Ilustrații despre suferințe și încercări
O ceașcă de cafea
O tânără a mers la mama ei și i-a povestit despre viața sa și despre lucrurile grele pe care le are de înfruntat. Nu mai putea, vroia să se dea bătută. Se săturase să se tot lupte și să se chinuie. Se părea că ori de câte ori reușea să rezolve o problemă, alta nouă își făcea apariția.
Mama ei o duse în bucătărie. A umplut trei vase cu apă și le-a pus pe fiecare la foc. În scurt timp apa din ele a început să fiarbă. În primul vas a pus morcovi, în al doilea ouă, iar în ultimul vas cafea măcinată. Le-a lăsat să fiarbă fără să scoată nicio vorbă.
După 20 minute a oprit focurile. A pescuit morcovii și i-a pus într-un bol. A scos afară ouăle și le-a pus într-un bol. Apoi a scos cu un polonic și cafeaua și a pus-o în al treilea bol. Întorcându-se spre fata ei a întrebat-o:
„Spune-mi ce vezi?”
„Morcovi, ouă și cafea” – a răspuns ea.
Mama ei a adus-o mai aproape și a rugat-o să ia morcovii în mână și să-i spună ce simte. Fata a făcut ce i se ceruse, și a remarcat că aceștia sunt moi. Apoi mama ei a rugat-o să ia un ou și să-l curețe de coajă. Făcând aceasta, fata a observat că oul este acum tare. În final, mama a rugat-o să soarbă din cafea. Fata zâmbind a savurat o înghițitură din cafeaua cu o aromă îmbietoare. Curioasă, a întrebat-o pe mama ei:
„Ce înseamnă toate acestea, mamă?”
Mama ei i-a explicat că toate cele trei lucruri au avut parte de aceeași adversitate: apa fiartă. Fiecare dintre ele a reacționat însă diferit. Morcovii au fost la început tari, puternici și neînduplecați. Dar apa fiartă i-a înmuiat și au devenit slabi. Oul a fost fragil. Coaja lui subțire i-a protejat lichidul interior, dar după ce a fiert conținutul său, s-a întărit. Boabele de cafea măcinate au fost unice. După ce au fost fierte, ele au schimbat apa.
„Care dintre ele ești tu?” – și-a întrebat fiica. „Când adversitatea bate la ușa ta, tu cum răspunzi? Ești un morcov, un ou sau un bob de cafea?”
Gândește-te și tu: Cine sunt eu? Sunt morcovul care pare puternic, dar durerea și adversitatea mă fac să îmi pierd puterile, să devin fragil? Sunt oul care pornește la drum cu o inimă maleabilă, care se schimbă cu căldura? Am un spirit fluid care după o moarte, o despărțire, probleme financiare sau alte greutăți se asprește? Exteriorul meu e mereu același, dar în interior zace o inimă împietrită? Sau sunt precum boabele de cafea? Atunci când apele devin fierbinți, reușesc să schimb situațiile din jurul meu și să dau tot ce am mai bun din mine?
În timpurile în care întunericul și eșecurile primează, te poți ridica la un alt nivel? Cum faci față adversității? Ești un morcov, un ou sau o boabă de cafea? Poate că ai parte de destulă bucurie care să te facă dulce, de suficiente încercări care să te facă puternic, de suficientă tristețe care să te facă uman, și de suficientă speranță ca să te facă fericit.
Cei mai fericiți oameni nu au neapărat cel mai bun sau cel mai mult din toate, dar ei știu să beneficieze din plin de tot ceea ce le apare în cale. Cel mai luminos viitor va avea întotdeauna la bază un trecut uitat, nu poți înainta în viață până când nu lași la o parte eșecurile și suferințele din trecut.
Atunci când te-ai născut, tu plângeai și toți cei din jurul tău râdeau. Trăiește-ți viața astfel încât la finalul ei tu să fii cel care râde și toți cei din jurul tău să plângă.
Aligatorul
Acum câțiva ani într-o zi însorită de vară în sudul Floridei, un băiețel s-a hotărât să înoate în lacul din spatele casei sale. În graba sa de a se arunca cât mai repede în apă, a alergat pe ușa din spatele casei, lăsând în urmă pantofi, șosete și tricoul cu care venise. S-a aruncat în apă, fără să realizeze că, în timp ce el înota spre mijlocul lacului, un aligator venea spre țărm.
În acest timp mama privea îngrozită pe fereastră și vedea cum cei doi se apropie tot mai mult. De frică, mama alergă către apă, strigând la fiul sau cât putea de tare. Auzind vocea mamei, băiatul speriat s-a întors, înotând spre mama sa. Era prea târziu. Chiar în momentul când mama sa l-a înhățat de mâini pe micul băiat aligatorul l-a înșfăcat de picior. A început o adevărată bătălie între ei. Aligatorul era mult mai puternic decât mama sa, dar care era foarte hotărâtă să nu-i dea drumul băiatului cu niciun preț.
Un fermier s-a întâmplat să treacă prin apropiere. Auzind strigătele a alergat la locul respectiv apoi, țintind, a împușcat aligatorul. De necrezut, după săptămâni și săptămâni în spital băiatul a supraviețuit. Picioarele sale erau pline de cicatrice făcute de animalul feroce, iar pe mâini avea urmele unor răni adânci făcute de unghiile mamei în efortul ei de a-și salva fiul iubit.
Un reporter, care l-a intervievat pe băiat după această traumă, l-a întrebat dacă vrea să-i arate rănile. Băiatul i-a arătat rănile de pe picioare, dar cu o deosebită mândrie, i-a spus reporterului:
„Dar privește la mâinile mele. Am răni adânci și aici. Le am pentru că mama nu m-a lăsat să pier.”
