Apocalipsa capitolul 20 – Sfârșitul istoriei păcatului

Apocalipsa capitolul 20 – Sfârșitul istoriei păcatului

(vers.7‑15)

Comentarii

Evenimentele care au loc după cei o mie de ani sunt descrise foarte telegrafic, deși ele sunt caracterizate de un dramatism maxim. Lui Ioan i se oferă privilegiul să asiste la ultimele scene ale luptei dintre bine și rău și ceea ce îi este dat să vadă în viziune este impresionant.

Vers.7: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat.”

Dacă „legarea” lui Satana a constat în imposibilitatea lui de a mai amăgi și ispiti pe oameni în tot răstimpul celor o mie de ani, atunci „dezlegarea” lui trebuie să însemne un proces invers.

La revenirea Domnului Christos, toți cei drepți sunt luați la cer, în timp ce nelegiuiții care au supraviețuit plăgilor mor, neputând să suporte slava Fiului lui Dumnezeu. Deoarece nu mai are pe cine să amăgească, Satana se vede legat de „lanțul” împrejurărilor (are „mâinile legate”). La sfârșitul celor o mie de ani, odată cu învierea generală a tuturor nelegiuiților, Satana e dezlegat pentru puțină vreme. El are din nou front de lucru printre miliardele de oameni readuși la viață.

Această atitudine a Diavolului dovedește încă odată, dacă mai era necesar, că îndărătnicia și spiritul lui de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu nu s-a schimbat cu nimic în timpul mileniului. Dumnezeu dovedește acum întregului Univers că un păcat nemărturisit și nepărăsit nu are vindecare, ci duce cu siguranță la moarte veșnică.

Vers.8: „Și va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.”

Învierea celor nelegiuiți, al căror număr este „ca nisipul mării”, îi oferă din nou mână liberă lui Satana. De data aceasta însă, pentru puțină vreme. Acum, cetatea sfântă a Noului Ierusalim, împreună cu cei mântuiți, se află pe pământ, iar oamenii care au murit neîmpăcați cu Dumnezeu din toate veacurile sunt readuși la viață. Unicul scop al Diavolului este de a-i aduna pe toți nelegiuiții pentru un ultim asalt împotriva cetății sfinte și a poporului lui Dumnezeu.

Speranța unei biruințe apare din nou în statul major al forțelor răului, acestea hotărându-se să continue războiul împotriva lui Dumnezeu pe toate planurile și cu toate mijloacele. Această hotărâre cade pe un teren cât se poate de prielnic, deoarece nelegiuiții ies din morminte cu același spirit de răzvrătire împotriva lui Christos cu care au coborât în mormânt.

„Gog și Magog” sunt simboluri ale națiunilor pământului vrăjmașe lui Dumnezeu și aflate sub influența lui Satana. După Ezechiel 38,6, Magog este un teritoriu „din fundul miazanoaptei”, însă în „Apocalipsa”, „Gog și Magog” îi reprezintă pe toți vrăjmașii lui Dumnezeu din toate veacurile și din toate punctele cardinale.

Cu experiența sa milenară de amăgire, Satana îi aduce sub comanda lui, promițându-le că împreună vor reuși să cucerească cetatea Noului Ierusalim. Va fi însă ultima lui mare amăgire, după care va veni pierzarea veșnică și dispariția pentru totdeauna a păcatului din Univers.

Unii comentatori susțin că „Gog și Magog” ar simboliza capitalismul și comunismul, această dualitate persecutându-i pe sfinții lui Dumnezeu. „Comentariile Biblice AZS” văd însă în cele două nume niște simboluri ale tuturor vrăjmașilor lui Dumnezeu din toate timpurile, care intră din nou în scenă odată cu învierea generală a celor nelegiuiți.

Vers.9: „Și ei s-au suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea iubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit.”

