice domnie, orice stăpânire și orice putere” (vezi 1 Corinteni 15,24) și va stabili pentru vecie Împărăția lui Dumnezeu pe pământ (vezi Daniel 2,44).

„Și purta un nume scris, pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur” – În făgăduința făcută credincioșilor Bisericii din Pergam apare ideea că biruitorul va primi o piatră albă, „și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apocalipsa 2,17).

Așadar, numele pe care îl poartă Fiul lui Dumnezeu este un nume al biruitorului, oglindind experiența unică pe care o are în privința luptei împotriva păcatului. „Dacă și El, și sfinții biruitori vor avea un nume nou pe care numai ei îl cunosc”, spune D. Popa în comentariul său, „nu este oare acesta numele ce marchează cea mai intimă legătură și experiență a comuniunii cu Dumnezeu?” (1).

Vers.13: „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este „Cuvântul lui Dumnezeu.”

„Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge” – Versetul acesta lasă loc multor comentarii, fiind lansate diferite opinii cu privire la originea sângelui de pe hainele Călărețului de pe calul alb. Una dintre interpretări susține că sângele de pe hainele Acestuia este sângele ispășitor al Fiului lui Dumnezeu, acel sânge care L-a făcut biruitor în lupta cu forțele răului.

În virtutea acestei jertfe ispășitoare, Fiul lui Dumnezeu galopează acum biruitor. Biruința a fost câștigată la Golgota. „Acesta (sângele) trebuie să fie o referire la Calvar,” spune Leon Morris. „Domnul Christos a biruit, vărsându-și sângele. Unii au gândit că este sângele celor înfrânți… . Nu este imposibil ca Ioan să fi avut în minte ambele idei. Sângele celor înfrânți nu poate face ispășire pentru vinovăția păcatului, cum țapul pentru Azazel din Ziua Ispășirii nu era o jertfă de ispășire, dar este greu să susținem că el vorbește despre sânge, fără să se gândească la sângele vărsat la Golgota. Ioan face mereu referire la faptul că, în calitatea Sa de Miel al lui Dumnezeu, Domnul Christos a biruit. El a biruit nu vărsând sângele altora, ci vărsând propriul Său sânge” (2).

Jean Vuilleumier consideră că sângele în care este muiată haina „Călărețului” ceresc este cel al martirilor credinței, sânge care cere răzbunare. Alți comentatori cred că sângele de pe haina „Călărețului” nu poate fi cel vărsat pe Golgota, întrucât aici Fiul lui Dumnezeu nu apare ca Miel, ci ca războinic, dar și pentru faptul că lupta spre care se îndreaptă nu a început încă.

„Numele Lui este „Cuvântul lui Dumnezeu” – Numele prin care este prezentat „Călărețul” este același prin care este prezentat și Fiul lui Dumnezeu în primele versete ale Evangheliei lui Ioan: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu…” (Ioan 1,1).

Expresia „Cuvântul lui Dumnezeu”, folosită în Talmud și în literatura iudaică, face întotdeauna referire la o persoană, nu la cuvântul rostit. În contextul de față, acest Nume scoate în evidență autoritatea Fiului lui Dumnezeu în relație cu națiunile pământului.

Vers.14: „Oștile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și curat.”

Tabloul care Îl înfățișează pe Fiul lui Dumnezeu însoțit de o armată îmbrăcată în alb și călare pe cai albi este impresionant. Nu ni se precizează dacă această armată este alcătuită din îngeri, din sfinții glorificați sau și din unii, și din alții. Ținând cont de context, de faptul că Fiul lui Dumnezeu e prezentat aici la a doua Sa venire pe pământ, este cel mai probabil că oastea cerească este cea a îngerilor care-L vor însoți pe Domnul Christos (vezi Matei 24,31; Marcu 8, 38; Luca 9,26).

Unii comentatori susțin că armata cerească e formată din cei mântuiți, din sfinții glorificați, însă această interpretare ar fi valabilă numai dacă am considera că scena descrisă în capitolul 19,11‑16 se va desfășura după mileniu, atunci când Domnul Christos va executa sentința judecății divine.

Vers.15: „Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.”

În acest verset sunt prezentate trei acțiuni ale judecății Fiului lui Dumnezeu: lovirea neamurilor, cârmuirea cu un toiag de fier și călcarea teascului mâniei lui Dumnezeu.

„Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită ca să lovească neamurile cu ea” – În capitolul 1 al „Apocalipsei”, în prima viziune primită de Ioan, Fiul lui Dumnezeu este prezentat ca având „o sabie ascuțită cu două tăișuri” ce ieșea din gura Lui (vezi Apocalipsa 1,16; 2,12), armă cu care se războiește cu nicolaiții (vezi Apocalipsa 2,16).

„Sabia ascuțită cu două tăișuri” este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri…” (Evrei 4,12). La rândul său, Isaia spune că „El va lovi pământul cu toiagul Cuvântului Lui” (Isaia 11,4).