Tu și eu putem să ne identificăm cu micul băiat. Și noi avem răni. Nu de la un aligator sau ceva de genul acesta. Dar avem răni ale unui trecut dureros. Unele dintre ele sunt urâte și au cauzat regrete adânci.
Dar unele răni sunt pentru că Dumnezeu nu te-a lăsat să cazi, să te pierzi. În mijlocul încercărilor, El era acolo ținându-te strâns. Scriptura ne învață că Dumnezeu ne iubește. Tu ești un copil al lui Dumnezeu. El vrea să ne protejeze și să ne conducă pe căile Sale.
Dar uneori noi cădem în situații periculoase.
Viața este plină de pericole și uităm de dușmanul care este gata să ne atace. De aceea, când începe lupta să nu uiți că poți avea răni ale dragostei Sale pe mâini, să fi foarte fericit și recunoscător. El nu te va lăsa cu niciun preț. Spuneți mai departe această povestioară, pentru că nu știți cine are nevoie de încurajare, cine trece printr-o luptă deosebit de grea.
Biruiește momentele de durere
Am citit despre un obicei practicat în multe sate din Rusia într-o vreme când mulți copii nu supraviețuiau după naștere. Foarte mulți dintre nou-născuții din acea vreme mureau în primii ani de viață. Multe mame care și-au pierdut copiii nu mai găseau nicio motivație pentru a trăi. Ele petreceau fiecare zi în plâns și deznădejde. Pentru a le pregăti pentru viață și a le ajuta să depășească această stare, în afara fiecărei localități au fost construite colibe de jale pentru aceste mame. În aceste colibe, mamele care și-au pierdut copiii trebuiau să trăiască în singurătate, plângându-i pe cei pierduți, timp de o lună de zile.
La sfârșitul lunii, coliba era incendiată. Înainte ca focul să o cuprindă, femeia care era înăuntru trebuia să hotărască dacă alege să trăiască sau să moară în flăcări. Dacă femeia ieșea afară din coliba de jale, aceasta arăta tuturor că a ales să trăiască. Luând această decizie, ea trebuia să construiască o nouă colibă pentru următoarea mamă care, pierzându-i pe cei dragi, era supusă aceluiași test.
În urma acestor experiențe, generațiile care au urmat au înțeles că pentru înaintașii lor viața a fost dură și uneori crudă. Alegând să trăiască, aceste mame au fost pregătite să îndure suferințe și necazuri uneori greu de imaginat. În acest fel ei au fost pregătiți spiritual pentru vremurile grele, ce știau că vor veni curând.
Spre deosebire de acești locuitori ai satelor din Rusia, noi așteptăm ca viața să fie fără probleme. Din această cauză suntem complet nepregătiți pentru vremea în care visurile noastre nu ne sunt împlinite, iar planurile și speranțele ne sunt făcute țăndări.
Din această cauză, astăzi întâlnim așa de mulți oameni suferind de depresie nervoasă și, spre deosebire de generațiile anterioare, depindem atât e mult de medicamente. Suntem o generație complet nepregătită pentru vremuri grele. De aceea atunci când lipsurile și durerile vin, nu știm cum să le depășim.
Chiar dacă te consideri un copil a lui Dumnezeu, asta nu-ți va garanta ca inima nu-ți va fi frântă. Maria și Marta s-au supărat pentru că Domnul Iisus n-a venit imediat pentru a-l vindeca pe fratele lor. Chiar dacă Domnul Iisus a vărsat lacrimi atunci când a văzut durerea prietenilor Săi, a mers la mormânt și l-a înviat pe Lazăr, chemându-l afară din mormânt.
Lazăr, ridicat din moarte și mormânt, era acum pregătit pentru viață. După această experiență, pentru Maria, Marta și Lazăr viața n-a mai fost la fel. Ei erau pregătiți să înfrunte cu curaj și încredere toate problemele care aveau să vină, știind că orice li s-ar putea întâmpla, puterea lui Dumnezeu le este deajuns, iar pentru Domnul Iisus niciodată nu-i prea târziu.
Transformă singurătatea în părtășie
Dave Daravecky, un cunoscut jucător de baschet din SUA, a fost descoperit a fi bolnav de cancer. De cinci ori pe săptămână, timp de opt săptămâni, el a condus timp de o oră și jumătate de la casa unde locuia, până la un spital care trata afecțiuni cancerigene din Cleveland.
Primele călătorii de acasă până la spital și înapoi spre casa i s-au părut lungi și interminabile. În următoarele zile însă, a început să admire felul în care vegetația începea să-și schimbe haina, dobândind un colorit fermecător specific zilelor de toamnă.
În acest fel, monotonia călătoriilor din primele zile a trecut. Dave, a început să urmărească cu atenție ondulațiile dealurilor și schimbările din natură, care nu mai avea aceeași haină ca în ziua precedentă.
Aceste lucruri l-au fermecat, iar timpul petrecut în acele călătorii zilnice, pentru el a devenit o oportunitate pentru a crește în credință. Ascultând casete ale celor mai îndrăgiți predicatori, el a început să se gândească la viața sa și să se roage cu multă ardoare. De multe ori asculta casete cu muzică creștină și cânta împreună cu interpretul.
„Vocea mea nu se potrivea cu cea a interpretului” -a mărturisit Dave -, „dar în acel timp dealurile prindeau viață, iar pădurea cânta împreună cu mine”. Erau cele mai înălțătoare momente pe care le petrecea în singurătate cu Dumnezeu, fără să fie întrerupt de nimeni.
