George Muller – tatăl orfanilor

George Muller – tatăl orfanilor

(1805 – 1898)

George Muller este un exemplu de ceea ce înseamnă a fi un om de acțiune. Fără avere sau sprijin din partea autorităților vremii, acest om a realizat pentru semenii lui ceea ce mulți din bogații și puternicii lumii nu au reușit să facă. Și aceasta pentru că a știut să caute ajutor la Sursa tuturor posibilităților materiale și spirituale, fiind motivat doar de dragoste.

George Muller se naște pe 27 septembrie 1805 la Krappenstadt, în Prusia, în familia unui perceptor. Mama lui moare pe când era mic, iar tatăl nu îi poate fi un bun exemplu în viață. Așa se face că micul George își trăiește primii ani de viață străin de Dumnezeu, de viața de rugăciune și de credința adevărată.

Crescând și gândindu-se la viața trăită până atunci, George simte nevoia unei schimbări. Încearcă prin propriile puteri să devină mai bun și să aibă un comportament creștin, însă toate încercările sale sunt însoțite de eșec.

Fiind înclinat spre studiu, după terminarea gimnaziului se înscrie la Universitatea din Halle, în 1825. La acea dată însă, George nici măcar nu avea o Biblie. În același an, participă pentru prima dată la niște adunări religioase, la invitația unui prieten. Deși rezervat inițial față de asemenea adunări, George Muller este impresionat și simte din nou nevoia unei schimbări hotărâtoare a vieții.

Serviciul religios, cu tot ce cuprindea el: predica, cântările și rugăciunea de încheiere, lasă o impresie atât de puternică în sufletul său încât nu mai are răbdare până la următoarea întâlnire. În cursul săptămânii următoare, face câteva vizite domnului Wagner, gazda acestor întâlniri religioase, și împreună discută o mulțime de subiecte biblice.

Interesul pentru cele spirituale și intenția de a deveni misionar încep să scadă în intensitate în momentul în care întâlnește o tânără de care se îndrăgostește. Ajunge să se roage formal, iar interesul pentru adunările religioase scade, din dorința de a face pe placul iubitei sale. Dumnezeu însă nu-l părăsește, aducându-i pe cărările vieții exemplul unui tânăr bogat care renunță la toate bunurile sale pentru a se dedica lucrării misionare în țările păgâne.

Privind la hotărârea acestui tânăr, George Muller se simte mustrat în conștiință. Realizează că prietenia cu tânăra pe care o iubea nu este după voia lui Dumnezeu și, după mari lupte sufletești, reușește să se smulgă din plasa acestei prietenii care îl îndepărta de Dumnezeu. După ce ia această hotărâre, simte din nou în inimă pacea cerească. „De îndată ce am putut lua hotărârea aceasta” – declară el -, „Iisus Și-a întors din nou Fața spre mine și, pentru prima dată în viața mea, m-am predat Lui cu totul.”

Vestea convertirii lui George Muller nu e primită cu bucurie de familia sa, care are alte așteptări de la el. Și pentru că mai are încă doi ani de studiu, e nevoit să renunțe la orice ajutor din partea familiei, încrezându-se doar în ajutorul lui Dumnezeu pentru împlinirea nevoilor sale.

Iar ajutorul cerului nu întârzie să vină. Foarte curând, trei profesori americani sosesc la Universitatea din Halle și, având nevoie de cineva care să le dea lecții și să le copieze cursurile, tânărul George Muller le este recomandat să-i ajute. Astfel, banii primiți de la americani îi sunt suficienți pentru a-și continua cursurile.

Tânărul convertit nu se ocupă doar de cursuri, ci și de sufletele colegilor săi, pe care îi îndeamnă mereu să experimenteze adevărata viață de creștin. La adunările religioase la care îi invită pe colegii săi și unde se intonează cântări religioase, se înalță rugăciuni și se studiază Biblia, participă circa douăzeci de studenți.

