Doar atât vrea Iisus…

Doar atât vrea Iisus…

Ce așteptări are Dumnezeu de la om? Această întrebare se află la baza tuturor concepțiilor religioase, indiferent dacă acestea sunt păgâne sau creștine.

Hindușii cred că numeroasele lor zeități, al căror număr nici ei nu-l pot preciza, așteaptă de la credincioși împlinirea unor ritualuri, pe cât de numeroase, pe atât de sofisticate. Budiștii, la rândul lor, pun un mare accent pe mărimea statuilor care-l reprezintă pe Buddha, în timp ce creștinii bisericilor istorice cred că Dumnezeu este cu atât mai onorat cu cât bisericile și catedralele care Îi sunt închinate sunt mai somptuoase, iar ceremoniile mai pline de fast și grandoare.

Asceții consideră că, cu cât se abțin mai mult de la plăcerile vieții, chiar cele și de la nevinovate, cu atât sunt mai plăcuți înaintea divinității. Iar asiaticii care se autoflagelează până ce sângele curge șiroaie pe corpurile lor, cred că în felul acesta au câștigat favoarea cerului.

Uneori ne e greu să ne imaginăm la câte restricții și chinuri se poate supune un om doar pentru a face pe placul dumnezeului căruia i se închină și de la care așteaptă binecuvântarea.

Cu privire la eforturile omenești de a intra în grația divinității – eforturi care uneori par să depășească puterea naturii umane -, Biblia face o afirmație care ne dezarmează prin simplitatea mesajului său: „Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8).

Este o întrebare retorică ce răstoarnă din temelii întreaga filozofie umană cu privire la așteptările lui Dumnezeu față de om. Pentru a ilustra această idee, voi face referire la două momente diferite din istoria sacră, consemnate pe paginile Noului Testament. Primul moment îl găsim relatat în Evanghelia lui Ioan, cap.20:11‑16.

Era dimineața învierii Domnului Iisus. Evenimentele legate de arestarea, judecarea și moartea Domnului trecuseră. Trecuse și Sabatul, poate cel mai nefericit și mai tulburător Sabat petrecut vreodată de ucenicii lui Iisus.

Desigur, ei participaseră la serviciile divine din sinagogă, dar nimic nu le putea umple golul sufletesc cauzat de lipsa Domnului lor. Predicile rabinilor erau reci și nu le dădeau nicio speranță atâta vreme cât Domnul lor, în care-și puseseră toată nădejdea de viață, se afla în mormânt.

Așa se face că în dimineața primei zile a săptămânii (duminică), Maria Magdalena aleargă la mormânt înaintea apariției zorilor. Simțea nevoia prezenței Lui, chiar așa mort cum era. Prezența Lui valora pentru ea mai mult decât predicile cărturarilor.

Însă la mormânt se întâmplă ceva straniu. Trupul Mântuitorului nu se mai afla acolo. Simțind că o părăsesc ultimele puteri, Maria se așază pe o piatră și începe să plângă înaintea mormântului gol. De ce plânge Maria? Nici ea nu mai știe. Pentru că își aduce aminte de chinurile Domnului ei pe cruce sau pentru că nici mort nu mai are posibilitatea să-L vadă?

Într-un târziu, printre suspinurile propriei inimi, ea aude un glas înapoia ei: „Femeie, de ce plângi?” Maria își ridică privirea și se întoarce spre glasul care-i vorbește, însă nu-l recunoaște pe cel din fața ei. Crede că e grădinarul și, după ce schimbă câteva cuvinte cu el, se întoarce din nou cu fața spre mormânt, plângând mai cu amar.

Dar glasul dinapoia ei insistă, strigând-o pe nume: „Marie!” Când își aude numele rostit cu acea căldură în glas pe care numai Iisus o putea avea, Maria tresare, se întoarce spre Cel care îi vorbește și-L recunoaște pe Mântuitorul său.

De ce am rememorat această scenă? Pentru că Maria, în acele momente de adâncă durere sufletească, privea într-o direcție greșită. Intențiile ei erau dintre cele mai bune. Îl cauta pe Iisus din toată inima ei îndurerată, Îl cauta pe El și numai pe El, și aceasta fără vreun interes meschin. Și totuși, ea privea într-o direcție greșită…

Dacă Maria ar fi rămas lângă mormânt zi și noapte, ducându-și viața într-o chilie singuratică asemenea unei sfinte, niciodată nu L-ar mai fi zărit pe Iisus în acea direcție. Pentru a-L vedea, ea a trebuit să se întoarcă la 180*, a trebuit să-și întoarcă privirea de la problemele care o frământau și cărora nu le găsea nicio rezolvare, și să-L caute pe Domnul ei în direcția opusă.

Al doilea moment pe care doresc să-l rememorez este cel legat de exilarea apostolului Ioan pe insula Patmos – moment descris chiar de el în primul capitol al Apocalipsei:1:10‑18.