Cele opt săptămâni de experiențe zilnice petrecute în timpul călătoriilor spre spitalul din Cleveland l-au înviorat spiritual și l-au întărit în credință.
„Am avut nevoie de acel timp de singurătate cu Domnul” – spunea Dave -, „mai mult decât tratamentul cu radiații pe care îl făceam la spital. Dacă radiațiile au tratat cancerul trupului, prezența lui Dumnezeu și a Duhului Său din timpul călătoriilor spre spital a tratat cancerul sufletului meu! Radiațiile prezenței lui Dumnezeu mi-au umplut inima de bucurie și m-au întărit în cele mai grele momente ale vieții..”
Ești interesat de boala sufletului tău? Dacă dorești tratament și vindecare, rețeta și leacul este la Dumnezeu!
Cum confrunți suferința
Sunt două istorisiri interesante despre două persoane care fiecare în parte au suferit câte un accident, în urma căruia au paralizat. Unul dintre aceștia, Kenneth Eright, era un fotbalist celebru, ce juca în liga liceelor din SUA. Iubea și practica în același timp boxul și era pasionat de vânătoare. Un accident în care și-a fracturat gâtul a făcut să-și piardă mobilitatea și să rămână paralizat de la piept în jos. Supunându-l terapiilor recuperatorii, medicii aveau nădejde că într-o zi el va reuși să umble folosind cârjele.
Acest atlet nu s-a împăcat însă cu noua sa situație și starea de paralizie. A rugat pe doi dintre cei mai buni prieteni să-l ducă undeva afară din oraș într-o pădure în care obișnuia să meargă la vânătoare. Acolo a scos un pistol și, în văzul prietenilor, și-a pus capăt zilelor.
În cel de-al doilea caz, Jim Mc. Goan, la vârsta de 19 ani, tot într-un accident a rămas și el paralizat de la piept în jos. De atunci și până astăzi viața lui a rămas legată de un cărucior pentru persoane cu dizabilități locomotorii.
Recent însă el a apărut la rubrica de știri a unui ziar, pentru că a sărit cu parașuta la punct fix. El a sărit pe un ponton aflat în largul apelor unui lac. În articolul de știri care a anunțat acest record, se menționau încă multe alte lucruri despre el: Jim, locuiește singur; își pregătește hrana, își spală hainele, își face curățenie și își întreține casa fără a fi ajutat de cineva. Conduce o mașina special echipată pentru persoane cu dizabilități, a scris trei cărți și a făcut pozele pentru primul album național al sportivilor ce participă în competiții sportive în cărucior.
Două persoane cu aceleași probleme fizice: una a ales viața, și a reușit în ciuda încercărilor și a neputințelor de tot felul, iar cealaltă persoană a ales să moară și a pierdut totul! Ce cale vei alege? Domnul Iisus te-a ales să fii al Lui, și chiar dacă păcatul ți-a provocat infirmități spirituale, alege calea vieții ca să câștigi!
M-a mușcat un șarpe
Întâmplarea s-a petrecut în sud-vestul Floridei, într-o după masă de duminică a lunii februarie. Mark Durrance, un băiat de 12 ani, se juca în apropierea casei, un loc mai sălbatic unde uneori se furișau chiar și șerpi veninoși. Deodată a călcat pe ceva rotund, ca în clipa următoare să simtă o mușcătura foarte dureroasă ca și cum piciorul i-ar fi fost lovit de un topor.
Un șarpe cu clopoței și-a înfipt colții în piciorul lui, străpungând gheata. Doar după atacurile repetate ale câinelui, șarpele a cedat. Aceasta se întâmplă la cca. 150 metri de casă. Orice strigăt de ajutor nu ar fi fost auzit. Mark și-a adus aminte de ceea ce i-au spus părinții: că în măsura în care otrava ajunge la inimă, cu atât e mai periculos. Deci căuta să nu facă mișcări bruște, dar nici nu putea, era ca și paralizat.
I-au pierit puterile, apoi dintr-o dată totul s-a întunecat în fața ochilor. Mark nu știa că șarpele a injectat o mare cantitate de venin direct în venă, atacându-i sistemul respirator și inima. Trebuia să se întâmple o minune ca tânărul să parcurgă cei 150 de metri și să ajungă până la ușa casei.
Bobby Durrance, tatăl, tăia tufișurile din grădină când fiul mai mare l-a anunțat: „Tată, Mark a fost mușcat de un șarpe”. Lăsând totul baltă, tatăl se năpustește în casă, unde îl găsește pe Mark inconștient, culcat pe podea. Mama era alături de el. Când Mark a pășit în casă a putut să spună doar atât: „M-a mușcat un șarpe”, apoi a căzut la podea în convulsii puternice.
Împreună cu Mark, părinții au parcurs în cea mai mare viteza cei 27 km până la spital. În timp ce Mark respira tot mai slab și părea înțepenit, mama rostea cuvintele Psalmului 23 pe care le știa din copilărie. Doctorul Michael Nycum relata mai târziu: „Când a ajuns la spital, Mark a încetat să respire, practic era ca și mort”.
Patru medici l-au asistat împreună cu o ceată de asistente timp de opt ore. Rinichii au încetat să mai funcționeze. Au apărut hemoragii interne. Toate părțile corpului au fost atacate de venin. Medicii i-au injectat copilului un ser care se dă pentru cai în cazuri similare. Din punct de vedere medical nu mai era nicio șansă de salvare. Doctor a declarat:
„Într-un caz extrem ca acesta, în interval de câteva ore ar trebui să se vadă o îmbunătățire, însă aceasta nu s-a întâmplat la Mark.”