Miliardele de oameni readuși la viață după trecerea celor o mie de ani sunt văzute îndreptându-se din toate punctele cardinale spre cetatea sfântă, Noul Ierusalim, coborâtă pe pământ împreună cu cei mântuiți. În fruntea lor se află geniul răului, Satana, care își intră deplin în rolul său de comandant suprem al celei mai mari armate care a existat vreodată pe pământ.

Orbit de spiritul său de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și animat de convingerea că cetatea sfântă va putea fi cucerită, Satana este convins că acest ultim asalt va reuși. Câtă orbire poate aduce păcatul în viața unei ființe care era îmbrăcată altă dată în slava cerului! Nici acum marele vrăjmaș al neprihănirii nu crede ceea ce Creatorul a stabilit și a descoperit de la început: păcatul nu are niciun viitor în Împărăția slavei lui Dumnezeu, căci „plata păcatului este moartea” (Romani 6,23).

Și toți aceia care se alipesc de păcat vor trebui să piară împreună cu el, dispărând pentru totdeauna din acest Univers: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură.” (Maleahi 4,1)

Sentința divină este dată și focul judecății finale își face lucrarea. Aceasta este ziua răzbunării lui Dumnezeu, când păcatul și cei care s-au alipit de el sunt nimiciți pentru totdeauna, lăsând locul neprihănirii, păcii și armoniei.

Expresia „i-a mistuit” înseamnă literal „i-a mâncat”. Forma verbului în limba greacă arată o acțiune completă în care nelegiuiții sunt consumați de focul judecății finale până ce dispar pentru totdeauna. Nu avem aici nicio aluzie cu privire la chinurile fără sfârșit ale celor nemântuiți într-un iad veșnic.

Jean Vuilleumier descrie această scenă în cuvintele următoare: „La vederea lor… vechiul vrăjmaș din totdeauna al lui Dumnezeu se trezește la o nouă speranță. Un fel de frenezie străbate membrele lui înțepenite. Beat de îngâmfare, de ambiție și de ură, se avântă în mijlocul acestui ocean de oameni, trecând de la un popor la altul, spunând: „Salut! O, voi, tovarăși de dureri! Recunoașteți în mine pe conducătorul și liberatorul vostru de legăturile iluzorii ale morții. Destul ați îndurat legea ei mincinoasă. Un vrăjmaș a pustiit pământul acesta, care este al nostru. Cu toate acestea, e fără putere. Pământul este al nostru. Nu ne mai rămâne decât cetatea această îngâmfată. Dacă Ulise a cucerit Troia, Cir a cucerit Babilonul și Titus a cucerit Ierusalimul, ajutat de voi, eu voi pune mâna pe această metropolă încrezută. Iar din pământul acesta pustiit, noi vom face un paradis. Eu voi fi împăratul lui, iar voi… locuitorii lui fericiți” (1).

Aceasta este ultima mare amăgire în care Satana îi va duce pe locuitorii pământului. Iar aceștia aleg „încă odată, în mod conștient, voluntar și colectiv, drumul revoltei, și dau o deplină justificare judecății care-i duce la pierire.” (2)

„Iazul de foc” despre care se vorbește în acest pasaj biblic este întreaga suprafață a pământului, și nu un loc special destinat chinurilor veșnice. Întreg pământul e transformat într-o mare de flăcări care îi mistuie (îi consumă până la dispariție) pe cei nelegiuiți, purificând pământul (vezi Maleahi 4,1; 2 Petru 3,10). Așadar, efectul focului, iar nu focul în sine este veșnic. Moartea a doua, de care vor avea parte Diavolul, îngerii lui și oamenii nelegiuiți, este o moarte deplină, definitivă și veșnică.

