Francisc de Assisi si revolutia lui sociala
( 1181 – 1226 )
In societatea corupta si materialista a inceputului de secol XIII, figura lui Francisc de Assisi straluceste ca o lumina in intuneric. Ca intemeietor al Ordinului Fratilor Minori ( Ordo Fratrum Minorum, OFM ), cunoscut si sub numele de Ordinul Franciscan, el a produs in veacul sau o adevarata revolutie sociala, schimband mentalitati si calauzindu-i pe oameni spre idealuri mult mai inalte decat cele pe care le aveau.
Francisc, pe numele lui laic Giovanni Bernadone, se naste in 1181 in familia celui mai bogat negustor de haine si tesaturi din oras , Pietro Bernadone. La botez primeste numele Ioan de la mama sa, insa tatal, la intoarcerea sa dintr-o lunga calatorie de afaceri in Alsacia, Franta, il renumeste Francisc.
Ca fiu de negustor si nobil ( la data aceea negustorii faceau parte din nobilime ), Francisc se evidentiaza curand in domeniul afacerilor, dar si in cel al petrecerilor pline de risipa pe care le organizeaza impreuna cu tinerii nobili din Assisi. Viciile vremii nu il ocolesc nici pe tanarul Francisc, el fiind primul in extravaganta, in glume, ironii si barfe. Nedorind sa faca avere, Francisc risipeste tot ce castiga in petrecerile cu prietenii sai.
Pasionat de cavalerismul timpului, tanarul Francisc, in varsta de 21 de ani, se angajeaza impreuna cu alti tineri nobili din Assisi in lupta impotriva cetatii rivale Perugia. Aceasta se intampla in anul 1202. Fiind ranit in lupta, e luat prizonier de armata cetatii rivale si timp de un an e intemnitat in Perugia. In 1203, datorita bolii sale care se inrautatea si probabil in urma unei sume uriase platita de tatal sau ca rascumparare, Francisc este eliberat si revine in cetatea sa natala.
Curand, tanarul fiu de negustor se vindeca de boala sa fizica, insa sufleteste ramane marcat profund. O neliniste interioara pune stapanire pe sufletul lui Francisc, care se gandeste din ce in ce mai mult la viitorul sau si la rostul existentei sale pe pamant. Este cuprins de remuscari cu privire la goliciunea vietii pe care o risipise pana atunci si nu se mai poate bucura de placerile trecatoare ale vietii. La ultima petrecere la care participa, el fiind numit “regele “ ei, se hotaraste sa se pocaiasca si sa se “casatoreasca” cu saracia.
Urmatorii doi ani sunt petrecuti de Francisc in contemplarea naturii, in meditatie si rugaciune. Intr-o zi, imprumuta zdrentele unui cersetor si petrece intreaga zi cersind. Intr-o alta ocazie, pe cand calareste, se intalneste cu un lepros. Instinctiv, intoarce capul in alta directie, cuprins de repulsie, si incearca sa plece. Dar imediat dupa aceea, simtindu-se mustrat in cuget, se intoarce, descaleca, saruta mana leprosului si ii da toti banii pe care ii avea la el. Astfel, in viata tanarului Francisc incepe o noua etapa.
Din acea zi incepe sa viziteze leprozeria, ajutandu-i pe suferinzii de acolo cu tot ce putea. Parintii incearca sa-l readuca pe fiul lor la vechiul stil de viata, insa fara niciun rezultat. Conflictul deschis cu tatal sau, care nu era de acord ca banii lui sa fie cheltuiti pe construirea de biserici si pe cersetori, il determina pe Francisc sa renunte nu doar la banii acestuia, dar chiar si la hainele date de tatal sau. Imbracand o manta aspra imprumutata ( “Il saio”, zdreanta ), care era haina celor mai saraci dintre saraci, Francisc se dedica ingrijirii leprosilor si suferinzilor, nerecunoscand de acum inainte un alt tata decat pe Tatal ceresc.
Locuitorii din Assisi incep sa-l batjocoreasca, iar copiii arunca in el cu pietre, strigand: “Nebunul.” La varsta de 23 de ani, in 24 februarie 1209, pe cand citeste Evanghelia in Biserica Sfanta Maria a Ingerilor, lui Francisc i se pare ca aude o voce care ii porunceste: “Si pe drum, propovaduiti si ziceti: “Imparatia cerurilor este aproape !” Vindecati pe bolnavi, inviati pe morti, curatiti pe leprosi, scoateti afara dracii. Fara plata ati primit, fara plata sa dati. Sa nu luati nici aur , nici argint, nici arama in braiele voastre, nici traista pentru drum, nici doua haine, nici incaltaminte, nici toiag, caci vrednic este lucratorul de hrana lui.” ( Matei 10, 7-10 )
Din acea clipa, Francisc paraseste singuratatea si se dedica apostolatului, ducand Evanghelia lumii cuprinsa de cel mai salbatic materialism si cea mai decadenta coruptie. A doua zi, tanarul convertit intra in Assisi si predica Evanghelia pe strazi. Cel considerat pana atunci nebun, e privit acum ca un sfant. Multi sunt miscati in sufletele lor si-l urmeaza.
Dintre cei castigati ca discipoli se numara si Bernardo di Quintavale, un negustor bogat care isi imparte intreaga avere saracilor, precum si Pietro, un canonic al catedralei, care se dedica ingrijirii leprosilor.