După opt ore, starea lui era tot atât de critică ca și la internare. Luni dimineață, starea lui s-a îmbunătățit, tensiunea s-a stabilizat, iar rinichii au început să lucreze. Totuși starea de comă continua. Avea hemoragie prin gură, urechi și ochi. Mama a rămas tot timpul în spital. Se ruga tot timpul mângâindu-și băiatul. Mai târziu a declarat:
„El zăcea în comă, dar eu credeam că el înțelege cuvintele pe care le adresam lui Dumnezeu cât și lui.”
În a patra zi, Mark a început să vorbească cu părinții. Deși cu voce răgușită, vorbirea sa era foarte clară, în timp ce povestea cum s-a întâmplat tragedia. Pentru medici aceasta era dovada îmbucurătoare că sistemul nervos central n-a suferit nicio vătămare.
Când a rămas singur cu părinții, le-a povestit ceva de-a dreptul miraculos. O persoană îmbrăcată în alb a apărut chiar în clipa când și-a dat seama că nu poate ajunge până acasă de la locul accidentului. Persoana aceasta l-a luat în brațe și l-a dus până la ușa casei.
„Eu știu că era Dumnezeu” – a spus Mark. „Avea o voce profundă, eram foarte liniștit, iar El m-a asigurat că voi scăpa. Apoi a dispărut. Îmi aduc aminte doar că am deschis ușa.”
Băiatul care nu era deosebit de religios, și-a povestit experiența cu o seriozitate care a impresionat întreaga familie. Părinții știau cât de aproape fusese de pragul morții, de aceea credeau fiecare cuvânt. Nu există o altă explicație cum a putut parcurge cei 150 de metri și să urce cele13 trepte. Din perspectiva sa, doctorul Nycum spune:
„Din punct de vedere medical este inexplicabil cum a scăpat.” De asemenea medicul crede că nu va suferi urmări remanente.
Das Beste Nr. 10 / octombrie 1988
Povestea celor trei copaci
A fost odată ca niciodată un deal, și pe dealul acesta creșteau trei copaci înalți. Cum e vorba de o poveste, copacii aveau și ei visurile lor, pe care și le povesteau unul altuia. Primul a spus:
„Eu vreau să fiu transformat în corabie, să duc pe mare prinții și prințesele lumii.”
„Eu” – a zis al doilea copac -, „aș vrea să fiu transformat într-un sipet care să țină comorile cele mai mari ale lumii.”
„Eu” -zise ultimul copac -, „vreau să ajung cel mai mare și mai falnic copac de pe dealul ăsta și să se uite cu respect spre mine toți oamenii.”
Într-o zi au venit acolo tăietorii de lemne. Primul copac jubila când a fost tăiat, căci se vedea cea mai mare corabie construită vreodată. Al doilea la fel, căci se vedea o ladă plină de aur curat. Al treilea era îngrozit, dar a fost și el tăiat.
Primul copac a fost dus într-un sat de pescari și transformat în câteva bărci de pescuit. Al doilea, în loc de lada cu comori, a fost făcut iesle pentru animale. Al treilea a fost tăiat în două bucăți și lăsat într-un grajd, vreme de mulți ani.
Visurile copacilor păreau să fi fost sfărâmate. Corăbiile, comorile și semeția păreau acum atât de departe. Dar peste ani, o femeie însărcinată nu a avut unde să nască și a născut în ieslea făcută din trunchiul celui de-al doilea copac.
Mai târziu, fiul ei a ieșit pe mare într-o zi cu bărcile făcute din primul copac și s-a făcut furtună mare. El a spus furtunii să stea și furtuna L-a ascultat. După o vreme, omul acela a cărat în spate lemnele făcute din cel de-al treilea copac și a fost răstignit pe o cruce făcută din lemnul acestuia.
O iesle poate să țină cea mai mare comoară, o barcă de pescuit poate să îl transporte pe cel mai mare rege, iar două lemne pot fi copacul cel mai înalt văzut vreodată.
Fericirea de a fi oarbă
Cineva i-a spus lui Fanny Crosby:
„Ce păcat că ești oarbă. Cu toate darurile pe care le ai, Dumnezeu nu ți-a dat vederea.” Ea a răspuns:
„Prima cerință pe care aș fi făcut-o la naștere ar fi fost ca Dumnezeu să-mi ia vederea.”
„De ce?”
„Pentru că atunci când voi ajunge în cer, prima imagine pe care o voi vedea va fi Fața Salvatorului meu.”
Necazul șlefuiește caracterul
Într-un articol de ziar, erau prezentate două femei care erau internate într-un centru pentru bătrâni din New Jersey. Numele lor era: Margarett Patrick și Ruth Eisenberg. Aceste doamne au fost pianiste vestite, care și-au investit viața predând cursuri de pian pentru mulți pianiști celebri. Între ele, de multe ori au fost rivalități și niciodată n-ar fi acceptat să fie împreună. Nimeni nu s-ar fi gândit vreodată că ar putea să le audă interpretând o piesă împreună.
Cu cinci ani în urmă, fiecare însă a suferit cite un accident vascular cerebral. Margarett Patrick a fost aproape de moarte. A petrecut mai multe luni prin spitale și prin centrele de recuperare. După toate acestea și-a recăpătat mobilitatea, dar numai pentru partea stângă a corpului. Partea dreaptă a corpului ei a rămas paralizată. Trăind într-un scaun rulant, ea a mărturisit deseori spunând:
„Slavă lui Dumnezeu, pentru că mai sunt încă în viață”!