Aceeași scenă este descrisă de St. N. Haskell astfel: „O oaste nenumărată se apropie de cetatea sfântă, cu temeliile ei strălucitoare și porțile de mărgăritar, cuprinsă de lumina Împăratului ei. Porțile sunt închise și pe un tron mare și alb, un tron înalt pe deasupra zidurilor cetății, ca să fie bine văzut de oștile nenumărate ale răului, stă Împăratul împăraților, ținând sus Legea lui Dumnezeu. Cei în armonie cu această temelie a adevărului sunt înăuntrul cetății. Cei care au respins Legea lui Dumnezeu sunt afară. Pentru un scurt timp, cei nelegiuiți privesc slava pe care au desconsiderat-o și au pierdut-o. Domnul Christos este văzut în toată frumusețea și mărimea Lui. Istoria iubirii răscumpărătoare, de la cădere și până la sfârșit, descoperită pe crucea Golgotei, apare viu în mintea fiecăruia.” Dar e prea târziu! Mult prea târziu!” (4).

Vers.10: „Și diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și prorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.”

La acest tablou sumbru face adesea referire Domnul Christos atunci când ne vorbește despre Gheenă. De reținut este faptul că „focul cel veșnic” al judecății finale „a fost pregătit Diavolului și îngerilor lui” (vezi Matei 25,41), și nu oamenilor. Dacă, în final, cea mai mare parte a omenirii va suferi pedeapsa acestui foc, aceasta se va întâmpla  doar din cauza alegerii personale a fiecărui individ, și nu intenției lui Dumnezeu.

„Iazul de foc” este o ilustrare a nimicirii totale, definitive și până la rădăcină a răului. Despre acesta s-a amintit și în capitolul 19,20, însă în acel context, în care se spune că fiara și prorocul mincinos au fost aruncați în el, acest iaz de foc este cel care va însoți revenirea Domnului Christos înainte de mileniu. Capitolul 20,10 specifică faptul că Diavolul este aruncat în acest iaz de foc după trecerea celor o mie de ani, după ce el a fost „legat” pe suprafața pustiită și devastată a pământului, obligat să mediteze la întregul rău pe care l-a produs în Creația lui Dumnezeu prin răzvrătirea sa.

„Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor” – Această afirmație pare să indice existența unui loc în care Diavolul, fiara și prorocul mincinos vor fi chinuiți în veșnicie (iad). Dacă acesta ar fi sensul expresiei, atunci ar apărea o contradicție în textul biblic.

Referitor la versetul 10, comentatorul catolic Herman Kramer spune: „Nu există „zi și noapte” în veșnicie, după judecata finală lui Dumnezeu. După textul grecesc, „zi și noapte” nu trebuie identificat cu „în vecii de veci” sau veșnicia. Deci, dacă Satana este chinuit împreună cu fiara și profetul mincinos zi și noapte, aceasta trebuie să fie atâta vreme cât ziua și noaptea vor continua să existe pe pământ” (5).

Jean Vuilleumier precizează în comentariul său că termenii „veci”, „veșnic” și „vecii vecilor” nu arată o durată fără sfârșit atunci când sunt folosiți în legătură cu ființele sau obiectele create. Termenii „aion” (gr) și „olam” (ebr.) exprimă o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, după cum este și durata obiectului respectiv. Și în limbajul curent se folosesc expresii ca „detenție perpetuă”, ceea ce nu înseamnă detenție pe veci, ci pe întreaga perioadă a vieții respectivului om. Pentru cei nelegiuiți, durata chinurilor se termină odată cu moartea a doua (vezi Maleahi 4,1; Matei 10,28; 13,30; Isaia 10,17).

Ideea de pedepsire veșnică ar intra în contradicție cu multe adevăruri clare ale Sfintelor Scripturi:

– Existența unor chinuri veșnice ar pune în mod serios sub semnul întrebării caracterul lui Dumnezeu. El ar putea fi acuzat de nedreptate în sentința dată la judecata finală. O viață veșnică petrecută în chinuri ar fi o pedeapsă disproporționată chiar și pentru Satana. Nu stă în caracterul lui Dumnezeu să dea astfel de pedepse disproporționate. Dimpotrivă, Domnul Christos ne învață că „robul acela care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc, și n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult. Și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12,47.48).

Ideea care răzbate din cuvintele Mântuitorului este aceea a unei pedepse proporționale cu vinovăția. Domnul vorbește de „puține lovituri” și de „multe lovituri”, nicidecum nu vorbește de „lovituri fără număr”, pentru veșnicie.

