Când 1+1=1

Când 1+1=1

Avusesem deja două decepții în dragoste… Alesesem cu inima și cu ochii, fără să-L întreb pe Dumnezeu dacă persoana respectivă este cea lângă care aș fi fost fericit întreaga viață. Cu gustul amar în suflet, am hotărât: „Nu voi mai alege eu. Aparențele sunt atât de înșelătoare… Doamne, doar Tu știi persoana lângă care voi fi fericit și pe care o voi putea face fericită. Te rog, alege Tu…”

După ce I-am încredințat lui Dumnezeu problema mea sufletească, am stat liniștit, fiind convins că la timpul potrivit El îmi va scoate în cale „jumătatea”. Nu știu cât timp a trecut până ce unul dintre prietenii mei a pășit pe calea însurătorii. Îmi aduc aminte și acum de masa bogată de la nuntă, la care m-am așezat împreună cu alți prieteni, „burlaci” ca și mine.

Acolo am discutat tot felul de lucruri, însă în capul afișului se afla marea noastră preocupare: unde și cu cine vom merge pe munte în săptămâna ce urma. Eram o echipă formată din mari iubitori ai muntelui. Însă, după alegerea traseului, de altfel destul de lung (doream să străbatem Masivul Piatra Craiului și apoi să ajungem în Iezer-Păpușa), ne-am poticnit într-un detaliu nu fără importanță: eram trei băieți și doar o singură fată. Ne-am gândit în fel și chip cum să facem ca singura noastră coechipieră să nu se simtă singură, însă nu am găsit nicio soluție.

Chiar în acele momente, când nu mai vedeam nicio cale de ieșire din impas, de la o altă masă a apărut în mod neașteptat „ea”. A asistat la discuțiile noastre legate de plănuita excursie și – uimire! – s-a arătat interesată de excursie.

„Suntem salvați!” – ne-am gândit noi. O echipă formată din trei băieți și două fete era excelentă pentru ceea ce ne-am propus. Mai era nevoie însă de un lucru: aprobarea mamei fetei. Ne temeam că mama fetei, cunoscută ca fiind mai severă în educație, nu-i va permite să vină într-o astfel de formație și pentru mai multe zile.

Ne-am dat întâlnire a doua zi în gară. La vremea stabilită a venit și „ea”, însă fără ruxac. „Mama nu mă lasă…” – a spus ea.  Aproape că plângea…

Vestea ne-a lovit pe toți în moalele capului, însă nu am disperat. „Du-te înapoi la mama și roag-o frumos din partea noastră să te lase. Spune-i că suntem o echipa serioasă și garantăm că nu se va întâmpla nimic rău. Noi te vom aștepta aici, până la următorul tren…”

Și „ea” s-a întors acasă, însă destul de neîncrezătoare. După câteva ore, timp în care noi, ceilalți, am așteptat-o într-un parc din apropierea gării, a revenit, de data asta radiind de bucurie. Mama ei se lăsase înduplecată și i-a permis să ne însoțească în excursia plănuită.

Nu vă povestesc toate minunățiile văzute în acea excursie: stânci semețe, prăpăstii înspăimântătoare, văi umbroase, flori parfumate, presărate de-a lungul potecilor parcă special pentru noi, apoi plimbările și discuțiile sub clar de lună și sub un cer înstelat cum niciunde nu mai poți vedea.

Însă în acele zile se întâmpla ceva cu inima mea. Eram tot mai atras de „ea”, de modestia și de simplitatea ei, de felul ei de a fi, de modul ei de a gândi, fiind tot mai impresionat de spiritul ei altruist atunci când se grăbea să ne pregătească masa tuturor. Mai târziu, am aflat că și „ea” începea să aibă aceleași sentimente față de mine. Reușea însă să le ascundă cu mare dibăcie…

Ceea ce m-a ajutat să-i apreciez calitățile a fost deosebirea evidentă dintre „ea” și cealaltă fată care ne însoțea. În timp ce „ea” se grăbea să ne servească la masă pe toți, cealaltă fată aștepta să fie servită; în timp ce „ea” nu ne cerea nouă, băieților, lucruri imposibile, cealaltă fata avea tot felul de pretenții și capricii. Odată ne-a cerut nouă, băieților, să ne suim în vârful unui brad pentru a-i aduce niște conuri care-i plăcuseră. Desigur, am refuzat-o. Nu de altceva, dar nu aveam cum să ne curățăm de rășină.

Contrastul evident dintre caracterele celor două fete m-a ajutat mult să fac alegerea cea bună. Eram hotărât să-i cer prietenia. Dar cum? Oare nu mă va refuza?

Știam că după excursia aceea „ea” trebuia să plece din localitate pentru a-și continua studiile în capitală. Așa că m-am hotărât: îi voi cere numărul de telefon și adresa, pentru a continua să păstrăm legătura.

Nu voi uita niciodată momentul în care, la ultima noastră întâlnire înainte de plecarea ei la București, mi-am luat inima în dinți și i-am cerut numărul de telefon și adresa. Mi le-a dat fără ezitare… Mai târziu, când eram deja căsătoriți, mi-a mărturisit că, în acea excursie, și ea începuse să simtă ceva pentru mine. Și mi-a mai mărturisit ceva: neștiind dacă eu sunt cel pe care Dumnezeu voia să i-l dea ca prieten, logodnic și soț, s-a rugat: „Doamne, dacă el e băiatul ales de Tine, ajută Tu ca la prima noastră întâlnire să-mi ceară numărul de telefon.”

Puteam eu oare să mă împotrivesc unei asemenea rugăciuni? Așa că i-am cerut în acea seara numărul de telefon și adresa. Și nu regret deloc… Tovarășa de excursie mi-a devenit prietenă, logodnică și soție, ajutându-mă să înțeleg de ce într-o viață de familie armonioasă, unu plus unu nu fac doi, ci tot UNU.

Lori Balogh