Ruth Eisenberg a fost însă mai norocoasă. Acum ea râde când își aduce aminte de momentul în care a suferit atacul cerebral. În acel moment de suferință, a rămas întinsă pe podea fără să fie descoperită de cineva timp de două zile. Și-a revenit foarte greu, dar nu poate folosi partea stângă a corpului.
Aceste două femei încercate, s-au întâlnit în același centru pentru bătrâni, recomandat de doctorii lor. Când s-au văzut, foarte repede au împărtășit una alteia dragostea lor pentru pian. Într-o zi pe când erau împreună în holul acestui centru, s-au așezat cu cărucioarele lor lângă pianul vechi al acestei instituții și au început să cânte.
Degetele lungi ale lui Margarett alunecau pe partea stângă a pianului, în timp ce degetele puternice ale lui Ruth, conduceau melodia, alunecând în partea dreaptă a pianului. După ce au cântat o vreme, au încheiat prăbușindu-se una peste cealaltă. Margarett și Ruth, s-au îmbrățișat, strângând-o fiecare pe cealaltă cu mână sănătoasă.
Prima melodie cântată împreună a fost o revelație pentru amândouă și o motivație pentru a pune împreună un întreg repertoriu. După aceea au cântat de multe ori pentru bătrânii din acel centru și în spitale pentru veterani. Au fost invitate chiar și la o emisiune de televiziune. Astfel au ajuns să fie un motiv de inspirație pentru toți cei care le-au văzut și auzit cântând.
Margarett a spus:
„N-am crezut niciodată că Dumnezeu ne va folosi în acest fel! Dacă relațiile dintre noi o vreme n-au existat, acum suntem nedespărțite. Suntem așa de fericite și mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi!”
Tăietorul de lemne
Cu mult timp în urmă trăia un tăietor de lemne împreună cu fiul său. Amândoi erau foarte săraci. Singura lor avere era un cal alb, deosebit de frumos. În fiecare zi cei doi bărbați se duceau la pădure pentru a aduna lemne de foc, pe care le vindeau apoi în sat pentru câțiva bănuți. Sătenii dădea din cap după el.
„Bătrâne” – obișnuiau să-i spună -, „de ce nu vinzi calul? Contele ți-a oferit o avere pe el. Tu și fiul tău ați putea trăi ca niște regi.”
„Cu oamenii nu este nimic de făcut. Mereu aceeași poveste” – își zicea bătrânul în sinea lui. „Calul acesta este mai mult decât un animal” – suna de fiecare dată răspunsul lui. „El este prietenul meu. I-a spuneți-mi, cum aș putea să îmi vând prietenul?”
„În regulă” – au replicat sătenii -, „dar poate cândva, cineva îți va fura calul. Și-o să-ți pară rău.”
Și într-adevăr, într-o dimineață calul nu mai era în grajd. Bătrânul și fiul l-au căutat peste tot, dar nu l-au găsit.
„Ai văzut, am avut dreptate!” – Își băteau joc sătenii. „Cineva ți-a furat calul. Trebuia să asculți de noi, și să-ți fii luat banii, atâta timp cât aveai posibilitatea să o faci. Prin propria-ți prostie, ceea ce ți-ar fi putut deveni o binecuvântare, ți s-a luat, transformându-se într-un blestem.”
Bătrânul a replicat liniștit:
„Dacă este binecuvântare sau blestem, eu nu pot să-mi dau seama. Un lucru este cert: astăzi calul nu mai este în grajdul meu.”
Câteva zile mai târziu, calul a revenit acasă însoțit de o herghelie întreagă de cai. Sătenii au rămas cu gura căscată de mirare, și l-au felicitat pe bătrân pentru „norocul” lui nesperat.
„Ai avut totuși dreptate, bătrâne” -au spus ei. „N-ar fi trebuit să judecăm așa pripit. Ceea ce noi am crezut că este un blestem s-a dovedit a fi o binecuvântare. Cu acești cai poți câștiga acum o avere!”
Bătrânul tăietor de lemne a scuturat din cap fără să-i înțeleagă. Nu vor pricepe niciodată acești oameni?
„Dacă este binecuvântare sau blestem, eu nu pot să-mi dau seama. Un lucru este cert: calul meu s-a întors acasă împreună cu alți zece cai sălbatici.”
Câteva zile mai târziu, încercând să dreseze caii sălbatici, fiul tăietorului de lemne și-a fracturat ambele picioare. Din nou s-au mirat sătenii de înțelepciunea bătrânului.
„Și de data această ai avut dreptate” – au spus ei. „Ceea ce noi am crezut că este o binecuvântare s-a dovedit a fi un blestem. Băiatul tău zace acum în pat și nu te mai poate ajuta.”
Cu un suspin adânc tăietorul de lemne le răspunse:
„Nu va dumiriți niciodată? Dacă este binecuvântare sau blestem, eu nu pot să-mi dau seama. Nu știu decât că fiul meu și-a fracturat amândouă picioarele.”
„Omul acesta este nebun” – și-au zis sătenii și au plecat. „Oare el nu vede ce se întâmplă?”
După câteva zile, împăratul a declarat război altei țări, și toți tinerii din sat au fost chemați sub arme. Să fi văzut atunci vaiete și plânsete între săteni când și-au văzut fiii plecând la oaste.
„Copiii noștri vor cădea cu siguranță în acest război cumplit” – se văitau ei. „Nu-i vom mai vedea niciodată! Ce noroc pentru tine că fiul tău și-a fracturat picioarele! Ce noi am crezut că este un blestem s-a dovedit, totuși, în cele din urmă, a fi o binecuvântare!”
