Apocalipsa capitolul 21 – Un cer nou și un pământ nou

Apocalipsa capitolul 21 – Un cer nou și un pământ nou

(vers.1‑8)

Comentarii

Vers.1: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era.”

„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou” – Iată-ne ajunși la final! Un final care îi întâmpină pe cei mântuiți cu o mulțime de lucruri noi: un cer nou, un pământ nou, o nouă societate, un destin nou… Cuvântul „nou” (gr. „kainos”) ne arată că suntem în prezența unei noi Creații. Nu o Creație „ex nihilo”, ci una rezultată în urma rearanjării elementelor deja existente.

Pământul, așa cum a ieșit din mâinile Creatorului, era „foarte bun” (vezi Geneza 1,31). Însă apariția păcatului în Univers a deteriorat orice lucru, orice ființă, orice fenomen și orice relație: dintre oameni și semenii lor, dintre oameni și Creator, dintre oameni și creaturile inferioare și dintre oameni și mediul înconjurător. Păcatul a desfigurat totul, astfel încât Creația nu mai oglindește decât într-o mică măsură caracterul și intențiile lui Dumnezeu. De aici a apărut necesitatea unei noi Creații.

Cu sute de ani înainte de scrierea „Apocalipsei”, Isaia profetizase despre această nouă Creație: „Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veți bucura și vă veți veseli pe vecie pentru cele ce voi face” (Isaia 65,17.18).

„Pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era” – Ioan amintește în „Apocalipsa” șapte lucruri care nu vor mai exista în noua Creație: moartea, tânguirea, țipătul, durerea (cap. 21,4), nimic vrednic de blestem (cap. 22,3), noaptea (cap. 22,5) și… marea (cap. 21,1).

Pe baza acestui verset, unii comentatori (ex. J. Vuilleumier) susțin că pe Noul Pământ nu vor mai exista mări și oceane. Acum ele ocupă circa două treimi din suprafața pământului, însă prin dispariția lor din cauza văpăii care va transforma pământul într-un glob de foc, suprafața uscatului se va mări, făcând posibilă locuirea mulțimii celor mântuiți (1).

Alți comentatori (ex. Lenski) argumentează absența mărilor și oceanelor pe Noul Pământ prin faptul că nu mai e nevoie de funcția lor prin evaporarea apei, formarea norilor și căderea ploilor care udă astăzi pământul (2).

Absența mării nu înseamnă însă absența apelor pe Noul Pământ. Profetul Isaia amintește de pustiul care se va preface în iaz și de pământul uscat în care vor curge izvoare de apă (vezi Isaia 35,4‑10).

Unii comentatori consideră că „marea” de care vorbește Ioan se referă la Marea Mediterană, acel obstacol care îl separa pe bătrânul apostol de Biserica sa iubită. Să nu uităm că „Apocalipsa” a fost scrisă pe insula Patmos, iar priveliștea de care avea parte Ioan în fiecare zi consta doar în nesfârșitele ape care se interpuneau între el și frații săi de credință de pe continent. Pentru Ioan, marea era o închisoare care nu avea să-i aducă decât amintiri neplăcute. De aceea, este foarte posibil ca referirea lui Ioan să aibă în vedere doar Marea Mediterană și nu mările și oceanele planetare.

Oricare ar fi adevărul, noua Creație va fi desăvârșită, îmbinând în mod armonios relieful, vegetația, ființele create și oamenii care vor locui pe acest Nou Pământ. Dacă la terminarea primei Creații Dumnezeu a putut să constate că toate „erau foarte bune” (Geneza 1,31), la fel se va întâmpla și în cazul noii Creații.

Vers.2: „Și eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.”

Versetul 2 ne clarifică un lucru deosebit de important, răspunzându-ne la întrebarea: Care va fi locuința veșnică a celor mântuiți: cerul sau pământul? În mentalitatea multor creștini a intrat prejudecata că cei mântuiți vor ajunge acasă atunci când vor fi duși la cer, odată cu revenirea în slavă a Domnului Christos.

Însă nu cerul, ci pământul e căminul celor mântuiți. Aici s-au născut, aici L-au cunoscut pe Dumnezeu și Planul Său de Mântuire, aici au crescut în credință și au experimentat dragostea Lui, aici au dus lupta credinței cu ispitele și puterile întunericului. Un cămin, oricât ar fi de neprimitor, rămâne totuși un cămin, iar Dumnezeu știe lucrul acesta. De aceea, în planul lui Dumnezeu cerul este un cămin temporar, care îi va găzdui pe cei mântuiți doar în perioada celor o mie de ani, până la rezolvarea deplină și definitivă a problemei păcatului.

