William Carey ( 1761 – 1834 )

William Carey – misionarul Indiei
( 1761 – 1834 )

In secolul al XVIII-lea, bisericile crestine nu erau preocupate de soarta milioanelor de pagani raspanditi in diferite popoare. Desi, cu putin timp inainte de inaltarea Sa la cer, Iisus a poruncit bisericii Sale: “Duceti-va in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la orice faptura” ( Marcu 16, 15 ), crestinarea paganilor nu intra in preocuparile de atunci ale bisericii.

Creatorul si Mantuitorul intregii lumi avea insa un plan cu privire la evanghelizarea lumii cufundate in intunericul paganismului. Asa cum s-a intamplat adesea in istoria mantuirii, Dumnezeu nu S-a folosit de bogatii, inteleptii sau puternicii lumii pentru implinirea planurilor Sale, ci de oameni simpli, saraci si umili, dar a caror inima era plina de dragoste pentru El si pentru oameni. Un astfel de om, folosit de Providenta pentru a duce Evanghelia mantuirii in cele mai intunecate zone ale paganismului asiatic a fost William Carey.

Nascut in 1761 la Paulerspury, Northampton, Anglia, fiind primul dintre cei cinci copii ai lui Edmond Carey, invatatorul satului, William dovedeste de mic copil inclinatii spre studiu. Foarte inteligent si insetat de cunoastere, William devine in scurt timp unul din cei mai buni elevi din scoala in care preda tatal sau. Este preocupat in mod deosebit de natura si calatorii, avand in suflet un dor nestavilit dupa locuri neumblate.

Imobilizat la pat timp de trei luni datorita unei fracturi a piciorului, William citeste cu ardoare doua carti: Calatoria crestinului de John Bunyan si Calatoria lui Columb. Aceste carti ii trezesc micului William dorul dupa tinuturi noi, neumblate. La intoarcerea unui unchi care traise mai multi ani in Canada, William ii pune acestuia o multime de intrebari cu privire la tinutul de acolo, la locuitorii lui si daca acestia erau sau nu crestini.

Saracia familiei il obliga pe William, avand deja 14 ani, sa se angajeze ca ucenic la un cizmar din Piddington, pe nume Clarke Nichols. Mormanul de ghete rupte care asteapta zilnic sa fie reparate si munca de dimineata si pana seara nu reusesc sa stinga visurile tanarului William, dimpotriva. In umilul atelier de cizmarie, William cunoaste adevarata convertire, si tot acestui loc el ii datoreaza invatarea limbilor clasice si primul sau camp misionar.

Se povesteste ca intr-o zi, suparat din cauza unei ghete prea rupte pentru a fi reparata, William ii cere prietenului sau, John Warr, un sfat. Acesta, dupa ce ii arata cum sa repare gheata, il intreaba pe William:

“Esti tu crestin ?”

“ Cum, nu stii ca eu merg regulat la biserica ? Nu este tatal meu secretarul parohial si eu insumi nu sunt corist ?” , ii raspunde William.

“Stiu toate acestea”, ii raspunde prietenul sau, “dar Il iubesti cu adevarat pe Iisus Christos ? “

“Oh, eu nu sunt dintre aceia care zic despre ei insisi ca sunt buni. Ii urasc pe metodisti si capela unde bacanul predica si unde fierarul este prim-diacon.”

Acest dialog cu prietenul sau are un efect puternic asupra tanarului William. Din acel moment incepe sa se cerceteze pe sine si isi da seama ca a merge regulat la biserica si a fi corist nu inseamna a fi crestin adevarat. Isi da seama ca nici patronul sau, desi se declara a fi crestin, nu este convertit cu adevarat. Acesta avea obiceiul rau de a consuma bauturi alcoolice, care il faceau sa devina violent in vorbire si comportament, fapt nedemn pentru un crestin adevarat.

La convertirea tanarului William contribuie si un alt incident neplacut. Cu ocazia Craciunului, mergand pe la negustorii cu care colabora patronul sau, primeste un siling fals. Fara sa observe falsul si plin de bucurie, se duce la cea mai apropiata pravalie pentru a face cateva cumparaturi pentru familie. Negustorul insa observa ca moneda e falsa si o respinge. Derutat, William ia la repezeala un alt siling, de data aceasta din banii patronului sau, si plateste marfa. Banii insa trebuie pusi la loc, si pentru ca nu are de unde, William se foloseste de minciuna.

Constiinta lui William insa nu-i da pace. Pe drum se roaga: “O, Doamne, nu ma pot abtine sa nu mint, dar daca Tu ma vei ajuta sa trec prin aceasta incercare, nu voi mai face niciodata asemenea fapte.” Ajuns la atelier, William ii da patronului moneda falsa, afirmand ca ii apartine, insa apoi recunoaste ca a mintit si, dupa ce e mustrat aspru de patronul sau, se hotaraste sa ia in serios viata de crestin.