După mai bine de o jumătate de veac de la scena în care Maria Magdalena plângea înaintea mormântului gol al Mântuitorului, un bătrân singuratic, exilat pe o insulă mică și stâncoasă din Marea Egee, avea să treacă printr-o experiență asemănătoare cu cea a Mariei.

Încerc să mi-l imaginez pe acest bătrân, a cărui vârstă se apropia de un secol, fiind ultimul supraviețuitor dintre ucenicii Domnului, șezând pe țărmul stâncos al mării, privind nostalgic valurile care se spărgeau de stânci. Era acum un bătrân neputincios, atât din cauza vârstei înaintate, dar mai ales din cauza împrejurărilor în care se afla. Înaintea lui se întindea marea necunoscutului, iar în spatele său se afla marea amintirilor…

Una câte una, amintirile ies din tainițele memoriei, făcându-l pe bătrânul Ioan să retrăiască fiecare clipă a vieții. Își aduce aminte de vremea tinereții, de ziua întâlnirii sale cu Iisus, și un fior îi străbate întreaga ființă. Era tot pe țărmul mării atunci, cu deosebirea că era tânăr și liber. Parcă și acum vede mrejele pe care le repara împreună cu fratele său Iacov, acum mort ca martir al credinței, și împreună cu tatăl lor Zebedei.

Vede și acum cum Domnul se apropie de ei și parcă Îi aude glasul chemându-i să-L urmeze. Întâlnirea aceea l-a cucerit pe tânărul de atunci pentru tot restul vieții. În Iisus, Ioan L-a văzut pe Mesia cel atât de mult așteptat și, fără nicio ezitare, L-a urmat.

Pe atunci era un „fiu al tunetului”, un tânăr răzbunător, ambițios, energic, dar sincer. A fost atras de Iisus și, fără să încerce să se cosmetizeze sau să se schimbe mai întâi, L-a urmat pe Domnul său oriunde.

Au urmat cei trei ani și jumătate de activitate publică ai lui Iisus, timp în care Ioan a stat nemijlocit în preajma Lui ca martor al vindecărilor și minunilor, ascultându-I învățăturile, dar mai ales admirându-I frumusețea caracterului. Își aduce aminte de cuvintele Mântuitorului rostite într-un cimitir: „Eu sunt învierea și viața! Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Ioan 11:25).

Parcă și acum simte pacea sufletească pe care o simțea când își pleca fruntea pe umărul Domnului său. Ce nu ar da Ioan acum să mai guste măcar o dată din bucuriile acelor ani frumoși și să mai audă măcar o dată glasul Mântuitorului.

Își aduce apoi aminte de momentele agoniei lui Iisus, de Ghetsemani, de gloata venită să-L aresteze pe Domnul, de judecata pripită și nedreaptă, de cruce… Apoi își amintește de dimineața învierii, când a alergat cu sufletul la gură alături de bătrânul Petru ca să vadă minunea mormântului gol. Își reamintește și de ziua înălțării Domnului și de bucuria produsă de făgăduință revenirii Lui. Rememorează clipă cu clipă cele trăite de ucenici în camera de sus, apoi de anii mărturisirii credinței și ai slujirii, când ușa camerei de sus s-a deschis larg spre lume. Ce ani frumoși au fost aceia!

Deși sabia persecuției trimitea în mormânt când pe unul, când pe altul dintre apostoli, sângele lor mărturisea cu și mai multă putere în favoarea credinței. Din acei ani frumoși și plini de activitate s-a născut cartea Faptelor Apostolilor.

Însă, rând pe rând, apostolii au pecetluit cu propria lor viață credința lor în Christos. A mai rămas doar el singur, un bătrân neputincios și izolat pe un petic de pământ stâncos în imensitatea mării, despărțit de frații săi de credință.

În mintea bătrânului apostol apar fel de fel de întrebări. Apostolii au dispărut, însă în locul în care a curs sângele lor, s-au aprins primele lumini în păgânul Imperiu Roman. Au apărut primele biserici creștine în Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodicea, Colose, Filipi, Corint, Tesalonic, Roma… Oare ce se va întâmpla cu aceste biserici? Nu vor fi ele nimicite de furia persecuției? Nu vor fi ele înghițite de tradițiile păgâne?

Deodată însă, firul amintirilor și întrebărilor bătrânului apostol e întrerupt de o voce cunoscută, pe care o aude de undeva dinapoia lui: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților” (Apocalipsa 1:17,18).

Ce întâlnire plăcută! Cel care îi vorbește bătrânului îngândurat este chiar Domnul în persoană. Își putea dori Ioan ceva mai mult decât atât? Cele două momente din istoria biblică pe care le-am rememorat au în comun câteva lucruri:

1) Atât Maria Magdalena, cât și bătrânul apostol Ioan Îl căutau pe Iisus. Îl cunoscuseră cândva, simțiseră binecuvântarea prezentei Sale, fuseseră fericiți lângă El, iar acum, când nu-L mai aveau în preajmă, Îi simțeau lipsa. Nici amintirile, nici experiența trecutului, nici teoria credinței, nici cunoștințele despre Iisus nu puteau umple golul lor sufletesc. Amândoi Îl căutau pe Domnul și voiau să-L simtă aproape.