– Învățătura despre chinurile veșnice contrazice expresia „moartea a doua” (vezi Apocalipsa 20,6.14; 21,8). Prin definiție, moartea este finalul vieții, nicidecum o viață veșnică în chinuri.

– De asemenea, învățătura despre chinurile veșnice în focul iadului este contrazisă de alte pasaje biblice în care se vorbește despre pedeapsa prin focul care „mistuie”. A mistui înseamnă a consuma până la nimicirea totală, după care focul se stinge.

În 2 Împărați 1 este relatat cazul lui Ilie care în două ocazii diferite a spus: „Dacă eu sunt om al lui Dumnezeu, să se coboare foc din cer și să te mistuie” (vers.10.12). Aproximativ o sută de soldați au fost mistuiți împreună cu căpitanii lor în cele două ocazii. Incidentul relatat în Vechiul Testament ne arată că focul căzut din cer și-a făcut lucrarea de nimicire (mistuire), după care el a încetat. Nu focul este veșnic, ci efectele lui.

– Existența unui loc în Univers, în care cei nelegiuiți ar trebui să sufere o veșnicie întreagă, ar umbri fericirea celor mântuiți, a îngerilor sfinți și a miliardelor de ființe necăzute în păcat din alte lumi. Cum ar putea fi fericit în Împărăția lui Dumnezeu un părinte al cărui copil răzvrătit ar arde în veci într-un astfel de loc? Dar un soț, gândindu-se la soția lui nemântuită? Dar un om, știind că prietenul său cel mai bun suferă cumplit într-un astfel de loc pentru veșnicie?

Acest fapt nu doar că ar intra în contradicție cu caracterul drept și iubitor al lui Dumnezeu, dar ar perpetua în veșnicie amintirea istoriei păcatului. Iadul veșnic ar fi un fel de „reality show” de groază, un film horror pe care cei mântuiți ar fi nevoiți să-l suporte în eternitate. Cum s-ar mai împlini în acest caz frumoasa făgăduință din Apocalipsa 21,4: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor (ai celor mântuiți n.n.). Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”?

Da, „focul cel veșnic” aparține de „lucrurile dintâi” și el va trece odată cu ele, lăsând locul unei veșnicii trăite în armonie, pace și neprihănire. Dacă ne sunt prezentate aceste scene îngrozitoare, aceasta se întâmplă pentru a ne ajuta să realizăm că păcatul, oricât de atrăgător ar fi, este în final o nebunie.

Vers.11: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele.”

Scena desfășurată în viziune înaintea lui Ioan este de o maiestate de nedescris. Este cea de-a treia și ultima fază a judecății lui Dumnezeu, cea în care se rostește sentința. După ce în timpul mileniului toate „dosarele” celor nelegiuiți au fost rezolvate, după ce ultimele întrebări și nedumeriri ale celor mântuiți legate de soarta nelegiuiților au fost lămurite, urmează rostirea sentinței divine asupra celor păcătoși.

Ioan vede un „scaun de domnie mare și alb”, însă nu ne spune cine se află pe acest tron. Este vorba de Dumnezeu Tatăl, sau de Dumnezeu Fiul? De regulă, Cel aflat pe scaunul de domnie este Tatăl (vezi Apocalipsa. 5,1‑7.13). Uneori însă, Cel care șade pe tronul ceresc este Domnul Christos, căci despre El se spune că va fi Judecătorul tuturor oamenilor (vezi Matei 25,31; Ioan 5,22; Romani 14,10; 2 Corinteni 5,10). Ceea ce este sigur este că există o unitate desăvârșită între Tatăl și Fiul, căci Domnul Christos spune: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10,30).

Albul scaunului de domnie este simbolul sfințeniei lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 19,11.16) , reprezentând asigurarea că Cel ce se află pe el va judeca după dreptate.

