Apocalipsa capitolul 20 – Prima înviere și mileniul

Apocalipsa capitolul 20 – Prima înviere și mileniul

(vers.1‑6)

Comentarii

Vers.1: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare.”

„Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger” – Intrând direct în conținutul viziunii primite, Ioan începe descrierea cu imaginea unui înger care se coboară din cer. Nu ni se precizează numele lui, motivul fiind probabil acela de a arăta spre finalul lipsit de importanță al lui Satana.

„Care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare” – Misiunea acestui înger este sugerată de ceea ce ține în mână: „cheia Adâncului și un lanț mare”. Aici avem două simboluri care ne arată că lucrarea lui Satana s-a apropiat de final, după ce milenii întregi a luptat împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său.

Unii comentatori cred că „Adâncul” este o cavernă subterană sau o prăpastie aflată undeva în Univers. Sensul termenului este însă simbolic, căci în cap.11,7 ni se vorbește despre fiara care „se ridică din Adânc”. Deși este posibil ca Ioan să fi văzut în viziune o prăpastie, o fântână sau o cavernă, imaginea este simbolică, ea având rolul de a arăta că activitatea lui Satana urmează să fie oprită foarte curând. Versetul 3 arată foarte clar acest lucru, căci ni se spune că scopul legării lui Satana este ca „să nu mai înșele neamurile.”

Din capitolul 19 înțelegem că pământul va fi cu totul depopulat cu ocazia mărețului eveniment al revenirii Domnului Christos (vezi Apocalipsa 19,19‑21). Oamenii nelegiuiți vor pieri în timpul revărsării celor șapte plăgi, iar cei care vor supraviețui vor pieri la arătarea în slavă a Mântuitorului, neputând să suporte măreția Sa.

Cei drepți, găsiți în viață, împreună cu sfinții din toate timpurile care au fost aduși la viață la prima înviere, cu puțin timp înainte de apariția Domnului Christos, Îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh (vezi 1 Tesaloniceni 4,17; 1 Corinteni 15,51) și vor domni cu El timp de o mie de ani în ceruri.

Locuințele promise de Mântuitorul celor mântuiți (vezi Ioan 14,1‑3) sunt cele din cetatea Noului Ierusalim care se află în cer și care va fi coborât pe pământ doar la sfârșitul mileniului (vezi Apocalipsa 21,1‑3).

Așadar, luarea celor mântuiți la cer și nimicirea celor nelegiuiți în timpul plăgilor lăsă pământul pustiu, nelocuit, fără viață. Trupurile celor morți acoperă întreaga suprafață a pământului, astfel încât el devine un „abis”, un „adânc” fără viață și pustiu (gr. „abussos”).

Termenul „Adânc” este folosit atât în Vechiul, cât și în Noul Testament și se aplică diferit, în funcție de context. În general, el desemnează haosul, un loc pustiu, însă în anumite contexte el poate însemna fundul mării, interiorul pământului sau scoarța pământului ruinată (vezi Geneza 7, 11; 8,2; Psalmul 104,6; Proverbele 8,28; Isaia 51,10; Ezechiel 26,19; 31,4.15).

Pentru prima dată găsim acest termen în Geneza 1,2, unde se descrie starea haotică a globului terestru la începutul Creației. În Ieremia 4,23, aceeași expresie folosită în Geneza 1,2 („tohu vabohu”, tradus cu „pustiu și gol”) se aplică la starea haotică a pământului la sfârșitul lumii.

Abisul (adâncul) este așadar un simbol al pământului pustiit. Septuaginta (traducerea în limba greacă a Vechiului Testament) folosește în Geneza 1,2 cuvântul „abussos”, ca traducere a ebraicului „tehom” („adânc”), cuvânt ce descrie pământul așa cum arăta el în prima zi a Creației – „pustiu și gol” (ebr. „tohu vabohu”), sau, așa cum traduce Gala Galaction, „fără chip și pustiu.”

Vers.2: „El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani.”

„El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana” – Sunt amintite în acest verset toate cele patru titluri prin care este definit vrăjmașul de veacuri al lui Dumnezeu: „balaurul”, „șarpele cel vechi”, „Diavolul” și „Satana” (vezi Apocalipsa 12,3.9).