William incepe sa studieze cu seriozitate Biblia si ia primele lectii de latina,  greaca si ebraica, astfel ca, dupa un timp, e capabil sa citesca Scriptura in limbile clasice. Insa convertirea lui William Carey nu se rezuma doar la atat. Dupa 1779, anul in care se converteste cu adevarat, el incepe sa predice Evanghelia mai ales printre tineri, intorcandu-i pe multi dintre acestia de la o viata usuratica la adevarata viata crestina. Printre cei castigati de William Carey se numara si patronul sau, Clarke Nichols.

Prima predica o tine la 18 ani, iar la 22 de ani e numit pastor al unei biserici. Din acest moment, viata lui William Carey se imparte intre atelierul de cizmarie, unde isi castiga existenta in timpul saptamanii, si biserica, unde se ocupa de hranirea spirituala a membrilor.

In 1781 se casatoreste si, la putin timp dupa acest eveniment, vine pe lume micuta  Ana. Insa curand nori negri se abat asupra tinerei familii fericite, caci micuta Ana moare in urma unei epidemii de malarie. Indurerat, William se mangaie la mormantul fiicei sale cu cuvintele Scripturii: “Dar stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca se va ridica la urma pe pamant. Chiar daca mi se va nimici pielea si chiar daca nu voi mai avea carne, voi vedea totusi pe Dumnezeu. Il voi vedea si-mi va fi binevoitor, ochii mei Il vor vedea si nu ai altuia” ( Iov 19, 25-27 ).

Dupa durerea pierderii micutei Ana, William Carey continua sa studieze si sa lucreze. Intrebat de un prieten cum isi foloseste timpul, el raspunde: “Invat mereu, cand stau la lucru si cand merg pe sosea, ducand ghetele la oras.” Pe tot parcursul celor 35 de kilometri pe care ii strabate pe jos pana la satul Earls Barten, face exercitii de citire a Bibliei in ebraica si greaca, intre timp admirand natura.

Auzind o predica despre botezul copiilor, in 1783, William se apuca sa studieze acest subiect cu toata seriozitatea. Convingerea la care ajunge este aceea ca actul botezului trebuie facut atunci cand omul devine pe deplin responsabil si constient de valoarea lui. Urmarea ? William Carey se boteaza in Biserica Baptista. Doi ani mai tarziu, biserica din Maulton ii face invitatia sa slujeasca in calitate de pastor, invitatie pe care o accepta cu bucurie. O face nu pentru a duce un trai mai linistit, caci cei sase silingi pe saptamana pe care-i primeste de la biserica  nu-i ajung pentru intretinerea familiei, ci de dragul lucrarii lui Dumnezeu. De aceea, continua sa lucreze la atelierul de cizmarie pentru a-si completa veniturile, insa nu o face niciodata fara a avea inaintea lui o carte deschisa.

William devine din ce in ce mai preocupat nu doar de biserica pe care o pastorea sau de scoala din sat care, in loc de banci, avea trunchiuri de copaci. Gandul sau se indreapta tot mai mult spre oamenii care zac in intunericul dens al paganismului. La adunarile pastorale incearca de doua ori sa ridice problema misiunii externe pentru evanghelizarea acestor popoare, insa tot de atatea ori initiativa tanarului William Carey este respinsa categoric: “Stai jos, tinere ! cand Dumnezeu va dori sa converteasca lumea la crestinism, o va face fara ajutorul tau”, ii raspunde presedintele adunarii.

Desi lezat de aceste cuvinte jignitoare, William Carey nu se descurajeaza, ci continua sa lucreze pentru o redesteptare religioasa a bisericii in vederea implinirii mandatului ei de raspandire a Evangheliei. Ca urmare, in 1792, la Conferinta Predicatorilor din Nottingham, Carey tine o cuvantare plina de entuziasm in care accentueaza doua idei care vor deveni motto-ul societatilor misionare: “Incercati lucruri mari pentru Dumnezeu !” si “Asteptati lucruri mari de la Dumnezeu !”

Cuvantarea ii entuziasmeaza pe multi din cei prezenti, iar cateva luni mai tarziu, pe 2 octombrie 1792, se pun bazele primei societati misionare, compusa din doisprezece membri si 420 000 000 de pagani. Incepe astfel o noua era in care alte societati misionare iau fiinta dupa modelul celei amintite.

William Carey si dr. Thomas sunt primii misionari trimisi in India de societatea nou infiintata. La auzul vestii, familia lui William Carey se impotriveste. Tatal sau considera o absurditate plecarea sa la capatul lumii, avand in grija sa o familie de intretinut. Sotia sa incepe sa planga, insa, in ciuda opozitiei, William Carey se imbarca in cele din urma la bordul vasului Kron Princessa Maria impreuna cu familia sa si a dr. Thomas, cu destinatia India.  Astfel incepe marea aventura a credintei, care va ramane inscrisa in istorie cu litere de aur.