Tabloul unui cer și al unui pământ care fug dinaintea lui Dumnezeu este poetic și ne vorbește despre măreția Creatorului în fața căruia întregul Univers se pleacă cu supunere. Însă dincolo de imaginea poetică și de figura de stil întâlnită în acest verset, există aici și descrierea unei realități. La deschiderea celei de-a șasea peceți (vezi Apocalipsa. 6,12‑14), Ioan descrie evenimente cosmice care întrec imaginația noastră, în care „cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor” (cap.6,14).

Vechea Creație mânjită de păcat trebuie să facă loc unei Creații noi, renăscută din cenușa celei vechi, la porunca Creatorului. Petru se referă la același moment când spune că „cerurile aprinse vor pieri și trupurile cerești se vor topi de căldura focului” (2 Petru 3,13), iar în Apocalipsa 21,1, Ioan întărește ideea, spunând: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era.”

Isaia vorbește și el despre un timp în care „cerurile vor pieri ca un fum, iar pământul se va preface în zdrențe, ca o haină” (Isaia 51,6), în timp ce Mântuitorul ne asigură că „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24,35).

Vers.12: „Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.”

Ioan redă aici scena impresionantă a judecății finale, anticipată de majoritatea scriitorilor Bibliei. „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Christos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata pentru binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5,10). „Căci toți ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Christos” (Romani 14,10). „Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre” (Matei 25,32).

Va fi un moment impresionant, greu de descris în cuvinte omenești. M. Maxwell încearcă să redea acest tablou în cuvintele următoare: „Toți aceia care au trăit cândva pe acest pământ vor fi acolo. Toți regii și împărații cu supușii lor; toți cuceritorii și popoarele pe care le-au subjugat; toți tiranii și cei pe care i-au persecutat; toți papii și prelații; toți păstorii și congregațiile lor; toți bogății și toți săracii; toți cei cruzi și toți cei buni și milostivi; toți cei zgârciți și cei generoși; toți, da, toți oamenii din toate națiunile, toate limbile, toate rasele și din toate părțile pământului. Unii vor fi în siguranță în cetatea lui Dumnezeu. Ceilalți, cei mai numeroși, în afara zidurilor cetății, îngroziți și pierduți” (6).

La acest moment face referire Mântuitorul în Parabola judecății finale (Parabola oilor și caprelor) din Matei 25,31‑46. Când Ioan afirmă că „morții au fost judecați după faptele lor” trebuie să înțelegem că de fapt acum, în acest moment al desfășurării Planului de Mântuire, se rostește doar sentința. Judecata lor a fost finalizată în timpul mileniului. Acum li se aduce la cunoștință hotărârea divină, aprobată de cei mântuiți în timpul celor o mie de ani, după care urmează nimicirea lor totală.

Este momentul în care viața tuturor celor nelegiuiți este făcută publică, cu tot ce a avut ea ascuns: intenții, planuri, aspirații, gânduri și motivații. „Ochii ca para focului” ai Judecătorului divin (vezi Apocalipsa 1,14; 2,18) pătrund până în cele mai ascunse locuri ale ființei oamenilor nelegiuiți, aducând la lumină tot răul pe care aceștia l-au gândit și l-au făptuit în timpul vieții lor. Se descoperă astfel faptul că ei nu au iubit neprihănirea, ci păcatul, iar jertfa Domnului Christos a fost desconsiderată. Punctul central al judecății este atitudinea lor față de Domnul Christos: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta” (Osea 13,9).

Viața fiecărui nelegiuit apare acum derulată asemenea unui film pe un ecran panoramic, și fiecare vede exact când s-a abătut de la calea dreptății pentru a alege să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu și a Legii Sale. Toate păcatele săvârșite pe față sau în ascuns, toate suferințele provocate poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, toate gândurile rele și toate planurile ascunse în inimă, toate apar acum descrise cu litere de foc. Nimeni nu are puterea să-și întoarcă privirea de la tabloul propriilor fapte, toți își privesc grozăvia vinovăției lor, conștienți tot mai mult de destinul pe care și l-au ales.