„Și l-a legat” – „Lanțul” adus de înger pentru legarea Diavolului este simbolic. Atunci când cineva este în imposibilitatea de a mai acționa în vreun fel, în vorbirea zilnică se spune că „are mâinile legate”. Lanțul cu care este legat Satana este de fapt un „lanț” al împrejurărilor, ca urmare a decretului divin prin care Satana nu va mai putea acționa așa cum a făcut-o timp de milenii.

Să ne imaginăm cum va arăta pământul după revărsarea celor șapte plăgi și luarea la cer a celor mântuiți: un pământ devastat de cutremure și de grindina din timpul plăgii a șaptea, orașe în ruină, munți dezrădăcinați din locul lor, lăsând în loc găuri imense, fiare contorsionate în locul în care altă dată se aflau fabrici, aeroporturi și orașe înfloritoare, totul fiind carbonizat de focul pustiitor. Printre ruine se aud doar vaietele demonilor și fâlfâitul păsărilor de pradă care devorează carnea trupurilor moarte la marele ospăț al lui Dumnezeu.

Nu e nevoie ca Satana să fie legat cu lanțuri materiale. „Lanțul” împrejurărilor și al singurătății e suficient să-l țină legat pe un pământ pe care timp de câteva milenii a făcut lumea să tremure. El, care prefăcea lumea în pustiu și nimicea orașe și națiuni întregi, este silit acum să stea printre ruinele operei sale, închis acolo pentru a medita la urmările veșnice ale răscoalei sale împotriva lui Dumnezeu.

Profetul Isaia descrie astfel tabloul „legării” lui Satana: „Toți împărații neamurilor, da, toți se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui. Dar tu ai fost aruncat departe de mormântul tău, ca o ramură disprețuită, ca o pradă luată de la niște oameni uciși cu lovituri de sabie și aruncată pe pietrele unei gropi, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu ești unit cu ei în mormânt, căci ți-ai nimicit țara și ți-ai prăpădit poporul. Nu se va mai vorbi niciodată de neamul celor răi…” (Isaia 14,18‑20).

„Pentru o mie de ani” – Unii comentatori consideră că cei o mie de ani sunt simbolici, profetici, reprezentând de fapt o perioadă de 360 000 de ani. Problema pe care o ridică acest capitol este aceea că el reprezintă un amestec de elemente reale și simbolice. Care sunt cele reale și care sunt cele simbolice?

Versetele 5 și 6 ne vorbesc despre învierea celor drepți, un eveniment cât se poate de real în Sfânta Scriptură. Prin urmare, cei o mie de ani care urmează acestei învieri reale trebuie să fie la fel de reali ca și învierea care îi precede.

Vers.3: „L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, a pecetluit intrarea deasupra lui ca să nu mai înșele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme.”

„L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, a pecetluit intrarea deasupra lui” – Lui Satana și demonilor săi li se oferă acum posibilitatea să contemple tot răul pe care l-au înfăptuit timp de milenii de istorie a păcatului, ca urmare a răzvrătirii lor împotriva guvernării lui Dumnezeu.

Printre cadavre de oameni și ruine ale unor civilizații distruse, Diavolul rămâne doar cu propriile gânduri, oferindu-i-se ocazia să contemple și să înțeleagă tot răul pe care l-a produs în întregul Univers prin răzvrătirea sa. Timpul pocăinței a trecut demult. Ceea ce îi mai rămâne lui Satana este doar „întunericul de afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților” de care amintește Domnul Christos în cuvântările Sale (vezi Matei 8,12; 13,42.50; 22,13; 24,51).

Acest timp îndelungat de reflecție și așteptare a primirii sentinței este adevărata pedeapsă a celui rău. Nimicirea lui Satana în iazul cu foc va însemna doar finalul acestei pedepse teribile, în care timp de o mie de ani el va trebui să stea doar cu propriile gânduri în mijlocul operei sale malefice și conștient de destinul său.