La sfârșitul celor o mie de ani, Dumnezeu îi va readuce pe copiii Săi răscumpărați în căminul lor iubit. Cetatea Noului Ierusalim va coborî din cer pe pământ în toată slava și splendoarea Împărăției lui Dumnezeu pentru ca să rămână aici pentru veșnicie.

Despre Ierusalimul ceresc avem multe referințe în Noul Testament. Pavel le scrie credincioșilor din Galatia despre „Ierusalimul de sus” (vezi Galateni 4,26), evreilor le scrie despre „cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” (vezi Evrei 12,22), și tot lor le vorbește despre „cetatea cu temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (vezi Evrei 11,10). Celor credincioși din Biserica Filadelfia li se promite că vor fi stâlpi în Templul lui Dumnezeu pe care va fi scris „numele cetății Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer” (vezi Apocalipsa 3,12).

Ioan are marele privilegiu de a vedea în avans această „teleportare” a capitalei Universului din cer pe pământul cel nou. Podoaba cetății, cu care se ocupă versetele următoare, este asemănată cu cea a unei mirese.

Versetul 2 este primul care vorbește despre coborârea cetății Noului Ierusalim pe pământ. În timp ce pământul este încă netransformat, purtând pe el urmele tragediei păcatului, cetatea sfântă îi poartă pe cei mântuiți, asemenea corabiei lui Noe, spre căminul lor veșnic. Noul Ierusalim va fi metropola Noului Pământ. Însă, datorită faptului că aici se va găsi și tronul lui Dumnezeu, cetatea sfântă va fi în același timp capitala întregului Univers.

Pentru prima dată după milenii de istorie a păcatului, cerul și pământul sunt din nou una, împlinind marea dorință a Mântuitorului: aceea de a „uni iarăși într-unul, în Christos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efeseni 1,9.10).

Tendința unor comentatori de a spiritualiza întregul conținut al „Apocalipsei”, inclusiv semnificația Noului Ierusalim, nu se justifică. Noul Pământ va fi un pământ real; cei mântuiți vor avea trupuri reale; Noul Ierusalim va fi o cetate reală. Nu găsim în aceste ultime două capitole ale „Apocalipsei” nicio justificare pentru a crede altfel.

Vers.3: „Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie, și zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.”

Cu veacuri în urmă, psalmistul David întreba: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? „ (Psalmul 15,1). Răspunsul la întrebarea psalmistului se află aici: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii.” Ioan aude o voce puternică ce anunță împlinirea dorinței de veacuri a omului și a Creatorului său: locuirea împreună, pentru veșnicie.

Dumnezeu a dorit să locuiască împreună cu omul întotdeauna. Însă, din cauza pacatuluui, El a fost nevoit să locuiască cu el doar parțial: prin „shechina” din Sanctuarul pământesc, prin întruparea Fiului Său, prin Duhul Lui cel Sfânt prezent în Biserica Sa (vezi Efeseni 2,22). Acum însă, odată cu rezolvarea problemei păcatului, lucrurile se schimbă radical. Credința se întâlnește cu vederea, iar dorința de veacuri a Tatălui ceresc de a locui împreună cu fiii Săi risipitori reîntorși la El se transformă în realitate.

Acesta este de fapt scopul Planului de Mântuire: „El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui”. Versetul 3 nu e altceva decât un ecou al marelui deziderat exprimat de Dumnezeu în fața poporului Israel din vechime: „Eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul Meu” (vezi Geneza 17,7; Exodul 6,7; Leviticul 26,12; Numeri 15,41; Deuteronomul 29,13; 2 Samuel 7,24; Ieremia 7,23, etc.).

De ce oare cetatea Noului Ierusalim, viitoarea capitală a Universului, în toată măreția și splendoarea ei, este asemănată cu un cort? Ce poate însemna un cort pe lângă o cetate uriașă, cam cât teritoriul Franței de azi, cu temeliile ei de pietre prețioase și cele douăsprezece porți de mărgăritar?