2) Atât Maria, cât și Ioan erau confruntați cu probleme a căror rezolvare nu se întrezărea. Maria era preocupată de moartea Domnului și de dispariția trupului Său, în timp ce Ioan era frământat de izolarea sa, de neputințele sale și de soarta bisericii de care era despărțit.

3) Atât Maria, cât și Ioan priveau spre problemele care îi frământau: Maria spre mormântul gol, iar Ioan spre marea necunoscutului.

4) Atât Maria, cât și Ioan priveau într-o direcție greșită. Iisus nu se afla nici în direcția în care privea Maria (spre mormântul gol), nici în direcția în care privea Ioan (spre marea nesfârșită). El se afla într-o direcție cu totul opusă, deși nu era departe de niciunul dintre ei. Dimpotrivă, Iisus se afla la un pas, doar la un pas înapoia lor.

5) Atât Maria, cât și Ioan erau descurajați, căci Maria plângea, iar Ioan privea nostalgic spre întinderea mării necuprinse.

6) Și în cazul Mariei, și al lui Ioan, răspunsul la problemele și întrebările lor vine dintr-o direcție opusă așteptărilor lor.

Intenția nu este aceea de a-i acuza pe cei doi. Departe de noi acest gând! Căci a-i acuza pe ei înseamnă a ne acuza pe noi înșine. De câte ori viața nu ne trece prin împrejurări asemănătoare?

Maria și Ioan aveau problemele lor nerezolvate și nu puteau să-și ia ochii de la ele. Dar noi nu avem astfel de probleme? Nu ni se pare că, cu cât trece timpul, acestea se înmulțesc și se agravează? Avem probleme nerezolvate de luni, ani, zeci de ani sau chiar de o viață, și poate că unii dintre noi coborâm în mormânt fără să le găsim rezolvarea.

De ce rămân probleme nerezolvate în viață? Pentru că privim prea mult într-o direcție greșită, pentru că ne ocupăm prea mult noi înșine cu rezolvarea lor, având încredere prea mare în propria înțelepciune, în timp ce Îl neglijăm pe Cel care are cheia rezolvării lor – Iisus Christos.

Probleme noastre de sănătate, problemele noastre relaționale din cadrul familiei, bisericii sau societății, problemele noastre financiare sau de oricare natură ar fi ele, nu fac decât să ne descurajeze, când toate și-ar găsi rezolvarea printr-o simplă întoarcere a privirii spre El. Nenumăratele noastre eșecuri pe plan material, profesional, familial, emoțional sau spiritual sunt cauzate, în cele mai multe cazuri, de faptul că privim într-o direcție greșită.

Iisus nu cere de la noi lucruri mari, imposibile. El nu cere de la noi chinuri ascetice, nici ceremonii sofisticate, nici construirea de catedrale impozante, nici pelerinaje costisitoare și obositoare. Ceea ce așteaptă El de la noi este să ne întoarcem privirea spre El, în care „sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”, spre El, în care „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:3,9).

El știe din ce suntem făcuți. Știe că suntem țărână neputincioasă în fața grijilor, poverilor și lipsurilor vieții. El este lângă fiecare dintre noi, gata să ne ajute. Uneori Îi simțim respirația, deși nu-L vedem. Cu toate acestea ne ambiționăm să privim în altă direcție…

Doar atât vrea Iisus de la noi: să ne întoarcem privirile spre El. Aceasta este esența creștinismului autentic, aceasta este „credința dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3).

David a trăit această experiență fericită. În mijlocul tuturor problemelor pe care le avea ca orice om păcătos, apoi în calitatea sa de împărat al unui întreg popor, el a știut să-și îndrepte privirile spre Domnul său. Și rezolvarea problemelor sale nu a întârziat să apară.

„Când îți întorci privirile spre El” – mărturisește el -, „te luminezi de bucurie și nu ți se umple fața de rușine. Când strigă un nenorocit, Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui” (Psalmul 34:5,6).

Da, doar atât așteaptă Iisus de la noi: să ne întoarcem privirile de la noi și să privim spre El, aruncând asupra Lui toate îngrijorările noastre și întreaga povară a sufletului nostru.

El ne invită să facem acest experiment nu doar azi, la rugăciunea tainică făcută înainte de culcare; nu doar mâine, la rugăciunea de consacrare de dimineață; ci în fiecare dintre zilele vieții noastre, până ce călătoria noastră pe pământ se va fi sfârșit și ne vom întâlni cu El pentru a petrece împreună veșnicia.

Lori Balogh