Semnificația „legării” lui Satana poate fi mai bine înțeleasă dacă pasajul din Apocalipsa 20 este comparat cu alte texte biblice: 2 Petru 2,4; Iuda 6; Daniel 4,15.33.34. Legarea sau exilarea lui Satana a fost preînchipuită în serviciul anual desfășurat la templu în marea Zi a Ispășirii, prin alungarea țapului pentru Azazel, după ce în prealabil marele preot mărturisea deasupra țapului toate păcatele poporului (vezi Leviticul 16,21).

După cum în templul din vechime păcatele poporului erau puse asupra țapului pentru Azazel după terminarea lucrării de ispășire din timpul anului, la fel, după ce Domnul Christos Își va încheia lucrarea de ispășire pentru păcatele mărturisite ale oamenilor în Sanctuarul ceresc, aceste păcate vor fi așezate asupra lui Satana. El va fi declarat vinovat pentru tot răul pe care l-a făcut direct sau indirect pe pământ.

„După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme” – Dacă „legarea” lui Satana în „Adânc” înseamnă că el nu va mai avea pe cine înșela și ispiti timp de o mie de ani, „dezlegarea” lui presupune un eveniment care îi va oferi din nou lui Satana posibilitatea de a-i înșela și ispiti pe oameni. Însă doar pentru puțină vreme. Care este acest eveniment? Versetele următoare ne vorbesc despre el.

Vers.4: „Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Christos o mie de ani.”

„Și am văzut niște scaune de domnie” – După scena legării lui Satana pe pământul pustiu și devastat, atenția lui Ioan este din nou îndreptată spre cer. Deși nu se specifică unde se află aceste scaune de domnie, contextul ne arată că ele se află în cer. În „Apocalipsa”, în afară de tronul lui Satana (vezi Apocalipsa 2,13) și al fiarei (vezi Apocalipsa 13,2; 16,10), toate celelalte tronuri sunt în ceruri.

„Și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata” – Cu siguranță că aceasta este judecata la care se referă Pavel când le scrie credincioșilor din Corint: „Nu știți că sfinții vor judeca lumea? … Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Corinteni 6,2.3).

Această judecată presupune un raport amănunțit al tuturor faptelor, gândurilor, planurilor, cuvintelor, intențiilor, motivațiilor și aspirațiilor celor aduși la bara de judecată. Acest raport, păstrat în ceruri în dreptul fiecărui om care se naște pe pământ, va fi pus la dispoziția celor sfinți, așezați pe scaunele de judecată.

Pavel vorbește despre această judecată ca despre un eveniment care va avea loc imediat după revenirea Domnului Christos: „De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4,5). În deplină colaborare cu Mântuitorul, cei mântuiți îi judecă pe nelegiuiți, comparând faptele și gândurile lor cu marele etalon moral al Legii și hotărând partea de vină a fiecăruia. Chiar Satana și îngerii lui vor fi judecați de către sfinți, lucru confirmat de apostolul Pavel: „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Corinteni 6,3).

„Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus” – Ioan amintește aici doar două categorii de oameni din marea mulțime a celor mântuiți: martirii din toate timpurile și cei care nu s-au închinat fiarei și icoanei ei. Deși sunt amintiți doar aceștia, în Împărăția de o mie de ani din ceruri vor domni toți cei mântuiți, din toate categoriile și din toate veacurile. Dacă în acest context sunt amintite doar cele două categorii, aceasta se datorează faptului că ele ies în evidență pentru că au suferit cel mai mult dintre toți cei mântuiți.

Făgăduința de a sta cu Domnul Christos pe scaunul Lui de domnie este făcută tuturor (vezi Apocalipsa 3,21), nu doar martirilor și biruitorilor fiarei. Iar textul de aur al Bibliei ne spune că Domnul Christos Și-a dat viața „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16). Așadar, amintirea doar a celor două categorii de mântuiți nu înseamnă că doar cei ce fac parte din ele vor domni cu Domnul Christos în timpul mileniului.

Folosind termenul „suflet”, Ioan nu are în vedere acea presupusă entitate din ființa umană despre care Platon credea că este nemuritoare, ci sensul se referă la întreaga ființă umană. Raportul biblic cu privire la crearea omului spune: „Domnul, Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2,7).