În sufletul său tânăr se trezește din nou dorința de a merge ca misionar în țările păgâne și, fiind sfătuit să se înscrie la Societatea londoneză pentru răspândirea creștinismului între iudei, pleacă în Anglia în 1829. Aici se consacră studiului limbii ebraice, însă după două luni se îmbolnăvește grav și e nevoit să plece la țară. După reîntoarcerea la institut, reîncepe adunările de rugăciune cu studenții, câte două ore în fiecare dimineață. În același timp înaintează o cerere Societății în care solicită să fie trimis ca misionar fără salariu, dar cu condiția să fie lăsat liber în inițiativele sale.

Cererea nu este aprobată, însă George Muller nu se descurajează. Pleacă la Teignmeuth, o localitate fără pastor, unde slujește fără salariu. Văzându-i devotamentul, enoriașii bisericii se hotărăsc să-i acorde tânărului George un salariu anual.

În 1830, George Muller se căsătorește cu Maria Groves, sora unui dentist plecat ca misionar în Persia. Exemplul cumnatului său va avea un mare efect asupra viitorului tânărului George Muller. În perioada următoare, el se dedică predicării Evangheliei într-un cartier sărac din Bristol împreună cu bunul său prieten Henry Craick, un tânăr evlavios și cu studii universitare. Ca rezultat al eforturilor celor doi tineri predicatori, în primul an sunt câștigate 65 de suflete.

Nimic nu mai poate sta în calea slujirii lui George Muller, nici accidentul care i-a provocat o hemoragie stomacală, nici holera izbucnită în oraș. Dumnezeu îi este cel mai bun Medic, ocrotindu-i viața în mijlocul tuturor pericolelor.

Idealul de viață al lui George Muller începe să prindă contur odată cu citirea biografiei germanului Francke care, cu mult timp înaintea sa, înființase în Germania câteva aziluri pentru copiii orfani, întreținute prin numeroase experiențe ale rugăciunii.

Primul așezământ condus de George Muller ia ființă în 1834, având ca țintă educarea copiilor după principiile Scripturii. Obiectivele urmărite erau eliminarea vagabondajului, îngrijirea copiilor orfani și educarea lor corespunzătoare, pentru a-i pregăti pe copii să înfrunte greutățile vieții.

Deși Muller nu are niciun capital în momentul înființării acestui institut, deși nu are nici director și nici consiliu de administrație, acest început este un succes. Secretul? Nu oamenii, ci Dumnezeu conduce acest așezământ, împlinind toate nevoile și răspunzând prompt tuturor cererilor în rugăciune.

Vizitând orfelinatele lui Francke din Germania, George Muller se hotărăște să facă același lucru și în Anglia, unde copiii aflați în închisori erau mult mai numeroși decât cei aflați în orfelinate. După ce se roagă mult și după consultări cu colaboratorii săi, trece la acțiune.

În 1835, George Muller convoacă o adunare în care își prezintă planurile. Îi cere lui Dumnezeu o sumă mare de bani, precum și oameni capabili și cu tragere de inimă care să lucreze cu acești copii.

În primele trei zile primește un dulap, primul obiect de mobilier al orfelinatului, și echivalentul a doi lei. Apoi sosesc din ce în ce mai multe donații, care îi permit ca în 1836 să închirieze o clădire în care deschide primul orfelinat pentru 30 de copii. După opt luni, deschide al doilea orfelinat, cu 36 de copii, iar peste nouă luni, al treilea orfelinat, pentru încă 30 de copii. Doi ani mai târziu, în grija lui George Muller sunt deja 96 de copii.

Însă viața îi aduce lui George Muller și numeroase încercări. După succesele începutului, apar lipsurile din ce în ce mai mari. Continuând să se roage, George Muller renunță la o parte din salariu și își vinde unele dintre lucrurile personale pentru a face rost de bani în folosul misiunii. De fiecare dată când apare o nevoie urgentă, Dumnezeu intervine și trimite prin oameni inspirați de Duhul Sfânt mijloacele necesare. Așa se face că în pofida crizei, în 1843 ia ființă cel de-al patrulea orfelinat care adăpostește 44 de copii.

Probleme nu se opresc însă aici. Nemulțumiți de zarva făcută de cei 140 de copii, vecinii clădirii care adăpostea cele patru orfelinate îl roagă pe George Muller să rezolve această problemă. Astfel se ajunge la un nou plan: construirea unei noi clădiri, de data aceasta în afara orașului, într-un mediu natural și liniștit, în care cei 300 de copii să se poată dezvolta armonios.