Imaginea cortului este cât se poate de sugestivă. Parcă vedem niște beduini care, la lăsarea serii se opresc, întind cortul, se așază la masă, și, sub privirile bătrânului șef de trib, stau și povestesc despre cele petrecute în cursul zilei sau despre planurile zilei de mâine.

Cortul nu are fortificații, nu are camere separate; el este ceva foarte intim, în care călătorii obosiți se opresc, mănâncă și își împărtășesc trăiri și gânduri. Imaginea cortului ne vorbește despre tihnă, intimitatea și comuniunea pe care cei mântuiți o vor avea cu Tatăl ceresc pe Noul Pământ. De aici putem trage o primă concluzie: Dumnezeu are nevoie pe Noul Pământ de niște oameni cu care să poată comunica la cel mai înalt nivel.

El nu are nevoie de un popor de înapoiați și ignoranți, care o veșnicie întreagă să nu facă altceva decât să se uite la coroanele lor de argint, să stea la umbra pomilor din Eden și să se joace cu animalele de acolo. Dumnezeu vrea să comunice cu ființele create direct și nemijlocit, nu așa cum a fost nevoit să o facă de-a lungul mileniilor de istorie a păcatului. „Cortul lui Dumnezeu cu oamenii” reprezintă împlinirea finală a semnificației minunatului Nume al Domnului Christos: „Emanuel – Dumnezeu este cu noi” (Matei 1,23).

Vers.4: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”

A sosit timpul ca să fie împlinite cuvintele Domnului Christos: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați” (Matei 5,4). Toți cei ce au plâns și au suspinat pentru păcatele și relele săvârșite pe pământ și pentru suferințele pe care au fost nevoiți să le îndure datorită credinței lor, primesc acum o mângâiere veșnică. Cei ce au semănat cu lacrimi, seceră acum cu bucurie (vezi Psalmul 12,6), iar „valea plângerii” prin care au fost nevoiți să treacă în această viață se preface acum într-un loc din care izvorăsc bucuria și pacea (vezi Psalm 84,6.7).

Imaginea unui Dumnezeu atotputernic, Stăpân al Universului care șterge lacrimile unor biete creaturi răscumpărate, vorbește mai mult decât zeci de volume de teologie despre ceea ce înseamnă compasiunea, mila și dragostea divină.

Ioan amintește aici doar câteva lucruri care nu se vor mai regăsi pe Noul Pământ: moartea, tânguirea, țipătul și durerea. Dar oare câte mii de lucruri, cu care suntem atât de familiarizați, nu sunt incluse în acestea? Din vocabularul celor mântuiți vor dispărea o mulțime de cuvinte ca: spital, morgă, medicament, tribunal, armă, faliment, impozit, sărăcie, boală, frică, terorism, drog, medic, ipotecă, accident, închisoare, operație, viol, furt, minciună, amendă, și încă mii și mii de astfel de termeni care nu vor mai avea corespondent în viața viitoare.

Este greu, aproape imposibil, să ne imaginăm o viață fără moarte, fără orfani și văduve, fără falimente, foamete și violență. Și totuși, aceasta e viața veșnică promisă de Dumnezeu tuturor celor ce se încred în El. Acum a sosit momentul împlinirii desăvârșite a rugăciunii Mântuitorului: „Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ” (Matei 6,10). Este vremea tinereții veșnice și a armoniei universale după care au tânjit toți credincioșii din toate veacurile.

Vers.5: „Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Și a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate.”

Dacă cineva, privind acest tablou, rămâne neîncrezător cu privire la realitatea lui, dacă cineva este ispitit să vadă în toate aceste făgăduințe doar niște vise ale unui bătrân întemnițat pe o insulă pierdută în mijlocul mării, Dumnezeu Însuși garantează împlinirea lor. Este una dintre puținele ocazii din cartea Apocalipsei în care Dumnezeu vorbește direct. De ce? Pentru că atât biserica din vremea lui Ioan, cât și biserica din zilele din urmă, au nevoie de o astfel de asigurare.

Scepticii pun la îndoială existența unei lumi în care nu mai există suferință și moarte. Însă cheia se află în asigurarea făcută de Însuși Creatorul: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Dacă ni s-ar fi spus că lucrurile din Creația actuală ar fi doar îmbunătățite sau modificate, am putea avea serioase îndoieli că în viața viitoare nu va mai exista nimic din ceea ce vedem astăzi. Dumnezeu însă promite că va face toate lucrurile noi, ceea ce înseamnă o nouă Creație, ieșită din cenușa celei vechi și clădită pe principii cu totul noi: neprihănirea și dreptatea. Vechea Creație, blestemată din cauza păcatului, a dispărut mistuită de focul coborât din cer, lăsând acum locul unei noi Creații.