Astfel ia nastere Ordinul Micilor Frati ai Saracilor care are la baza doar trei reguli simple: 1) “Vinde ce ai !” 2) “Nu lua nimic pe drum” si 3) “Urmeaza-ma!” Fratii cei Mici isi fac haine aspre si il urmeaza pe Francisc prin toata tara, vestind Evanghelia. Dorm pe unde apuca, mananca ce li se ofera, nu au o locuinta stabila,dar viata lor loveste puternic in materialismul timpului, avand ca ideal imitarea vietii Mantuitorului. Miscarea initiata de tanarul Francisc isi propune sa aduca din nou Evanghelia curata si nealterata intr-o lume corupta si materialista.
Dupa eforturi pline de rabdare, in 1210, Francisc obtine de la papa Inocentiu III recunoasterea ordinului pe baza regulamentului alcatuit de Francisc insusi. Ca urmare, miscarea capata tot mai multa popularitate, mai intai in Italia, apoi in alte tari europene. In predicile sale, Francisc mustra avaritia si materialismul concetatenilor sai, indemnandu-i sa se pocaiasca si sa se impace intre ei.
Dupa convertirea tinerei Clara din nobila familie Scifi, se infiinteaza si un ordin pentru femei. Mai tarziu, ia nastere si un al treilea ordin pentru toti cei care nu puteau sa-si paraseasca ocupatiile obisnuite, dar doreau sa intre in tagma aceasta.
Pe zi ce trece, Ordinul Franciscan dobandeste tot mai multa influenta, provocand o adevarata revolutie sociala. Dupa evanghelizarea Italiei, miscarea franciscana se extinde in afara tarii. Francisc merge mai intai in Egipt, unde ii mustra pe cruciati pentru viata lor imorala, apoi ajunge la sultanul Abd al-Malek asupra caruia face o buna impresie. In peregrinarile sale, Francisc ajunge si in Tara Sfanta, iar adeptii sai ajung pana in Germania, Spania, Franta si Britania.
Revenind in Italia dupa mai multi ani, Francisc constata cu durere ca loctiitorii lui nu traiau la nivelul standardelor morale pe care le predicau. Acestia parasisera saracia si inmultisera ritualurile dupa modelul altor ordine aflate sub autoritatea papala. Doborat de boala dobandita in timpul calatoriilor sale, Francisc are acum parte de si de negraite suferinte sufletesti, vazand ca tot ce incercase sa construiasca se naruise.
Ultimii cinci ani ii petrece protestand prin cuvant si fapta impotriva formalismului si impotriva puterii lumesti si clericale care nimicea fratia dintre oameni. Moartea o intampina intr-o zi de sambata, in 3 octombrie 1226, la doar 44 de ani, cu simtamantul datoriei implinte. “Mi-am facut datoria”, spune el. “Christos sa ve invete sa va faceti si voi datoria.” Ca o ultima dorinta, Francisc cere sa fie inmormantat fara haine si sa fie depus in pamantul gol.
Francisc nu a adus lucruri noi in teologia crestina, caci sufletul sau era inclinat spre lucruri practice. Inainte de a oferi lumii o invatatura, el s-a oferit pe sine ca model de vietuire simpla, de saracie si impreuna simtire. Cele trei principii de baza dupa care s-a calauzit au fost saracia, castitatea si ascultarea.
Adesea, Francisc isi dadea chiar si hainele de pe el celui care avea mai mare nevoie de ele, iar in privinta proprietatilor, a refuzat intotdeauna sa detina vreuna. Pentru el saracia insemna libertate, iar lucrurile pamantesti trecatoare reprezentau o piedica in calea sufletului care dorea sa se uneasca cu Dumnezeu. In fiecare om nevoias si suferind Francisc Il vedea pe Christos. Cu privire la razboaie, era un impaciuitor ale carui singure arme erau iubirea si umilinta.
Francisc iubea mult natura in care vedea urmele lasate de Creator. Privea cu placere tot ce era frumos: pasari, munti, paduri, ape curgatoare, flori. In acelasi timp, Francisc a fost un om de o modestie profunda. Isi marturisea cu sinceritate fiecare greseala si se facea slujitorul tuturor, mai ales al leprosilor pe care i-a ingrijit pana la sfarsitul vietii.
I-a iubit chiar si pe dusmanii sai, fiind grijuliu si fatza de micile vietati necuvantatoare pe care le ocrotea cum putea mai bine. Daca vedea un viermusor pe drum, il dadea la o parte cu grija pentru ca sa nu-l calce cineva.
Nu i-a fost usor sa treaca peste respingerea tatalui sau, peste batjocurile copiilor din cetatea sa care aruncau cu pietre in el, peste lipsurile si piedicile intinse de cardinalii care se simteau mustrati de viata sa simpla. In ciuda spiritului lumesc ce se strecura printre colaboratorii sai, Francisc a ramas ferm la principii.
Miscarea franciscana a inceput cu doisprezece prieteni adunati in jurul lui Francisc. La moartea lui, ordinul sau numara peste cinci mii de oameni din toate paturile sociale. Succesorul lui Francisc, Elias, a parasit principiile predecesorului sau, fiind tot mai mult influentat de scaunul papal.
Treptat, ordinul s-a extins in intreaga lume, franciscanii intrand in marile universitati ale Europei ca profesori de telogie si drept. Miscarea franciscana a aparut ca un protest fatza de materialismul salbatic si coruptia generalizata ce domnea in Biserica Apuseana in prima parte a secolului al XIII-lea. Insa mai reprezinta ea astazi idealurile intemeietorului ei ?
Lori Balogh
