Apocalipsa cap. 20 – Sfarsitul istoriei pacatului ( vers. 7-15 )

Apocalipsa cap. 20 – Sfarsitul istoriei pacatului
( vers. 7-15 )

Comentariu

Evenimentele care au loc dupa cei o mie de ani sunt descrise foarte telegrafic, desi ele sunt caracterizate de un dramatism maxim. Lui Ioan i se ofera privilegiul sa asiste la ultimele scene ale luptei dintre bine si rau, si ceea ce ii este dat sa vada in viziune este impresionant.

Vers. 7: “Cand se vor implini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat “

Daca “legarea” lui Satana a constat in imposibilitatea lui de a mai amagi si ispiti pe oameni in tot rastimpul celor o mie de ani, atunci “dezlegarea” lui trebuie sa insemne un proces invers.

La revenirea Domnului Christos, toti cei drepti sunt luati la cer, in timp ce nelegiuitii care au supravietuit plagilor mor, neputand sa suporte slava Fiului lui Dumnezeu. Deoarece nu mai are pe cine sa amageasca, Satana se vede legat de “lantul” imprejurarilor ( are “mainile legate” ). La sfarsitul celor o mie de ani, odata cu invierea generala a tuturor nelegiuitilor, Satana e dezlegat pentru putina vreme. El are din nou front de lucru printre miliardele de oameni readusi la viata.

Aceasta atitudine a Diavolului dovedeste inca odata , daca mai era necesar, ca indaratnicia si spiritul lui de razvratire impotriva lui Dumnezeu nu s-a schimbat cu nimic in timpul mileniului. Dumnezeu dovedeste acum intregului univers ca un pacat nemarturisit si neparasit nu are vindecare , ci duce cu siguranta la moarte vesnica.

Vers. 8: “Si va iesi din temnita lui ca sa insele neamurile, care sunt in cele patru colturi ale pamantului, pe Gog si pe Magog, ca sa-i adune pentru razboi. Numarul lor va fi ca nisipul marii.”

Invierea celor nelegiuiti, al caror numar este “ca nisipul marii”, ii ofera din nou mana libera lui Satana. De data aceasta insa, pentru putina vreme. Acum, cetatea sfanta a Noului Ierusalim, impreuna cu cei mantuiti, se afla pe pamant, iar oamenii care au murit neimpacati cu Dumnezeu din toate veacurile sunt readusi la viata. Unicul scop al Diavolului este de a-i aduna pe toti nelegiuitii pentru un ultim asalt impotriva cetatii sfinte si a poporului lui Dumnezeu.

Speranta unei biruinte apare din nou in statul major al fortelor raului, acestea  hotarandu-se sa continue razboiul impotriva lui Dumnezeu pe toate planurile si cu toate mijloacele. Aceasta hotarare cade pe un teren cat se poate de prielnic, deoarece nelegiuitii ies din morminte cu acelasi spirit de razvratire impotriva lui Christos cu care au coborat in mormant.

“Gog si Magog” sunt simboluri ale natiunilor pamantului vrajmase lui Dumnezeu si aflate sub influenta lui Satana. Dupa Ezechiel 38,6, Magog este un teritoriu “din fundul miazanoaptei”, insa in Apocalipsa, Gog si Magog ii reprezinta pe toti vrajmasii lui Dumnezeu din toate veacurile si din toate punctele cardinale.

Cu experienta sa milenara de amagire, Satana ii aduce sub comanda lui, promitandu-le ca impreuna vor reusi sa cucereasca cetatea Noului Ierusalim. Va fi insa ultima lui mare amagire, dupa care va veni pierzarea vesnica si disparitia pentru totdeauna a pacatului din univers.

Unii comentatori sustin ca Gog si Magog ar simboliza capitalismul si comunismul, aceasta dualitate persecutandu-i pe sfintii lui Dumnezeu. Comentariile Biblice AZS vad insa in cele doua nume niste simboluri ale tuturor vrajmasilor lui Dumnezeu din toate timpurile, care intra din nou in scena odata cu invierea generala a celor nelegiuiti.