Asemenea limbajului nostru obișnuit, Biblia folosește adesea acest termen cu referire la omul în întregimea ființei lui (vezi Numeri 31,35.46; Ezechiel 13,19; 17,17; Fapte 2,41; 7,14). Învățătura potrivit căreia o parte a ființei noastre (sufletul) este nemuritoare își are originea în minciuna șarpelui din Eden: „Hotărât că nu veți muri!” (Geneza 3,4) și a pătruns în creștinism pe linia filozofiei grecești, regăsindu-se în doctrina majorității denominațiilor creștine.

Ioan ne face să înțelegem că aceste „suflete” sunt ființele omenești care învie la revenirea Domnului Christos și domnesc împreună cu El în ceruri în timpul mileniului.

„Ei au înviat și au împărățit cu Christos o mie de ani” – Doctrina premilenismului, conform căreia revenirea Domnului Christos va avea loc înainte de începerea mileniului, își are fundamentul nu doar în capitolul 20 al „Apocalipsei”, ci și în alte adevăruri susținute de Sfânta Scriptură:

– Cei găsiți sfinți la revenirea Domnului Christos sunt luați la cer, conform promisiunii Sale: „Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan 14,1‑3). La rândul lui, Pavel spune că sfinții găsiți în viață la revenirea Domnului, împreună cu sfinții din toate veacurile înviați, Îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh (vezi 1 Tesaloniceni 4,15‑17). Ei nu vor rămâne pe pământ, ci vor fi luați la cer. Pe pământ niciun nelegiuit nu va mai rămâne în viață la revenirea Mântuitorului (vezi Apocalipsa 19,15.18.21).

– Tronurile pe care vor domni cei sfinți sunt în ceruri, nu pe pământ. Singurele tronuri care sunt amintite în „Apocalipsa” ca aflându-se pe pământ sunt cel al lui Satana (vezi Apocalipsa 2,13; 13,2) și cel al fiarei (vezi Apocalipsa 16,10), adică numai tronurile vrăjmașilor lui Dumnezeu. Celelalte tronuri – al lui Dumnezeu, al Mielului și cele pe care vor ședea biruitorii – se află în ceruri.

– Ioan vede grupul biruitorilor fiarei aflându-se în cer. Un studiu în paralel al pasajelor din capitolele 3,21; 15,2 și 20,4 ne conduce în mod logic la concluzia că tronurile pe care vor ședea cei mântuiți se află în cer și nu pe pământ.

Premilenismul adventist susține că versetele1‑3 descriu evenimente care vor avea loc pe pământ, la începutul și în timpul celor o mie de ani, pe când versetele 4‑6 au în vedere evenimente care vor avea loc în ceruri în perioada mileniului. Se poate observa alternanța scenelor pământești cu cele cerești, fapt de altfel obișnuit în profețiile escatologice din „Daniel” și „Apocalipsa”. Această alternanță o regăsim și în capitolul 20, chiar dacă cuvântul „cer” nu apare în versetele 4‑6.

O întrebare justificată ar fi: De ce e nevoie de un mileniu pentru ca Dumnezeu să aducă sentința definitivă asupra lui Satana și îngerilor lui și asupra celor nelegiuiți? Răspunsul e legat de reabilitarea deplină a caracterului lui Dumnezeu în fața întregului Univers. De la răscoala lui Lucifer din cer până la ultimele zile ale istoriei păcatului, caracterul lui Dumnezeu a fost greșit prezentat înaintea ființelor create. De aceea, tema majoră a „Apocalipsei” este dreptatea lui Dumnezeu în toate acțiunile Sale (vezi Apocalipsa 19,2).

Pentru ca toate ființele din Univers să ajungă pe deplin convinse de dreptatea lui Dumnezeu și de faptul că toate acuzațiile lui Satana sunt nefondate, este nevoie de timp. Mileniul este ocazia pe care Dumnezeu o oferă creaturilor Sale, îngeri, oameni mântuiți și ființe necăzute în păcat din alte lumi, să examineze în amănunțime căile Sale.

