Francisc de Assisi și revoluția lui socială
(1181 – 1226)
În societatea coruptă și materialistă a începutului de secol XIII, figura lui Francisc de Assisi strălucește ca o lumină în întuneric. Ca întemeietor al Ordinului Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM), cunoscut și sub numele de Ordinul Franciscan, el a produs în veacul său o adevărată revoluție socială, schimbând mentalități și călăuzindu-i pe oameni spre idealuri mult mai înalte decât cele pe care le aveau.
Francisc, pe numele lui laic Giovanni Bernadone, se naște în 1181 în familia celui mai bogat negustor de haine și țesături din oraș, Pietro Bernadone. La botez primește numele Ioan de la mama sa, însă tatăl, la întoarcerea sa dintr-o lungă călătorie de afaceri în Alsacia, Franța, îl renumește Francisc.
Ca fiu de negustor și nobil (la data aceea negustorii făceau parte din nobilime), Francisc se evidențiază curând în domeniul afacerilor, dar și în cel al petrecerilor pline de risipă pe care le organizează împreună cu tinerii nobili din Assisi. Viciile vremii nu îl ocolesc nici pe tânărul Francisc, el fiind primul în extravaganță, în glume, ironii și bârfe. Nedorind să facă avere, Francisc risipește tot ce câștigă în petrecerile cu prietenii săi.
Pasionat de cavalerismul timpului, tânărul Francisc, în vârstă de 21 de ani, se angajează împreună cu alți tineri nobili din Assisi în lupta împotriva cetății rivale Perugia. Aceasta se întâmpla în anul 1202. Fiind rănit în luptă, e luat prizonier de armata cetății rivale și timp de un an e întemnițat în Perugia. În 1203, din cauza bolii sale care se înrăutățea și probabil în urma unei sume uriașe plătită de tatăl său ca răscumpărare, Francisc este eliberat și revine în cetatea sa natală.
Curând, tânărul fiu de negustor se vindecă de boala sa fizică, însă sufletește rămâne marcat profund. O neliniște interioară pune stăpânire pe sufletul lui Francisc, care se gândește din ce în ce mai mult la viitorul său și la rostul existenței sale pe pământ. Este cuprins de remușcări cu privire la goliciunea vieții pe care o risipise până atunci și nu se mai poate bucura de plăcerile trecătoare ale vieții. La ultima petrecere la care participă, el fiind numit „regele” ei, se hotărăște să se pocăiască și să se „căsătorească” cu sărăcia.
Următorii doi ani sunt petrecuți de Francisc în contemplarea naturii, în meditație și rugăciune. Într-o zi, împrumută zdrențele unui cerșetor și petrece întreaga zi cerșind. Într-o altă ocazie, pe când călărește, se întâlnește cu un lepros. Instinctiv, întoarce capul în altă direcție, cuprins de repulsie, și încearcă să plece. Dar imediat după aceea, simțindu-se mustrat în cuget, se întoarce, descalecă, sărută mâna leprosului și îi dă toți banii pe care îi avea la el. Astfel, în viața tânărului Francisc începe o nouă etapă.
Din acea zi începe să viziteze leprozeria, ajutându-i pe suferinzii de acolo cu tot ce putea. Părinții încearcă să-l readucă pe fiul lor la vechiul stil de viață, însă fără niciun rezultat. Conflictul deschis cu tatăl său, care nu era de acord ca banii lui să fie cheltuiți pe construirea de biserici și pe cerșetori, îl determină pe Francisc să renunțe nu doar la banii acestuia, dar chiar și la hainele date de tatăl său.
Îmbrăcând o manta aspră împrumutată („il saio”, „zdreanță”), care era haina celor mai săraci dintre săraci, Francisc se dedică îngrijirii leproșilor și suferinzilor, nerecunoscând de acum înainte un alt tată decât pe Tatăl ceresc.
Locuitorii din Assisi încep să-l batjocorească, iar copiii aruncă în el cu pietre, strigând: „Nebunul.” La vârsta de 23 de ani, în 24 februarie 1209, pe când citește Evanghelia în Biserica Sfânta Maria a Îngerilor, lui Francisc i se pare că aude o voce care îi poruncește: „Și pe drum, propovăduiți și ziceți: „Împărăția cerurilor este aproape!” Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățați pe leproși, scoateți afară dracii. Fără plată ați primit, fără plată să dați. Să nu luați nici aur, nici argint, nici aramă în brâiele voastre, nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălțăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui” (Matei 10:7‑10).
Din acea clipă, Francisc părăsește singurătatea și se dedică apostolatului, ducând Evanghelia lumii cuprinsă de cel mai sălbatic materialism și cea mai decadentă corupție. A doua zi, tânărul convertit intră în Assisi și predică Evanghelia pe străzi. Cel considerat până atunci nebun, e privit acum ca un sfânt. Mulți sunt mișcați în sufletele lor și-l urmează. Dintre cei câștigați ca discipoli se numără și Bernardo di Quintavale, un negustor bogat care își împarte întreaga avere săracilor, precum și Pietro, un canonic al catedralei, care se dedică îngrijirii leproșilor.