Bătrânul, din nou, nu a avut alt răspuns, decât să dea din cap. Răbdător, a încercat să le explice:
„Voi nu aveți cum să vă dați seama dacă este binecuvântare sau blestem, singurul lucru pe care-l puteți vedea este că fiii voștri au plecat la război, iar băiatul meu a rămas acasă. Numai Dumnezeu știe ce va fi până la sfârșit.”
Poate și dumneavoastră treceți printr-o perioadă grea, pe care s-ar putea chiar să o simțiți ca pe un blestem. Și totuși Dumnezeu poate schimba orice lucru în bine. Căci căile Lui sunt mai sus decât căile noastre, iar gândurile Lui sunt deasupra gândurilor noastre. Cuvântul Său ne spune în Romani 8:28: „Pe de altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume, spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.”
De aceea, până în ziua în care Dumnezeu ne va descoperi totul, ar trebui să ne abținem să judecăm prea repede un lucru și să avem răbdare, ca și bătrânul tăietor de lemne, care a învățat de la un alt „specialist forestier”, adică de la tâmplarul Iisus din Nazaret.
Un răspuns genial dat de Anne Graham
Fiica marelui evanghelist nonagenar Billy Graham, Anne Graham, într-un interviu în emisiunea „Early Show” (Program matinal), a fost întrebată de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 și i s-a pus o întrebare la care mulți ar fi dat răspunsuri nesatisfăcătoare:
„Cum a putut Bunul Dumnezeu să lase să se întâmple așa ceva și să privească atât de nepăsător această catastrofă de pe pământul Americii?”
Anne Graham, după ce a meditat câteva clipe, a dat un răspuns magistral: a răspuns cu niște replici foarte logice, profunde și inspirate, nepregătite dinainte (se poate vedea pe videoclipul înregistrat). Dânsa a zis foarte calm și explicit, precizând următoarele:
„Și eu mi-am pus deseori această întrebare și am găsit următoarele răspunsuri: Cred – nu cred, ci sunt profund convinsă – că Dumnezeu a fost și rămâne adânc întristat de aceasta la fel ca și noi, numai că noi, de ani de zile, Îi spunem și chiar Îi poruncim să iasă din școlile noastre, din guvernul și din viețile noastre, că ne descurcăm și singuri, fără ajutorul Lui… Și, fiind El un adevărat gentleman, cred că pur și simplu S-a dat calm la o parte…
Cum de mai îndrăznim noi oare să-I cerem binecuvântarea, mila și protecția, dacă Îi cerem să ne lase în pace? Cred că totul a început când Madeleine Murray O’Hare (doamna care a cerut ca America să devină o țară atee și care a fost ucisă, iar corpul ei a fost găsit recent) a afirmat că nu dorea niciun fel de rugăciuni în școlile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobată și a devenit lege obligatorie în SUA…
Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în școli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi și să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți), iar noi am spus O.K…
Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne plesnim copiii atunci când se poartă urât, pentru că aceasta le-ar afecta mica lor personalitate și stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus că un expert trebuie să știe ce vorbește, așa că am spus O.K…
Apoi, altcineva a spus că profesorii și diriginții nu ar trebui să-i disciplineze pe copii atunci când greșesc. Iar conducătorii de școli au spus că niciun membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când se poartă urât, pentru că școlile nu au nevoie de publicitate proastă și în niciun caz de procese. (Totuși, există o mare diferență între a disciplina și a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili etc.). Iar noi am spus O.K…
Apoi, cine știe ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei școli a spus, că băieții fiind băieți, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dăm fiilor noștri prezervative. Așa, ei vor putea să se distreze cât vor, iar noi nu va trebui să le spunem părinților că le-au primit de la școală. Iar noi am spus O.K…
Apoi, unii dintre aleșii noștri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viața lor privată, atâta timp cât își fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare dintre noi. Mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv președintele în viața sa privată, atâta timp cât am o slujbă și economia merge bine.
Apoi, niște libertini au cerut să tipărim cât mai multe reviste cu femei goale, în semn de respect și apreciere a frumuseții feminine. Iar noi am spus O.K…
Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografii cu copii goi, și încă mai departe, afișându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K, au dreptul la liberă exprimare.
Apoi, industria show-business-ului a spus: Hai să facem show-uri TV și filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violența și sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să încurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea și temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât amuzament, nu are efecte adverse și, oricum, nu o ia nimeni în serios, așa că totul a mers înainte.
Iar acum ne întrebăm speriați de ce copiii noștri nu au conștiință, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înșiși. Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce. Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei și culege.
Noi Îi spunem lui Dumnezeu: „Dragă Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetiță ucisă în clasă?” Iar Dumnezeu răspunde: „Dragul meu, Eu am fost alungat din școli, nu puteam fi acolo. Cum puteam fi Eu acolo, când voi mi-ați spus să plec din școli?”
E ciudat cum oamenii Îl disprețuiesc pe Dumnezeu, și apoi se întreabă cu naivitate de ce totul merge tot mai prost? Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne îndoim de ceea ce spune Biblia.
E ciudat cum de toți oamenii vor să meargă în ceruri, deși nu cred, nu gândesc, și nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie în Biblie. Este ciudat cum de unii pot spune: „Da, eu cred în Dumnezeu” și de fapt îl urmează pe Satana, care, se știe că, la rândul lui, crede și el în Dumnezeu…
E ciudat cum ne repezim să judecăm, dar nu ne place să fim judecați. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail și ele se răspândesc precum focul sălbatic, dar când începi să trimiți mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gândesc de două ori înainte de a le trimite și altora.