Vers. 9: “Si ei s-au suit pe fatza pamantului si au inconjurat tabara sfintilor si cetatea prea iubita. Dar din cer s-a coborat un foc care i-a mistuit.”

Miliardele de oameni readusi la viata dupa trecerea celor o mie de ani sunt vazute indreptandu-se din toate punctele cardinale spre cetatea sfanta, Noul Ierusalim, coborata pe pamant impreuna cu cei mantuiti. In fruntea lor se afla geniul raului, Satana, care isi intra deplin in rolul sau de comandant suprem al celei mai mari armate care a existat vreodata pe pamant.

Orbit de spiritul sau de razvratire impotriva lui Dumnezeu si animat de convingerea ca cetatea sfanta va putea fi cucerita, Satana este convins ca acest ultim asalt va reusi. Cata orbire poate aduce pacatul in viata unei fiinte care era imbracata alta data in slava cerului ! Nici acum marele vrajmas al neprihanirii nu crede ceea ce Creatorul a stabilit si a descoperit de la inceput: pacatul nu are niciun viitor in Imparatia slavei lui Dumnezeu, caci “plata pacatului este moartea” ( Romani 6,23 ).

Si toti aceia care se alipesc de pacat vor trebui sa piara impreuna cu el, disparand pentru totdeauna din acest univers: “Caci iata , vine ziua care va arde ca un cuptor ! Toti cei trufasi si toti cei rai vor fi ca miristea; ziua care vine ii va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va lasa nici radacina, nici ramura.” ( Maleahi 4,1 )

Sentinta divina este data si focul judecatii finale isi face lucrarea. Aceasta este ziua razbunarii lui Dumnezeu, cand pacatul si cei care s-au alipit de el sunt nimiciti pentru totdeauna, lasand locul neprihanirii, pacii si armoniei.

Expresia “i-a mistuit” inseamna literal “i-a mancat”. Forma verbului in limba greaca arata o actiune completa in care nelegiuitii sunt consumati de focul judecatii finale pana ce ei dispar pentru totdeauna. Nu avem aici nicio aluzie cu privire la chinurile fara sfarsit ale celor nemantuiti intr-un iad vesnic.

Jean Vuilleumier descrie aceasta scena in cuvintele urmatoare: “La vedera lor… vechiul vrajmas din totdeauna al lui Dumnezeu se trezeste la o noua speranta. Un fel de frenezie strabate membrele lui intepenite. Beat de ingamfare, de ambitie si de ura, se avanta in mijlocul acestui ocean de oameni, trecand de la un popor la altul, spunand: “Salut ! O, voi, tovarasi de dureri ! Recunoasteti in mine pe conducatorul si liberatorul vostru de legaturile iluzorii ale mortii. Destul ati indurat legea ei mincinoasa. Un vrajmas a pustiit pamantul acesta, care este al nostru. Cu toate acestea, e fara putere. Pamantul este al nostru. Nu ne mai ramane decat cetatea aceasta ingamfata. Daca Ulise a cucerit Troia, Cir a cucerit Babilonul si Tit a cucerit Ierusalimul, ajutat de voi, eu voi pune mana pe aceasta metropola increzuta. Iar din pamantul acesta pustiit, noi vom face un paradis. Eu voi fi imparatul lui, iar voi… locuitorii lui fericiti.” ( 1 )

Aceasta este ultima mare amagire in care Satana ii va duce pe locuitorii pamantului. Iar acestia aleg “inca odata, in mod constient, voluntar si colectiv, drumul revoltei , si dau o deplina justificare judecatii care-i duce la pierire.” ( 2 )

“Iazul de foc” despre care se vorbeste in acest pasaj biblic este intreaga suprafata a pamantului, si nu un loc special destinat chinurilor vesnice. Intreg pamantul e transformat intr-o mare de flacari care ii mistuie ( ii consuma pana la disparitie ) pe cei nelegiuiti, purificand pamantul ( Maleahi 4,1; 2 Petru 3,10 ). Asadar, efectul focului, iar nu focul in sine este vesnic. Moartea a doua, de care vor avea parte Diavolul, ingerii lui si oamenii nelegiuiti, este o moarte deplina, definitiva si vesnica.