Prin acest Cuvânt a fost adus la existență pământul și tot ce este pe el (vezi Psalmul 33,6.9), și tot prin el va fi nimicit tot ce este întinat de păcat (vezi Apocalipsa 19,20.21).

„Pe care le va cârmui cu un toiag de fier” – Imaginea este preluată din Psalmul 2, un psalm mesianic în care Domnul spune Unsului Sau: „Îți voi da neamurile de moștenire…” și „Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier” (Psalmul 2,8.9).

Toiagul de fier este simbolul autorității desăvârșite pe care Fiul lui Dumnezeu o are asupra națiunilor și popoarelor pământului în dubla Sa calitate de Creator și Răscumpărător. Imaginea este luată din realitatea acelor timpuri. Păstorii din Orient aveau toiege cu un capăt îndoit, care slujea la ajutarea și călăuzirea oilor, în timp ce celălalt capăt al toiagului era îmbrăcat în fier, slujind ca unealtă de atac.

Descriind scenele finale ale istoriei păcatului, capitolul 19 Îl prezintă pe Fiul lui Dumnezeu folosind în lucrarea judecății „toiagul de fier”, adică deplina Sa autoritate asupra popoarelor pământului.

„Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu” – Imaginea teascului mâniei lui Dumnezeu a mai fost folosită de Ioan în capitolul 14,19.20 tot în legătură cu judecata finală a celor nelegiuiți.

Cuvântul „mânie” pus în dreptul lui Dumnezeu îi deranjează pe unii creștini sentimentali, însă el oglindește o realitate pe care nu trebuie să o ignorăm. De 13 ori apare acest cuvânt între capitolele 6 și 19 din „Apocalipsa”, ceea ce ne arată că mânia divină nu este o iluzie, ci o realitate. „Apocalipsa” este o carte realistă, care Îl prezintă pe Dumnezeu așa cum este: iubitor, dar și drept. Aceste două calități ale Dumnezeirii sunt cei doi stâlpi pe care se sprijină întregul Univers. Iubirea fără dreptate ar fi imorală, iar dreptatea fără iubire ar însemna tiranie.

De aceea, orice concepție despre Dumnezeu care nu ia în calcul și dreptatea Sa, mânia și indignarea Sa, care se manifestă prin judecarea și nimicirea păcatului, este o concepție falsă, nerealistă. Sentimentalismul în această privință nu aduce niciun beneficiu, dimpotrivă.

Biblia este foarte clară în această privință: păcatul și toți cei care s-au lipit de el, devenind vrăjmași ai lui Dumnezeu și ai poporului Său, vor fi în final nimiciți. Dumnezeu nu dorește acest lucru, dimpotrivă, El vrea ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16). Însă dacă oamenii continuă să rămână în starea de răzvrătire față de Legea divină, El nu are altă opțiune decât nimicirea lor veșnică, spre binele întregii Creații.

La revenirea Domnului Christos, pieirea celor nelegiuiți este doar temporară. Ei vor avea parte de a doua înviere, a celor nelegiuiți, la sfârșitul mileniului, când va fi executată sentința definitivă asupra celor nelegiuiți (vezi Apocalipsa 20). Așadar, expresia „mânia aprinsă a lui Dumnezeu” are în vedere ambele evenimente escatologice.

Vers.16: „Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: „Împăratul împăraților și Domnul domnilor.”

Aici apare unul dintre cele aproape 250 de nume și titluri care Îi sunt atribuite Fiului lui Dumnezeu în Sfintele Scripturi. De ce atâtea nume? Pentru că fiecare nume și titlu scoate la lumină câte una dintre calitățile și trăsăturile Sale de caracter, câte un aspect din frumusețea vieții și slujirii Sale. Un singur nume nu ar fi putut reda desăvârșirea caracterului Său și plinătatea slujirii Sale pentru întreaga Creație.

Numele de „Împărat al împăraților și Domn al domnilor” scoate în evidență dreptul suprem al Fiului lui Dumnezeu de a judeca lumea și a aduce sentința asupra celor nelegiuiți. El are acest drept în virtutea naturii Sale divine, în calitatea Sa de Creator, dar și în virtutea jertfei de pe Golgota, în calitatea lui de Răscumpărător.

Între comentatori sunt discuții cu privire la locul în care este scris acest nume, însă acestea nu sunt semnificative. Important este mesajul acestui titlu, preluat și el din scrierile Vechiului Testament: „Căci Domnul, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor” (Deuteronomul 10,17).

Cei care în timpul vieții au ascultat de glasul „Păstorului cel bun” (vezi Ioan 10,17) nu vor trebui să se teamă când Domnul Iisus Christos, „Păstorul cel mare”, se va arăta în calitatea Lui de „Împărat al împăraților și Domn al domnilor”. Prietenia pe care au cultivat-o în timpul acestei vieți trecătoare cu Mântuitorul va continua în modul cel mai firesc în veșnicie.

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 203

(2) – Leon Morris, „The Revelation of St. John”, ed. 1981, p. 320, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 204