Pe 9 noiembrie 1793, cele doua familii de misionari ajung in Golful Bengal, de unde pornesc apoi spre Calcuta cu un mic vapor. Greutatile insa nu intarzie sa apara. Sosirea misionarilor nu este vazuta cu ochi buni de oamenii de afaceri englezi, conducatorii companiilor care activau in India, care aveau acolo interese financiare. Fara bani, intr-un tinut complet strain si fiind nevoit sa suporte permanent reprosurile sotiei, William Carey nu se da insa batut.

Un mare ajutor in lucrarea din India il primeste Carey odata cu incredintarea postului de intendent la fabrica de indigo a lui George Udny. Inconjurat de doua sute de sate locuite de bastinasi, Carey are si permisiunea patronului sau de a lucra pentru evanghelizarea acestora. Astfel, pentru neobositul misionar incepe o noua etapa a vietii, impartindu-si timpul intre castigarea existentei si lucrarea misionara printre bastinasi a caror limba incepe sa o invete.

Deoarece la acea data nu exista inca o Biblie tradusa in limba bengaleza, Carey incepe aceasta traducere, iar George Udny cumpara o presa cu ajutorul careia Biblia incepe sa fie tiparita in limba bastinasilor.

Dar piedicile si nenorocirile nu il ocolesc pe curajosul misionar. Curand, unul din copii moare de dizenterie, iar sotia sa face un soc nervos, ramanad pentru tot restul vietii cu probleme de sanatate mintala, necesitand supraveghere continua. Carey se mangaie insa cu cuvintele Mantuitorului: “Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai” ( Ioan 11, 25 ).

Vazand templele indiene pline de chipuri hidoase si fara viata, la care bastinasii se inchina in nestiinta lor, Carey incepe sa le vorbeasca indienilor despre adevaratul Dumnezeu Creator din cer, despre Planul de Mantuire si despre desertaciunea inchinarii la idolii fara viata.

Asistand la o inmormantare hindusa, William Carey este oripilat. O vaduva sta inaintea unei gramezi de lemne pe care se afla trupul sotului ei decedat. Apoi, cativa indieni o prind pe femeie si o arunca vie pe gramada de lemne, alaturi de barbatul ei, o stropesc cu combustibil si ii dau foc, potrivit ritualului hindus. Desi protesteaza vehement, nimeni nu-l baga in seama pe Carey. Din acel moment, preocupat de desfiintarea acestui obicei barbar, Carey se roaga lui Dumnezeu ca sa-l ajute sa desfiinteze practica aceasta.

De abia in 1829, William Carey isi vede dorinta implinita. In acel an, guvernul englez da o lege prin care interzice aceasta practica barbara, iar Carey e solicitat sa traduca textul legii in limba bengaleza. In ciuda tuturor eforturilor de a-i converti pe indieni la crestinism, timp de cinci ani nu se vede niciun rezultat. De abia dupa sapte ani de la sosirea lui in India, pe 8 decembrie 1801, are loc primul botez crestin in apele Gangelui, imprejurare in care se boteaza fiul sau Felix si un hindus pe nume Krishna, devenit si primul misionar bastinas al Indiei.

Din acel moment, in ciuda opozitiei si greutatilor intampinate, convertirile continua, spre incurajarea celor patru misionari care lucrau la acea data in India. William Carey continua si pe linie de educatie, infiintand o scoala pentru europeni si asiatici, precum si numeroase scoli primare pentru baieti si fete. In acelasi timp, el continua traducerea Bibliei in diferitele dialecte ale Indiei. Astfel, el traduce Scripturile in sase limbi, Noul Testament in alte douazeci si trei, iar parti din ele in alte cinci limbi. In total, treizeci si patru de limbi.

Fara sprijin prea mare din partea tarii sale, in ciuda greutatilor materiale si familiale, si in ciuda opozitiei din partea hindusilor, William Carey reuseste in mod uimitor sa puna bazele civilizatiei crestine in India. Este uimitor cum un om atat de simplu, dar cu o puternica incredere in Dumnezeu, a putut schimba destinul unui popor atat de numeros. El a trait si a avut bucuria sa vada cum credinta crestina prinde radacini intr-un sol cu totul pagan, cum obiceiuri barbare sunt interzise, cum englezii cu interese comerciale in India incep sa se comporte ca niste crestini veritabili, cum Biblia se raspandeste in limbile bastinasilor si, nu in ultimul rand, cum fiul sau Felix continua lucrarea inceputa de el.

Fericit si cu simtamantul datoriei implinite, William Carey moare la 9 iunie 1834, fiind inmormantat langa cea de-a doua sa sotie. Pe piatra funerara se afla o inscriptie la fel de simpla ca si viata pe care a trait-o :

William Carey, nascut…, mort…
“In bratele Tale se preda
Un vierme slab, sarac, far’de putere”

William Carey a experimentat  din plin marele adevar dupa care s-a calauzit in tot timpul vietii sale:
“Incercati lucruri mari pentru Dumnezeu !” si “Asteptati lucruri mari de la Dumnezeu !”

Lori Balogh

This entry was posted in Biografii and tagged , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.