Aceeasi scena este descrisa de St. N. Haskell astfel: “O oaste nenumarata se apropie de cetatea sfanta, cu temeliile ei stralucitoare si portile de margaritar, cuprinsa de lumina Imparatului ei. Portile sunt inchise si pe un tron mare si alb, un tron inalt pe deasupra zidurilor cetatii, ca sa fie bine vazut de ostile nenumarate ale raului, sta Imparatul imparatilor, tinand sus Legea lui Dumnezeu. Cei in armonie cu aceasta temelie a adevarului sunt inauntrul cetatii. Cei care au respins Legea lui Dumnezeu sunt afara. Pentru un scurt timp, cei nelegiuiti privesc slava pe care au desconsiderat-o si au pierdut-o. Domnul Christos este vazut in toata frumusetea si marimea Lui. Istoria iubirii rascumparatoare, de la cadere si pana la sfarsit, descoperita pe crucea Golgotei, apare viu in mintea fiecaruia.” Dar e prea tarziu!  Mult prea tarziu ! ( 4 )

Vers.10: “Si diavolul, care-i insela, a fost aruncat in iazul de foc si de pucioasa, unde este fiara si prorocul mincinos. Si vor fi munciti zi si noapte in vecii vecilor.”

La acest tablou sumbru face adesea referire Domnul Christos atunci cand ne vorbeste despre Gheena. De retinut este faptul ca “focul cel vesnic” al judecatii finale “a fost pregatit Diavolului si ingerilor lui” ( Matei 25,41 ), si nu oamenilor. Daca, in final, cea mai mare parte a omenirii va suferi pedeapsa acestui foc, aceasta se va datora doar alegerii personale a fiecarui individ, si nu intentiei lui Dumnezeu.

“Iazul de foc” este o ilustrare a nimicirii totale, definitive si pana la radacina  a raului. Despre acesta s-a amintit si in cap. 19,20, insa in acel context, in care se spune ca fiara si prorocul mincinos au fost aruncati in el, acest iaz de foc este cel care va insoti revenirea Domnului Christos inainte de mileniu. Capitolul 20, 10 specifica faptul ca Diavolul este aruncat in acest iaz de foc dupa trecerea celor o mie de ani, dupa ce el a fost “legat” pe suprafata pustiita si devastata a pamantului, obligat sa mediteze la intregul rau pe care l-a produs in Creatia lui Dumnezeu prin razvratirea sa.

“ Si vor fi munciti zi si noapte in vecii vecilor ” – Aceasta afirmatie pare sa indice existenta unui loc in care Diavolul, fiara si prorocul mincinos vor fi chinuiti in vesnicie ( iad ). Daca acesta ar fi sensul expresiei, atunci ar aparea o contradictie in textul biblic.

Referitor la vers. 10, comentatorul catolic Herman Kramer spune: “Nu exista “zi si noapte” in vesnicie, dupa judecata finala lui Dumnezeu. Dupa textul grecesc, “zi si noapte” nu trebuie identificat cu “in vecii de veci” sau vesnicia. Deci, daca Satana este chinuit impreuna cu fiara si profetul mincinos zi si noapte, aceasta trebuie sa fie atata vreme cat ziua si noaptea vor continua sa existe pe pamant.” ( 5 )

Jean Vuilleumier precizeaza in comentariul sau ca termenii “veci”, “vesnic” si “vecii vecilor” nu arata o durata fara sfarsit atunci cand sunt folositi in legatura cu fiintele sau obiectele create. Termenii “aion” ( gr ) si “olam” ( ebr. ) exprima o perioada de timp mai lunga sau mai scurta, dupa cum este si durata obiectului respectiv. Si in limbajul curent se folosesc expresii ca “detentie perpetua”, ceea ce nu inseamna detentie pe veci, ci pe intreaga perioada a vietii respectivului om. Pentru cei nelegiuiti, durata chinurilor se termina odata cu moartea a doua ( Maleahi 4,1; Matei 10,28; 13,30; Isaia 10,17 ).