Acum este timpul „întunericului de afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților” de care vorbește atât de adesea Mântuitorul (vezi Matei 8,12; 13, 42.50; 22,13).

„Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții” – „Comentariile Biblice AZS” spun că „mulți aflați în poziții înalte pe când erau în viață au scăpat de plata corespunzătoare faptelor lor rele. Dar acum, la această socotire finală, se face dreptate, toți vor fi judecați după faptele lor. Căci raportul vieții fiecăruia se află înscris în cărțile cerului. Printre ele, cartea vieții păstrează numele tuturor celor mântuiți, celor ce vor trăi veșnic.”

Existența acestor cărți dovedește faptul că judecata lui Dumnezeu nu este arbitrară, ci ea se face pe baza unor informații stocate în cer. La aceste cărți face referire și Daniel în cap.7,10 al cărții sale.

Ioan face deosebire între „niște cărți” și „cartea vieții”. Acele „niște cărți” sunt cele în care sunt înregistrate toate faptele rele ale celor nelegiuiți, în timp ce cartea vieții conține numele celor găsiți vrednici să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. Despre această carte a vieții găsim numeroase referiri atât în Vechiul, cât și în Noul Testament (vezi Exodul 32,32.33; Psalmul 69,28; Daniel 12,1; Luca 10,20; Filipeni 4,3; Apocalipsa 3,5; 13,8; 21,27).

Acum, în aceste momente de un dramatism ieșit din comun, se aud ca un ecou cuvintele Mântuitorului: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut… O, dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi” (Matei 23, 37; Luca 13,34; 19,42).

Pentru a-i convinge pe toți cei chemați în fața scaunului de judecată de dreptatea hotărârilor Sale, Dumnezeu prezintă întreaga istorie a păcatului, de la răzvrătirea lui Lucifer în cer până la ultimele scene ale persecuțiilor inițiate de fiară împotriva poporului lui Dumnezeu din vremea sfârșitului, asemenea unui film panoramic pe un ecran lat cât întinderea cerului. În derularea evenimentelor, fiecare om are ocazia sa-și vadă rolul și locul pe care a ales să-l joace în această mare dramă a păcatului. Toți își amintesc de răul gândit sau făptuit, fie în deplină cunoștință față de cerințele Legii divine, fie față de principiile Legii scrise în inimă (vezi Romani 2,14.15).

În dreptatea Sa, Dumnezeu nu aduce nimicirea până când fiecare suflet omenesc nu este deplin convins de nebunia alegerilor sale și de vinovăția păcatelor sale, și până ce toți, mici și mari, în frunte cu Satana și îngerii săi, nu-și pleacă genunchiul înaintea Lui, recunoscând: „Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3).

Referindu-se la acest moment, comentatorul catolic Kramer spune: „Despărțirea dintre buni și răi are loc când cărțile sunt deschise. Fiecare și-a scris viața în cărțile cerului, după care va fi judecat. Fiecare gând și fiecare faptă sunt scrise în cărțile cerului și nimic nu este uitat, ceea ce face ca judecata să fie dreaptă și conformă cu adevărul” (7).

Vers.13: „Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.”

Versetul 13 prezintă scena celei de-a doua învieri, cea a nelegiuiților, care are loc după scurgerea celor o mie de ani. Fiecare cuvânt și fiecare expresie din acest verset scot în evidență universalitatea celei de-a doua învieri. Nimeni, nici Satana, nici îngerii lui, nici fiara, nici prorocul mincinos, și niciun alt nelegiuit care a trăit pe pământ nu poate evita acest moment al judecății.

„Locuința morților” („she’ol” în ebr. și „hades” în gr.) definește locuința nevăzută a celor morți, locul temporar în care dorm atât cei neprihăniți, cât și cei nelegiuiți până la înviere (vezi 2 Samuel 12,23; Psalmul 9,13). Ceea ce subliniază Ioan în acest verset este faptul că indiferent unde s-ar afla cei morți, fie în mare, fie în pământ, ei vor fi readuși la viață și vor trebui să se înfățișeze înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu.