„Dosarele” celor nelegiuiți, asupra cărora trebuie rostită sentința finală, vor fi puse la dispoziția celor mântuiți și a întregului Univers, pentru ca toți să se convingă de faptul că Dumnezeu a fost drept în toate judecățile Sale. După ce vor fi scoase la lumină toate lucrurile ascunse, toți vor ajunge la concluzia: „Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor” (Apocalipsa 15,3).

Conform premilenismului adventist și doctrinei judecății, există trei faze (etape) ale judecății finale:

1) Judecata preadventă (de cercetare) este prima etapă a judecății finale. Ea se desfășoară în ceruri în prezența îngerilor și a ființelor necăzute în păcat, începând cu anul 1844, și se va încheia odată cu închiderea harului (vezi Daniel 7,9.10.13.14; 8,14; 9,25).

Această judecată e necesară pentru a-i separa pe sfinții care vor fi luați la cer la revenirea Domnului Christos de cei nelegiuiți, care vor rămâne morți pe pământ în timpul mileniului (vezi 1 Tesaloniceni 4,15‑17). Ea stabilește cine dintre cei morți sunt vrednici de prima înviere și cine dintre cei vii au marele privilegiu de a-L întâmpina pe Domnul Christos la a doua Sa venire. Judecata preadventă stabilește, așadar, numele care vor rămâne scrise în cartea vieții.

2) Judecata din timpul mileniului se desfășoară în cer în prezența celor mântuiți, care vor avea ocazia să examineze viața celor nelegiuiți și motivele pentru care ei nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 6,2.3; Apocalipsa 20,4).

Prin această fază a judecății, Dumnezeu se lasă să fie El Însuși judecat cu privire la toate deciziile Sale de-al lungul desfășurării Planului de Mântuire, pentru ca în final toate ființele inteligente din Univers să recunoască dreptatea Sa.

3) Judecată executivă (aplicarea sentinței) este ultima fază a judecății divine. Ea va avea loc la sfârșitul celor o mie de ani (vezi Apocalipsa  20,11‑15) și constă în nimicirea deplină a lui Satana și a îngerilor lui, precum și a tuturor celor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, respingând harul Său mântuitor.

În urma acestei ultime faze a judecății, Universul va fi curățat pe deplin și definitiv de orice urmă a păcatului, iar Împărăția lui Dumnezeu va fi o împărăție în care neprihănirea va domni veșnic (vezi Daniel 2,44).

Vers.5: „Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.”

Expresia „ceilalți morți” se referă la toți cei care n-au avut parte de învierea celor drepți la revenirea Domnului Christos și al căror nume n-a fost găsit scris în cartea vieții. De asemenea, expresia ne arată că vor exista două învieri: prima la începutul mileniului, la revenirea Domnului Christos, și a doua la sfârșitul mileniului.

În urma celei de-a doua învieri de la sfârșitul mileniului, Satana va fi „dezlegat” pentru puțină vreme. El va avea din nou controlul asupra omenirii, încercând să o conducă spre ultimul asalt împotriva lui Dumnezeu și împotriva cetății sfinte coborâtă din cer – Noul Ierusalim (vezi Apocalipsa 20,7‑9).

Vers.6: „Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere, ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Iisus Christos, și vor împărăți cu El o mie de ani.”

„Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere!” – Întâlnim aici una dintre cele șapte fericiri rostite în cartea Apocalipsei (cap. 1,3; 14,13; 16,15: 19,5; 20,6; 22,7.14). La vederea sfinților înviați în slavă, Ioan este cuprins de un profund sentiment de admirație și dor după această fericire. Aceasta este fericirea eternă a familiei celor mântuiți, pe care balaurul, fiara și toți acoliții lor nu o vor putea tulbura niciodată în veșnicie.

„Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere” – Pentru prima dată în cartea Apocalipsei apare expresia „a doua moarte” sau „moartea a doua” (Apocalipsa 20,14; 21,8).

Prima moarte este generală și este cauzată de natura păcătoasă a ființelor omenești, căci „plata păcatului este moartea” (vezi Romani 6,23; 1 Corinteni 15,22; Evrei 9,27). Această prima moarte este numită în multe pasaje biblice un „somn” (vezi 2 Cronici 21,1; 27,9; Ioan 11,11), dat fiind faptul că ea este temporară, durând doar până la înviere (fie prima, fie a doua înviere). Singurii care nu vor gusta experiență morții vor fi sfinții care vor trăi experiența glorioasă a „parousiei” (revenirea lui Christos), despre care amintește Pavel în 1 Tesaloniceni 4,15‑17.