Ideea de pedepsire vesnica ar intra in contradictie cu multe adevaruri clare ale Sfintelor Scripturi:
– Existenta unor chinuri vesnice ar pune in mod serios sub semnul intrebarii caracterul lui Dumnezeu. El ar putea fi acuzat de nedreptate in sentinta data la judecata finala. O viata vesnica petrecuta in chinuri ar fi o pedeapsa disproportionata chiar si pentru Satana. Nu sta in caracterul lui Dumnezeu sa dea astfel de pedepse disproportionate. Dimpotriva, Domnul Christos ne invata ca “robul acela care a stiut voia stapanului sau si nu s-a pregatit deloc, si n-a lucrat dupa voia lui, va fi batut cu multe lovituri. Dar cine n-a stiut-o si a facut lucruri vrednice de lovituri, va fi batut cu putine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult. Si cui i s-a incredintat mult, i se va cere mai mult.” ( Luca 12, 47.48 ).

Ideea care razbate din cuvintele Mantuitorului este aceea a unei pedepse proportionale cu vinovatia. Domnul vorbeste de “putine lovituri” si de “multe lovituri”, si nicidecum nu vorbeste de “lovituri fara numar”, pentru vesnicie.

– Invatatura despre chinurile vesnice contrazice expresia “moartea a doua” ( cap. 20,6.14; 21,8 ). Prin definitie, moartea este finalul vietii, nicidecum o viata vesnica in chinuri.

– De asemenea, invatatura despre chinurile vesnice in focul iadului este contrazisa de alte pasaje biblice in care se vorbeste despre pedeapsa prin focul care “mistuie”. A mistui inseamna a consuma pana la nimicirea totala, dupa care focul se stinge.

In 2 Imparati 1 ne este relatat cazul lui Ilie care in doua ocazii diferite a spus: “Daca eu sunt om al lui Dumnezeu, sa se coboare foc din cer si sa te mistuie” ( vers.10.12 ). Apoximativ o suta de soldati au fost mistuiti impreuna cu capitanii lor in cele doua ocazii. Incidentul relatat in Vechiul Testament ne arata ca focul cazut din cer si-a facut lucrarea de nimicire ( mistuire ), dupa care el a incetat. Nu focul este vesnic, ci efectele lui.

– Existenta unui loc in unievers in care cei nelegiuiti ar trebui sa sufere o vesnicie intreaga ar umbri fericirea celor mantuiti, a ingerilor sfinti si a miliardelor de fiinte necazute in pacat din alte lumi. Cum ar putea fi fericit in Imparatia lui Dumnezeu un parinte al carui copil razvratit ar arde in veci intr-un astfel de loc ? Dar un sot, gandindu-se la sotia lui nemantuita ? Dar un om, stiind ca prietenul sau cel mai bun sufera cumplit intr-un astfel de loc pentru vesnicie ?

Acest fapt nu doar ca ar intra in contradictie cu caracterul drept si iubitor al lui Dumnezeu, dar ar perpetua in vesnicie amintirea istoriei pacatului. Iadul vesnic ar fi un fel de “reality show” de groaza, un film horror pe care cei mantuiti ar fi nevoiti sa-l suporte in eternitate. Cum s-ar mai implini in acest caz frumoasa fagaduinta din cap.21,4: „El va sterge orice lacrima din ochii lor ( ai celor mantuiti ). Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut” ?
Da, „focul cel vesnic” apartine de „lucrurile dintai” si el va trece odata cu ele, lasand locul unei vesnicii traite in armonie, pace si neprihanire. Daca ne sunt prezentate aceste scene ingrozitoare, aceasta se intampla pentru a ne ajuta sa realizam ca pacatul, oricat de atragator ar fi, este in final o nebunie.