E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud și obscen trece liber prin cyber space, dar orice discuție publică despre Dumnezeu este împiedicată la școală și la locul de muncă? Este, în sfârșit, ciudat cum poate fi cineva atât de înflăcărat de dragoste pentru Christos, fiind în același timp un creștin invizibil în timpul săptămânii.”
Vase sfărâmate
Am stat odată să reflectez asupra valorii inestimabile care se găsește în „lucrurile sfărâmate”. Ulcioarele sfărâmate au dat la iveală lumina necesară biruinței (vezi Judecătorii 7:19‑21); pâinea frântă a săturat mulțimile flămânde (vezi Matei 14:19‑21); vasul de alabastru spart a răspândit parfumul care a umplut casa (vezi Marcu 14:3,9); iar trupul frânt a adus salvarea tuturor ce cred și-L primesc că Mântuitor (vezi Isaia 53:5‑6,12; 1 Corinteni 11:24) și câte alte lucruri ar putea face Cel ce S-a frânt dacă I-am da Lui nădejdile noastre spulberate, visele noastre sparte și inimile noastre zdrobite?
Persecuții în fosta URSS
În fosta URSS credincioșii erau de multe ori băgați în ospicii, unde erau ținuți mulți ani. Un astfel de caz este cel al unui creștin care a fost ținut în ospiciu timp de 16 ani, timp în care i s-a administrat un asemenea tratament, încât după 16 ani nu-și mai recunoștea copii, nu mai știa nici cine este Christos.
Lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi
Doi îngeri călători s-au oprit să-și petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea și a refuzat să-i lase pe îngeri să înnopteze în camera de oaspeți. În schimb le-au oferit o cămăruță la subsol.
În timp ce își făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete și a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns:
„Lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi”.
În noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, țăran ce locuia împreună cu soția lui. După ce au împărțit cu ei puțina mâncare ce o aveau, ei i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii au găsit pe țăran și pe soția lui plângând. Singura lor vacă, al cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a întristat și l-a întrebat pe cel bătrân, cum se poate întâmpla un asemenea lucru?
„Primul om avea tot, și totuși l-ai ajutat” – a spus el. „A doua familie avea atât de puțin, dar era în stare să împartă totul, și tu le-ai lăsat vaca să moară”.
„Lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi” – i-a răspuns îngerul cel bătrân. „Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie și nu era capabil să-și împartă bogăția cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o găsească. Noaptea trecută când am dormit în patul familiei de țăran, îngerul morții a venit după soția lui. I-am dat în schimb vaca. Lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi”.
Aplicație: Uneori chiar așa se întâmplă când lucrurile nu se desfășoară așa cum ar trebui. Dacă ai credință, e nevoie doar să crezi că orice întâmplare e întotdeauna în avantajul tău (vezi Romani 8:28).
Ceșcuța
O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichități, pentru celebrarea celei de a 25‑a aniversări de la căsătorie. Amândurora le plăceau antichitățile și produsele din argilă, ceramice, în special ceștile de ceai. Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat:
„Putem să vedem ceșcuța aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.”
În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceșcuța de ceai a început să vorbească:
„Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roșie… Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!” „Nu-mi place!” „Lasă-mă în pace”, dar el a zâmbit doar și a spus cu blândețe: „Încă nu!”
Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Oprește!” Amețesc! O să-mi fie rău!” – am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit: „Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat până a obținut forma care i-a convenit și apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simțit atâta căldură. Am strigat, am bătut și am izbit ușa…
„Ajutor! Scoate-mă de aici!” Puteam să-l văd printr-o deschizătură și puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție, m-a scos afară și m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine!” Ei, așa este mult mai bine” – m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc.
„O, te rog, încetează, încetează!” – am strigat. EL doar a dat din cap și a spus: „Încă nu!”
Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plâns, eram convinsă că nu voi scăpa.
Eram gata să renunț. Chiar atunci, ușa s-a deschis și EL m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat, și am așteptat întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?” O oră mai târziu mi-a dat o oglindă și a spus: „Uită-te la tine.” Și m-am uitat. Aceea nu sunt eu, aceea nu pot fi eu.. Este frumoasă. Sunt frumoasă!
El a vorbit blând: „Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărâmițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald în cuptor și neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat.
Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine.”
Morala: Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argilă Lui. EL ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta și sfânta Sa voie.
Dacă viața pare grea și ești lovit, bătut și împins aproape fără milă, când ți se pare că lumea se învârte necontrolat, când simți că ești într-o suferință îngrozitoare, când viața pare cumplită, fă-ți un ceai și bea-l din cea mai drăguță ceașcă, așează-te și gândește-te la cele citite aici și apoi discută puțin cu Olarul.
Pățania măgarului bătrân
Într-o bună zi, măgarul unui țăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat ore întregi, în timp ce țăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, țăranul ajunse la concluzia că măgarul și așa era bătrân, iar fântâna oricum era secată și trebuia să fie acoperită odată și odată.
El a ajuns la concluzia că nu mai merita osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânii. Așa că țăranul își chemă vecinii ca să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată și începu să arunce de zor pământ înăuntrul fântânii. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea și se puse și mai abitir pe zbierat.
Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeți bune de pământ, măgarul se potoli și tăcu. Țăranul privi în adâncul fântânii și rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neașteptat: Se scutura de pământ și pășea deasupra lui. În curând, toată lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânii, sări peste ghizduri și ieși fremătând.