Vers.14: „Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.”

Întâlnim aici o figură de stil des folosită în profețiile escatologice: personificarea. Moartea și Locuința morților sunt văzute ca fiind aruncate în iazul de foc, fapt ce semnifică sfârșitul lor deplin și definitiv. Ele nu vor mai exista în noua Creație, fiind doar de domeniul trecutului: „Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21,4).

Pavel spune că ultimul lucru care va fi nimicit de Dumnezeu este moartea (vezi 1 Corinteni 15,26.53‑55). După nimicirea lui Satana, a îngerilor săi și a tuturor nelegiuiților, moartea ea însăși va fi desființată, după cum ne asigură Isaia când declară că Dumnezeu „nimicește moartea pe vecie” (Isaia 25,8).

Vers.15: „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc.”

Din nou este amintită cartea vieții, acea carte care conține numele tuturor celor care au rămas credincioși adevărului lui Dumnezeu în cele mai grele circumstanțe ale vieții și în mijlocul celor mai mari ispite.

Capitolul 20 se ocupă în principal de reabilitarea caracterului lui Dumnezeu și a dreptății Sale în fața întregului Univers prin judecata finală, insistându-se asupra fazelor a doua și a treia a judecății (judecata din timpul mileniului și rostirea sentinței finale).

Ceea ce se întâmplă cu cei neprihăniți, al căror nume a rămas scris în cartea vieții, ne este relatat pe larg în ultimele capitole ale cărții Apocalipsa (cap. 21 și 22). Descriind acest final al capitolului 20, Haskell spune: „Apoi, de la tronul Său, Dumnezeu trimite foc din cer care împreună cu focul din interiorul pământului vor consuma totul. Diavolul, care a înșelat națiunile pământului, a fost aruncat în lacul de foc și pucioasă, unde sunt fiara și profetul mincinos. Și astfel, „oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc”.

Aceasta a fost a doua moarte. Cetatea lui Dumnezeu, asemenea corabiei lui Noe pe apele Potopului, stă în siguranță pe marea de flăcări. Elementele se topesc de mare căldură și pământul, cu tot ce este pe el, arde. Cei nelegiuiți au devenit cenușă pe pământul de sub picioarele sfinților. Ultimul act al serviciului umbră din sanctuarul din pustie – de a pune cenușa țapului sacrificat pe un loc curat – și-a întâlnit antitipul.

Pământul este curățat prin foc; păcatul și toate urmările lui sunt distruse. Marea luptă s-a terminat. Vrăjmașul adevărului și toți aceia care l-au îmbrățișat și au luptat alături de el sunt nimiciți. Pământul este gata să fie reînnoit de prezența lui Dumnezeu și repopulat de cei care au fost smulși din această lume a păcatului prin iubirea lui Dumnezeu. Lupta n-a fost nici scurtă, nici ușoară, dar, privind asupra celor mântuiți, strânși în jurul tronului lui Dumnezeu, Domnul Christos a văzut „rodul muncii sufletului Lui și se va înviora” (Isaia 53,11) (8).

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) – Jean Vuilleumier, „Apocalipsa”, ed. Graiul Literar, p. 247.250, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 241

(2) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 244

(3) – St. N. Haskell, „The Story of the Seer of Patmos”, Heritage Library, ed. 1977. p. 334.336, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 244

(4) – Idem

(5) – Herman Bernard Leonard Kramer, „The Book of Destiny”, ed. 1075, p. 462, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 246

(6) – C. Mervyn Maxwell, „God Cares”, vol. II, ed. 1985, p. 503, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 248

(7) – Herman Bernard Leonard Kramer, „The Book of Destiny”, ed. 1975, p. 464, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 253

(8) – St. N. Haskell, „The Story of the Seer of Patmos”, Heritage Library, ed. 1977. p. 334.336, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, Apostolul”, vol. III, p.255.256