Vers.11: „Apoi am vazut un scaun de domnie mare si alb, si pe Cel ce sedea pe el. Pamantul si cerul au fugit dinaintea Lui, si nu s-a mai gasit loc pentru ele.”

Scena desfasurata in viziune inaintea lui Ioan este de o maiestate de nedescris. Este cea de-a treia si ultima faza a judecatii lui Dumnezeu, cea in care se rosteste sentinta. Dupa ce in timpul mileniului toate „dosarele” celor nelegiuiti au fost rezolvate, dupa ce ultimele intrebari si nedumeriri ale celor mantuiti legate de soarta nelegiuitilor au fost lamurite, urmeaza rostirea sentintei divine asupra celor pacatosi.

Ioan vede un „scaun de domnie mare si alb”, insa nu ne spune cine se afla pe acest tron. Este vorba de Dumnezeu Tatal, sau de Dumnezeu Fiul ? De regula, Cel aflat pe scaunul de domnie este Tatal ( cap. 5, 1-7.13 ). Uneori insa, Cel care sade pe tronul ceresc este Domnul Christos, caci despre El se spune ca va fi Judecatorul tuturor oamenilor ( Matei 25,31; Ioan 5,22 ; Romani 14,10; 2 Corinteni 5,10 ). Ceea ce este sigur este ca exista o unitate desavarsita intre Tatal si Fiul, caci Domnul Christos spune: „Eu si Tatal una suntem” ( Ioan 10,30 ).

Albul scaunului de domnie este simbolul sfinteniei lui Dumnezeu ( cap. 19,11.16 ) , reprezentand o asigurare ca Cel ce se afla pe el va judeca dupa dreptate.

Tabloul unui cer si al unui pamant care fug dinaintea lui Dumnezeu este poetic si ne vorbeste despre maretia Creatorului in fatza caruia intregul univers se pleaca cu supunere. Insa dincolo de imaginea poetica si de figura de stil intalnita in acest verset, exista aici si descrierea unei realitati. La deschiderea celei de-a sasea peceti ( cap. 6, 12-14 ), Ioan descrie evenimente cosmice care intrec imaginatia noastra, in care „cerul s-a strans ca o carte de piele pe care o faci sul. Si toti muntii si toate ostroavele s-au mutat din locurile lor” ( cap.6,14 ).

Vechea Creatie manjita de pacat trebuie sa faca loc unei Creatii noi, renascuta din cenusa celei vechi, la porunca Creatorului. Petru se refera la acelasi moment cand spune ca „cerurile apinse vor pieri si trupurile ceresti se vor topi de caldura focului” ( 2 Petru 3,13 ), iar in cap. 21,1, Ioan intareste ideea, spunand: „Apoi am vazut un cer nou si un pamant nou; pentru ca cerul dintai si pamantul dintai pierisera, si marea nu mai era.”
Isaia vorbeste si el despre un timp in care „ cerurile vor pieri ca un fum, iar pamantul se va preface in zdrente, ca o haina” ( Isaia 51,6 ), in timp ce Mantuitorul ne asigura ca „cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” ( Matei 24,35 ).

Vers.12: „Si am vazut pe morti, mari si mici, stand in picioare inaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa o alta carte , care este cartea vietii. Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea.”

Ioan reda aici scena impresionanta a judecatii finale, anticipata de majoritatea scriitorilor Bibliei. „Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Christos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata pentru binele sau raul pe care-l va fi facut cand traia in trup.” ( 2 Corinteni 5,10 ). „Caci toti ne vom infatisa inaintea scaunului de judecata al lui Christos” ( Romani 14, 10 ). „Toate neamurile vor fi adunate inaintea Lui. El ii va desparti pe unii de altii cum desparte pastorul oile de capre” ( Matei 25, 32 ).