Banii lipsesc cu desăvârșire, iar proiectul cere multe fonduri. Timp de 36 de zile George Muller se roagă arzător împreună cu soția sa pentru acest lucru. În a 36‑a zi, sosește prima donație. Câteva zile mai târziu, un arhitect se oferă să facă gratuit proiectul noii clădiri, iar donațiile sunt din ce în ce mai generoase, venind deopotrivă de la oameni bogați și săraci.

După trei ani și jumătate, are loc inaugurarea noului orfelinat, „New Orphan House”, care adăpostea 140 de fete, 80 de băieți și 80 de copii mici. În 1857 este inaugurat cel de-al doilea orfelinat care putea să adăpostească 400 de copii orfani, iar în 1861, al treilea orfelinat, pentru încă 450 de copii. Apoi, în 1868 și 1870, sunt inaugurate următoarele două orfelinate.

Viața în așezămintele lui Muller se desfășoară după un program riguros. Masa se servea la ore fixe, iar orele de muncă alternau cu cele de recreație și servicii religioase. Fiecare copil avea trei rânduri de haine, trei perechi de încălțăminte și tot ce avea nevoie pentru igienă. Pretutindeni în clădirile orfelinatelor domnea o curățenie și o ordine desăvârșite.

Copiii astfel educați deveneau oameni de bază ai societății, mulți dintre ei ajungând negustori, lucrători, meșteșugari, evangheliști și chiar misionari. Numărul total al celor care au fost crescuți și educați în orfelinatele lui George Muller, în timpul vieții acestuia, este de 9844 de copii. Pe bună dreptate el poate fi supranumit „tatăl orfanilor”.

După pierderea colaboratorului său neprețuit, Henry Craick, Muller are parte de încă o durere imensă: moartea iubitei sale soții, care timp de patruzeci de ani i-a fost alături, trăind împreună o viață de o desăvârșită armonie. După ce intră în cel de-al optulea deceniu de viață, George Muller îl lasă ca succesor pe dr. Wright, căsătorit cu unica sa fiică. Apoi se recăsătorește și, împreună cu soția începe un nou capitol al vieții, dedicându-se călătoriilor misionare.

Astfel, în ultimii ani din viață, George Muller face 17 călătorii misionare în Europa, Asia, Africa, Australia și America, unde este invitat de însuși președintele SUA la Casa Albă. În cursul acestor călătorii, el predică în fața unui auditoriu de peste trei milioane de oameni, împărtășindu-le acestora din experiențele lui cu Dumnezeu și puterea rugăciunii.

În 1892, a doua soție e chemată și ea la odihnă, iar George Muller consemnează tristul eveniment prin câteva rânduri: „Prin harul Domnului, această instituție dumnezeiască mă lasă desăvârșit de fericit: sărut mâna care m-a lovit.” Iată un exemplu desăvârșit de umilință și încredere desăvârșita în Providența divină!

Geoge Muller nu a regretat niciodată cei 60 de ani trăiți sub călăuzirea divină. În ciuda greutăților întâmpinate, el a fost un om fericit, un om care nu a urmat niciodată o cale despre care ar fi bănuit că nu e după voia lui Dumnezeu. A citit Biblia de peste două sute de ori în cursul vieții, lăsând în urma sa o dâră de lumină prin exemplul încrederii sale nestrămutate în Dumnezeu și în puterea rugăciunii.

În 10 martie 1898, George Muller e găsit fără viață în camera sa, după ce cu o zi în urmă mărturisise că se simțea foarte obosit. După ce a trăit o viață de adevărată modestie, George Muller și-a încheiat călătoria în această lume la fel de umil după cum a trăit. Ca răspuns la afirmația unui prieten care spunea că la moartea lui George Muller va fi ca și cum un vas intră în port cu toate pânzele sus, acesta răspunde: „Voi fi întotdeauna sărmanul George Muller care nu poate sta înaintea Lui decât prin sângele lui Iisus Christos vărsat pentru el.”

Lori Balogh