Astfel ia naștere „Ordinul Micilor Frați ai Săracilor” care are la bază doar trei reguli simple: 1) „Vinde ce ai!” 2) „Nu lua nimic pe drum” și 3) „Urmează-mă!” „Frații cei Mici” își fac haine aspre și îl urmează pe Francisc prin toată țara, vestind Evanghelia. Dorm pe unde apucă, mănâncă ce li se oferă, nu au o locuință stabilă, dar viața lor lovește puternic în materialismul timpului, având ca ideal imitarea vieții Mântuitorului.
Mișcarea inițiată de tânărul Francisc își propune să aducă din nou Evanghelia curată și nealterată într-o lume coruptă și materialistă. După eforturi pline de răbdare, în 1210, Francisc obține de la papa Inocențiu III recunoașterea ordinului pe baza regulamentului alcătuit de Francisc însuși. Ca urmare, mișcarea capătă tot mai multă popularitate, mai întâi în Italia, apoi în alte țări europene. În predicile sale, Francisc mustră avariția și materialismul concetățenilor săi, îndemnându-i să se pocăiască și să se împace între ei.
După convertirea tinerei Clara din nobila familie Scifi, se înființează și un ordin pentru femei. Mai târziu, ia naștere și un al treilea ordin pentru toți cei care nu puteau să-și părăsească ocupațiile obișnuite, dar doreau să intre în tagma aceasta.
Pe zi ce trece, Ordinul Franciscan dobândește tot mai multă influență, provocând o adevărată revoluție socială. După evanghelizarea Italiei, mișcarea franciscană se extinde în afara țării. Francisc merge mai întâi în Egipt, unde îi mustră pe cruciați pentru viața lor imorală, apoi ajunge la sultanul Abd al-Malek asupra căruia face o bună impresie. În peregrinările sale, Francisc ajunge și în Țara Sfântă, iar adepții săi ajung până în Germania, Spania, Franța și Britania.
Revenind în Italia după mai mulți ani, Francisc constată cu durere ca locțiitorii lui nu trăiau la nivelul standardelor morale pe care le predicau. Aceștia părăsiseră sărăcia și înmulțiseră ritualurile după modelul altor ordine aflate sub autoritatea papală. Doborât de boala dobândită în timpul călătoriilor sale, Francisc are acum parte de și de negrăite suferințe sufletești, văzând că tot ce încercase să construiască se năruise.
Ultimii cinci ani îi petrece protestând prin cuvânt și faptă împotriva formalismului și puterii lumești și clericale care nimicea frăția dintre oameni. Moartea o întâmpină într-o zi de sâmbătă, în 3 octombrie 1226, la doar 44 de ani, cu simțământul datoriei împlinite. „Mi-am făcut datoria” – spune el. „Christos să vă învețe să vă faceți și voi datoria.” Ca o ultimă dorință, Francisc cere să fie înmormântat fără haine și să fie depus în pământul gol.
Francisc nu a adus lucruri noi în teologia creștină, căci sufletul său era înclinat spre lucruri practice. Înainte de a oferi lumii o învățătură, el s-a oferit pe sine ca model de viețuire simplă, de sărăcie și împreună simțire. Cele trei principii de bază după care s-a călăuzit au fost sărăcia, castitatea și ascultarea.
Adesea, Francisc își dădea chiar și hainele de pe el celui care avea mai mare nevoie de ele, iar în privința proprietăților, a refuzat întotdeauna să dețină vreuna. Pentru el sărăcia însemna libertate, iar lucrurile pământești trecătoare reprezentau o piedică în calea sufletului care dorea să se unească cu Dumnezeu. În fiecare om nevoiaș și suferind Francisc Îl vedea pe Christos.
Cu privire la războaie, era un împăciuitor ale cărui singure arme erau iubirea și umilința.
Francisc iubea mult natura în care vedea urmele lăsate de Creator. Privea cu plăcere tot ce era frumos: păsări, munți, păduri, ape curgătoare, flori. În același timp, Francisc a fost un om de o modestie profundă. Își mărturisea cu sinceritate fiecare greșeală și se făcea slujitorul tuturor, mai ales al leproșilor pe care i-a îngrijit până la sfârșitul vieții.
I-a iubit chiar și pe dușmanii săi, fiind grijuliu și față de micile vietăți necuvântătoare pe care le ocrotea cum putea mai bine. Dacă vedea un viermușor pe drum, îl dădea la o parte cu grijă pentru ca să nu-l calce cineva.
Nu i-a fost ușor să treacă peste respingerea tatălui său, peste batjocurile copiilor din cetatea sa care aruncau cu pietre în el, peste lipsurile și piedicile întinse de cardinalii care se simțeau mustrați de viața sa simplă. În ciuda spiritului lumesc ce se strecura printre colaboratorii săi, Francisc a rămas ferm la principii.
Mișcarea franciscană a început cu doisprezece prieteni adunați în jurul lui Francisc. La moartea lui, ordinul său număra peste cinci mii de oameni din toate păturile sociale. Succesorul lui Francisc, Elias, a părăsit principiile predecesorului său, fiind tot mai mult influențat de scaunul papal.
Treptat, ordinul s-a extins în întreaga lume, franciscanii intrând în marile universități ale Europei ca profesori de teologie și drept. Mișcarea franciscană a apărut ca un protest față de materialismul sălbatic și corupția generalizată ce domnea în Biserica Apuseană în prima parte a secolului al XIII-lea. Însă mai reprezintă ea astăzi idealurile întemeietorului ei?
Lori Balogh