Viața va arunca poate și peste tine cu pământ și cu tot felul de greutăți… Însă, secretul pentru a ieși din fântână este să te scuturi de acest pământ și să-l folosești pentru a urca un pas mai sus. Fiecare dintre greutățile noastre este o ocazie pentru un pas înainte. Putem ieși din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuți. Folosește pământul pe care ți-l aruncă peste tine ca să mergi înainte. Amintește-ți de cele cinci reguli pentru a fi fericit:
1) Curăță-ți inimă de ură, frica și egoism!
2) Scutește-ți mintea de preocupări inutile!
3) Simplifică-ți viața și fă-o mai frumoasă!
4) Dăruiește mai mult și așteaptă mai puțin!
5) Iubește mai mult și … scutură-te de pământ, pentru că în viața asta, tu trebuie să fii soluția… nu problema!
Cum a fost compusă cântarea „Când am pacea Domnului în inimă”
Horatio Spafford, căsătorit cu Anna, au fost oameni cu frică de Dumnezeu. Fiind un excelent avocat, Horatio a devenit un om prosper și a reușit să facă puternice investiții în Chicago. Mai mult, soția lui, Anna, i-a oferit patru fetițe și un băiat. Timp de zece ani Horatio și Anna au fost fericiți.
În 1870, băiețelul lor s-a îmbolnăvit de scarlatină și a murit la vârsta de numai patru ani. La numai un an după această grea încercare, în ziua de 8 octombrie 1871, a izbucnit unul dintre cele mai mari incendii ale secolului al 19-lea, adică Marele Incendiu din Chicago. Din nefericire, toate birourile lui Horatio, biblioteca sa valoroasă și toate economiile de o viață au fost distruse în numai 24 de ore.
Doi ani mai târziu, în noiembrie 1873, Horatio și Anna au trecut prin cea mai cumplită încercare a vieții lor. El s-a gândit că ar fi bine să meargă cu Anna și copiii în Anglia, mai ales că auzise că marele evanghelist Moody va predica acolo Cuvântul lui Dumnezeu. Cu foarte puțin timp înainte de îmbarcare, Horatio a primit vestea că trebuie să mai rămână în Chicago pentru că apăruse o ofertă a unui domn respectabil care dorea să cumpere unul dintre terenurile în care Horatio investise înainte de Marele Incendiu.
Horatio nu a vrut ca vacanța familiei sale să fie perturbată și a rugat-o pe Anna și pe cele patru fiice să ia vaporul Ville de Havre, din portul New York, promițându-le că va veni și el în Anglia peste câteva zile. După nouă zile, Horatio a primit vestea cumplită printr-o scrisoare în care Anna i-a scris următoarele cuvinte: „Saved alone!” („Singura salvată!”)
În drumul pe care l-a făcut apoi Horatio spre Anglia, în timp ce trecea Atlanticul, exact prin locul în care se înecaseră fetele lui, a compus această cântare: „Când am pacea Domnului în inimă, poate să vină viforul…”, iar refrenul știți ce spune: „Bine e, bine e în Domnul!”
Atrofie spirituală
Pe 29 decembrie 1987, un cosmonaut sovietic s-a întors pe pământ după ce stătuse 326 de zile pe orbită. Starea sănătății lui era bună, în condițiile în care nu se putea spune același lucru despre toți aceia care stătuseră atât de mult pe orbită.
Cu cinci ani înainte, când doi cosmonauți au coborât pe pământ după 211 zile de stat în spațiu, au suferit o serie de amețeli, creșterea ritmului cardiac și palpitații ale inimii. Nu au putut merge timp de o săptămână, iar starea atrofiată a mușchilor și inima destul de slăbită i-au obligat să continue tratamentul încă o lună de zile.
La un nivel al gravitației apropiat de zero, mușchii încep să se atrofieze pentru că mediul nu opune nicio rezistență. Pentru a contracara aceste efecte negative ale imponderabilității, specialiștii sovietici le-au prescris cosmonauților un program serios de exerciții fizice. Astfel, ei au inventat „costumul pinguin”, care este prevăzut cu o serie de benzi elastice. Costumul opune rezistență la fiecare mișcare a corpului, forțându-i pe cosmonauți să-și pună mușchii la lucru. Se pare că dă rezultate bune.
De multe ori ne dorim o viață fără greutăți, dar Dumnezeu știe mai bine. Cu cât avem o viață mai ușoară, cu atât mai repede ni se vor atrofia „mușchii sufletului”, pentru că puterea crește numai exersând.
„Nicovala” suferinței
Există o doză de bine care nu se poate obține decât din distilarea suferințelor. Iată câteva exemple:
– Milton a scris cele mai frumoase poezii după ce a orbit.
– Beethoven a scris unele dintre cele mai mari capodopere după ce a asurzit.
– Filozoful german Kant, care a suferit de o boală incurabilă, ne-a lăsat scris următorul comentariu: „Am ajuns să-mi stăpânesc suferința și reușesc să n-o mai las să-mi influențeze gândurile și sentimentele. Am reușit să o ignor, de parcă ar fi o problemă care-l privește pe altul.”
– William Wilberforce, eroul luptei împotriva sclaviei în Imperiul Britanic, n-ar fi putut rezista nicio singură zi fără calmante împotriva durerii, dar s-a străduit întotdeauna să ia doza cea mai mică cu putință.
– Kernan, născut fără mâini și fără picioare dezvoltate pe deplin, a perseverat și a ajuns membru în parlamentul Angliei.
– Solzhenitsyn a scris: „Fii binecuvântată tu, închisoare!” Anii petrecuți acolo i-au dat tăria de caracter necesară pentru a lupta împotriva comunismului.
Geniul se poate forma în liniștea bibliotecilor, dar tăria de caracter este de multe ori rezultatul unei vieți trăite pe „nicovala” suferinței.
Culegere de Lori Balogh