Va fi un moment impresionant, greu de descris in cuvinte omenesti. M. Maxwell incearca sa redea acest tablou in cuvintele urmatoare: „Toti aceia care au trait candva pe acest pamant vor fi acolo. Toti regii si imparatii cu supusii lor; toti cuceritorii si popoarele pe care le-au subjugat; toti tiranii si cei pe care i-au persecutat; toti papii si prelatii; toti pastorii si congregatiile lor; toti bogatii si toti saracii; toti cei cruzi si toti cei buni si milostivi; toti cei zgarciti si cei generosi; toti, da, toti oamenii din toate natiunile, toate limbile, toate rasele si din toate partile pamanului. Unii vor fi in siguranta in cetatea lui Dumnezeu. Ceilalti, cei mai numerosi, in afara zidurilor cetatii, ingroziiti si pierduti.” ( 6 )

La acest moment face referire Mantuitorul in Parabola judecatii finale ( Parabola oilor si caprelor ) din Matei 25, 31-46. Cand Ioan afirma ca „mortii au fost judecati dupa faptele lor” trebuie  sa intelegem ca de fapt acum, in acest moment al desfasurarii Planului de Mantuire, se rosteste doar sentinta. Judecata lor a fost finalizata in timpul mileniului. Acum li se aduce la cunostinta hotararea divina, aprobata de cei mantuiti in timpul celor o mie de ani, dupa care urmeaza nimicirea lor totala.

Este momentul in care viata tuturor celor nelegiuiti este facuta publica, cu tot ce a avut ea ascuns: intentii, planuri, aspiratii, ganduri si motivatii. „Ochii ca para focului” ai Judecatorului divin ( cap. 1, 14; 2,18 ) patrund pana in cele mai asunse locuri ale fiintei oamenilor nelegiuiti, aducand la lumina tot raul pe care acestia l-au gandit si l-au faptuit in timpul vietii lor. Se descopera astfel faptul ca ei nu au iubit neprihanirea, ci pacatul, iar jertfa Domnului Christos a fost desconsiderata. Punctul central al judecatii este atitudinea lor fatza de Domnul Christos: „Pieirea ta, Israele, este ca ai fost impotriva Mea, impotriva Celui ce te putea ajuta” ( Osea 13,9 ).

Viata fiecarui nelegiuit apare acum derulata asemenea unui film pe un ecran panoramic, si fiecare vede exact cand s-a abatut de la calea dreptatii pentru a alege sa se razvrateasca impotriva lui Dumnezeu si a Legii Sale. Toate pacatele savarsite pe fatza sau in ascuns, toate suferintele provocate poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, toate gandurile rele si toate planurile ascunse in inima, toate apar acum descrise cu litere de foc. Nimeni nu are puterea sa-si intoarca privirea de la tabloul propriilor fapte, toti isi privesc grozavia vinovatiei lor, constienti tot mai mult de destinul pe care si l-au ales.

Acum este timpul „intunericului de afara, unde este plansul si scrasnirea dintilor” de care vorbeste atat de adesea Mantuitorul ( Matei 8,12; 13, 42.50; 22,13 ).
„Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa o alta carte , care este cartea vietii” – Comentariile Biblice AZS spun ca „multi aflati in pozitii inalte pe cand erau in viata au scapat de plata corespunzatoare faptelor lor rele. Dar acum, la aceasta socotire finala, se face dreptate, toti vor fi judecati dupa faptele lor. Caci raportul vietii fiecaruia se afla inscris in cartile cerului. Printre ele, cartea vietii pastreaza numele tuturor celor mantuiti, celor ce vor trai vesnic.”

Existenta acestor carti dovedeste faptul ca judecata lui Dumnezeu nu este arbitrara, ci ea se face pe baza unor informatii stocate in cer. La aceste carti face referire si Daniel in cap. 7,10 al cartii sale.