Spre deosebire de prima moarte care este temporară, cea de-a doua moarte este veșnică. Este acea moarte pregătită Diavolului și îngerilor lui, care va duce la dispariția deplină și definitivă a păcatului din Univers. Ea va avea efecte veșnice și nicidecum nu va consta într-o viață veșnică trăită în chinurile unui presupus iad etern.

Din nefericire, în creștinism au pătruns doctrine false și nebiblice, care susțin existența unui iad veșnic în care cei nelegiuiți vor suferi la nesfârșit chinurile pedepsei divine pentru păcatele lor. Totuși, moartea înseamnă finalul vieții, nicidecum o viață veșnică trăită în chinuri. Biblia spune clar: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), nicidecum viața veșnică în chinuri!

„Vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Iisus Christos, și vor împărăți cu El o mie de ani”– În timpul celor o mie de ani, sfinții luați la cer vor participa la cea de-a doua fază a judecății – judecata celor nelegiuiți. Aceasta nu stabilește cine va fi mântuit și cine va fi pierdut dintre ei, căci acest lucru a fost stabilit deja în timpul judecății preadvente. Cei care sunt morți pe pământ în timpul mileniului sunt pierduți pentru totdeauna.

Judecata din timpul mileniului are un alt scop. În tot acest timp, cei mântuiți vor avea ocazia să examineze și să reexamineze dovezile pe baza cărora Dumnezeu a decis ca oamenii rămași în morminte la prima înviere să nu aibă parte de mântuire. Vor fi puse la dispoziția celor mântuiți „dosarele” (rapoartele) vieții tuturor oamenilor pentru ca orice urmă de îndoială cu privire la judecata lui Dumnezeu să dispară.

Mulți dintre cei mântuiți vor pierde pe unii din cunoscuții lor, pe unele dintre rudele lor, poate pe copii sau părinți, frați sau surori… Vor exista multe nedumeriri și multe semne de întrebare care cer un răspuns pertinent. Judecata din timpul celor o mie de ani va oferi răspuns tuturor acestor nedumeriri și întrebări, în așa măsură încât la sfârșitul ei, orice ființă inteligentă din Univers să recunoască dreptatea lui Dumnezeu în toate procedeele Sale.

În timpul mileniului, „sfinții care vor judeca lumea” (1 Corinteni 6,2) vor avea parte de surprize mari: unii, despre care se credea că vor fi mântuiți, nu vor fi în cer, în timp ce alții, despre care nu se credea că vor fi în cer, vor fi totuși acolo. Însă cea mai mare surpriză pentru cei mântuiți, dar și cea mai plăcută, va fi să constate că ei înșiși se numără printre fericiții moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu (vezi Matei 25,34‑40).

În timpul celor o mie de ani, Dumnezeu este dispus să dialogheze cu copiii Săi mântuiți și să le explice rațiunea tuturor hotărârilor și acțiunilor Sale de-a lungul întregii istorii a păcatului. Se va întâmpla atunci ceva asemănător dialogului dintre Dumnezeu și Avraam cu ocazia distrugerii Sodomei și Gomorei (vezi Geneza 18). Dumnezeu a primit mijlocirea lui Avraam pentru cetățile nelegiuite, însă când Avraam a văzut a doua zi fumul gros ieșind din valea Iordanului a înțeles că Domnul este drept în toate căile Sale și că El nu nimicește fără să aibă motive temeinice.

În sensul acesta, cei mântuiți vor fi „preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Iisus Christos”. Ei vor înțelege, la sfârșitul mileniului, de câtă răzvrătire și încăpățânare au dat dovadă cei nelegiuiți, respingând în mod repetat harul lui Dumnezeu. Ei vor înțelege că și cei mai „de treabă” dintre semenii lor, care nu sunt cu ei în cer, au ascuns în inimă păcate grele și un spirit care i-a despărțit pentru totdeauna de Dumnezeu și Împărăția Sa.

Lori Balogh