Ioan face deosebire intre „niste carti” si „cartea vietii”. Acele „niste carti” sunt cele in care sunt inregistrate toate faptele rele ale celor nelegiuiti, in timp ce cartea vietii contine numele celor gasiti vrednici sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu. Despre aceasta carte a vietii gasim numeroase referiri atat in Vechiul, cat si in Noul Testament ( Exod 32,32.33; Psalm 69,28; Daniel 12,1; Luca 10,20; Filipeni 4,3; Apoc. 3,5; 13,8; 21,27 ).

Acum, in aceste momente de un dramatism iesit din comun, se aud ca un ecou cuvintele Mantuitorului: „De cate ori am vrut sa strang pe copiii tai cum isi strange gaina puii sub aripi, si n-ati vrut… O, daca ai fi cunoscut si tu, macar in aceasta zi, lucrurile care puteau sa-ti dea pacea ! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tai” ( Matei 23, 37; Luca 13,34; 19,42 ).

Pentru a-i convinge pe toti cei chemati in fatza scaunului de judecata de dreptatea hotararilor Sale, Dumnezeu prezinta intreaga istorie a pacatului , de la razvratirea lui Lucifer in cer, si pana la ultimele scene ale persecutiilor initiate de fiara impotriva poporului lui Dumnezeu din vremea sfarsitului, asemenea unui film panoramic pe un ecran lat cat intinderea cerului. In derularea evenimentelor, fiecare om are ocazia sa-si vada rolul si locul pe care a ales sa-l joace in aceasta mare drama a pacatului. Toti isi amintesc de raul gandit sau faptuit, fie in deplina cunostinta fatza de cerintele Legii divine, fie fatza de principiile Legii scrise in inima ( Romani 2, 14.15 ).

In dreptatea Sa, Dumnezeu nu aduce nimicirea pana cand fiecare suflet omenesc nu este deplin convins de nebunia alegerilor sale si de vinovatia pacatelor sale, si pana ce toti, mici si mari, in frunte cu Satana si ingerii sai, nu-si pleaca genunchiul inaintea Lui, recunoscand: „Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al neamurilor !” ( cap. 15, 3 ).

Referindu-se la acest moment, comentatorul catolic Kramer spune: „Despartirea dintre buni si rai are loc cand cartile sunt deschise. Fiecare si-a scris viata in cartile cerului, dupa care va fi judecat. Fiecare gand si fiecare fapta sunt scrise in cartile cerului si nimic nu este uitat, cee ace face ca judecata sa fie dreapta si conforma cu adevarul.” ( 7 )

Vers. 13: „Marea a dat inapoi pe mortii care erau in ea; Moartea si Locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui.”

Versetul 13 prezinta scena celei de-a doua invieri, cea a nelegiuitilor, care are loc dupa scurgerea celor o mie de ani. Fiecare cuvant si fiecare expresie din acest verset scot in evidenta universalitatea celei de-a doua invieri. Nimeni, nici Satana, nici ingerii lui, nici fiara, nici prorocul mincinos, si niciun alt alt nelegiuit care a trait pe pamant, nu poate evita acest moment al judecatii.

„Locuinta mortilor” ( „she’ol” in ebr. si „hades” in gr. ) defineste locuinta nevazuta a celor morti, locul temporar in care dorm atat cei neprihaniti, cat si cei nelegiuiti, pana la inviere ( 2 Samuel 12,23; Psalm 9,13 ). Ceea ce subliniaza Ioan in acest verset este faptul ca indiferent unde s-ar afla cei morti, fie in mare, fie in pamant, ei vor fi readusi la viata si vor trebui sa se infatiseze inaintea scaunului de judecata al lui Dumnezeu.

Vers.14: „Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.”

Intalnim aici o figura de stil des folosita in profetiile escatologice: personificarea. Moartea si Locuinta mortilor sunt vazute ca fiind aruncate in iazul de foc, fapt ce semnifica sfarsitul lor deplin si definitiv. Ele nu vor mai exista in noua Creatie, fiind doar de domeniul trecutului: „Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut” ( cap. 21,4 ).

Pavel spune ca ultimul lucru care va fi nimicit de Dumnezeu este moartea ( 1 Corinteni 15, 26.53-55 ). Dupa nimicirea lui Satana, a ingerilor sai si a tuturor nelegiuitilor, moartea ea insasi va fi desfiintata, dupa cum ne asigura  Isaia cand declara ca Dumnezeu „nimiceste moartea pe vecie” ( Isaia 25,8 ).

Vers.15: „Oricine n-a fost gasit scris in cartea vietii a fost aruncat in iazul de foc.”

Din nou este amintita cartea vietii, acea carte care contine numele tuturor celor care au ramas credinciosi adevarului lui Dumnzeeu in cele mai grele circumstante ale vietii si in mijlocul celor mai mari ispite.

Capitolul 20 se ocupa in principal de reabilitatrea caracterului lui Dumnzeeu si a dreptatii Sale in fatza intregului unievers, prin judecata finala, insistandu-se asupra fazelor a doua si a treia a judecatii ( judecata din timpul mileniului si rostirea sentintei finale ).

Ceea ce se intampla cu cei neprihaniti, al caror nume a ramas scris in cartea vietii, ne este relatat pe larg in ultimele capitole ale cartii Apocalipsa ( cap. 21 si 22 ). Descriind acest final al cap. 20, Haskell spune: „Apoi, de la tronul Sau, Dumnezeu trimite foc din cer care impreuna cu focul din interiorul pamantului vor consuma totul. Diavolul, care a inselat natiunile pamantului, a fost aruncat in lacul de foc si pucioasa, unde sunt fiara si profetul mincinos. Si astfel, „oricine n-a fost gasit scris in cartea vietii a fost aruncat in iazul de foc”. Aceasta a fost a doua moarte. Cetatea lui Dumnezeu, asemenea corabiei lui Noe pe apele potopului, sta in siguranta pe marea de flacari. Elementele se topesc de mare caldura si pamantul, cu tot ce este pe el, arde. Cei nelegiuiti au devenit cenusa pe pamantul de sub picioarele sfintilor. Ultimul act al serviciului umbra din sanctuarul din pustie – de a pune cenusa tapului sacrificat pe un loc curat – si-a intalnit antitipul. Pamantul este curatit prin foc; pacatul si toate urmarile lui sunt distruse. Marea lupta s-a terminat. Vrajmasul adevarului si toti aceia care l-au imbratisat si au luptat alaturi de el sunt nimiciti. Pamantul este gata sa fie reinnoit de prezenta lui Dumnezeu si repopulat de cei care au fost smulsi din aceasta lume a pacatului prin iubirea lui Dumnezeu. Lupta n-a fost nici scurta, nici usoara, dar, privind asupra celor mantuiti, stransi in jurul tronului lui Dumnezeu, Domnul Christos a vazut „rodul muncii sufletului Lui si se va inviora” ( Isaia 53, 11 )” ( 8 )

Lori Balogh

Referinte:
( 1 ) – Jean Vuilleumier, Apocalipsa, ed. Graiul Literar, p. 247.250, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. III, p. 241
( 2 ) – D. Popa, Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. III, p. 244
( 3 ) – St. N. Haskell, The Story of the Seer of Patmos, Heritage Library, ed. 1977. p. 334.336, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, Apostolul, vol. III, p. 244
( 4 ) – Idem
( 5 ) – Herman Bernard Leonard Kramer, The Book of Destiny, ed. 1075, p. 462, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. III, p. 246
( 6 ) – C. Mervyn Maxwell, God Cares, vol. II, ed. 1985, p. 503, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. III, p. 248
( 7 ) – Herman Bernard Leonard Kramer, The Book of Destiny, ed. 1975, p. 464, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. III, p. 253
( 8 ) – St. N. Haskell, The Story of the Seer of Patmos, Heritage Library, ed. 1977. p. 334.336, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, Apostolul, vol. III, p.255.256