Aceste prime versete ale capitolului 21 au fost întotdeauna un izvor de speranță, de bucurie și mângâiere pentru Biserica lui Dumnezeu din toate timpurile. Acesta este motivul pentru care Ioan primește porunca să scrie toate aceste lucruri, „fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate.”

Vers.6: „Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi e sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții.”

Dumnezeu ne asigură din nou că există un sfârșit al istoriei păcatului, un sfârșit al cortegiului de suferințe pe care le-a adus cu sine în lume. Planul de Mântuire, al cărui punct culminant a fost jertfa Domnului Christos, este condus spre finalul său glorios de către Cel care este „Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul” („alfa” și „omega” – prima și ultima literă din alfabetul grecesc).

Dacă uneori avem impresia că istoria lumii noastre se derulează la întâmplare și necontrolat, aceasta este doar o aparență. Dumnezeu este suveran nu doar peste Univers, ci și peste timp și istorie. Nimic din ceea ce se întâmplă nu se întâmplă fără știrea și fără aprobarea Lui, căci El este „Începutul și Sfârșitul”.

Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, însă acest dar nu este oferit celor ce nu-l doresc. De darul mântuirii au parte doar cei care însetează și flămânzesc după el. Aici întâlnim principiul liberului arbitru. Dumnezeu nici nu vindecă, nici nu mântuie cu forța pe cineva. Domnul Christos a promis încă de la începutul lucrării Sale publice că doar „cei flămânzi și însetați după neprihănire vor fi saturați” (Matei 5,6).

Adesea se fac afirmații de genul: „Harul și mântuirea sunt ieftine.” Acesta este însă un neadevăr. Mântuirea și harul nu sunt ieftine, ci scumpe, foarte scumpe, căci pe Dumnezeu L-a costat viața Fiului Sau Preaiubit. Însă, deși mântuirea omului L-a costat atât de mult pe Dumnezeu, El o oferă gratis, fără plată (vezi Romani 6,23). Orice altă învățătură cu privire la mântuire nu reprezintă adevărata Evanghelie a lui Christos.

Vers.7: „Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui și el va fi fiul Meu.”

Expresia „celui ce va birui” ne trimite înapoi, spre finalul epistolelor către cele șapte biserici (cap. 2,7; 2,11; 2,17; 2,26; 3,5; 3,12; 3,21). Contrar unor concepții care circulă în lumea creștină, nu toți oamenii vor fi mântuiți. Favoarea de a bea din apa vieții nu e acordată în mod arbitrar tuturor oamenilor. Mântuirea, împreună cu tot ce decurge din ea, va fi acordată doar celor care vor birui păcatul, printr-o relație de credință cu Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

Promisiunea făcută de Dumnezeu lui David cu privire la fiul său Solomon: „Eu îi voi fi Tată, și el Îmi va fi fiu” (vezi 2 Samuel 7,14) se va împlini cu privire la toți cei ce vor fi găsiți vrednici pentru Împărăția cerurilor. Relația dintre Dumnezeu și creaturile Sale se schimbă într-o relație asemănătoare cu cea dintre un tată și copiii săi, uniți pentru totdeauna prin legăturile iubirii care nu se vor mai rupe niciodată.

Vers.8: „Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinători la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și pucioasă, adică moartea a doua.”

Ioan prezintă aici o listă cu opt categorii de oameni care nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Ei nu oglindesc caracterul Domnului Christos și, prin urmare, ei nu au parte de mântuire. În mod surprinzător, lista începe cu „fricoșii”, nu cu alți nelegiuiți care au făcut păcate pe care noi le considerăm mari. Termenul „fricos” nu se referă la sentimentul de frică inerent naturii umane, nici la timiditatea naturală a omului. Aici este vorba de lașitatea celor care, din dorința de a se bucura de siguranța personală, aleg calea cea largă a lumii în locul căii strâmte a ascultării de Dumnezeu.

Cei lași în credință sunt simbolizați în Pilda semănătorului prin sămânța căzută pe stâncă. Aceștia nu au „rădăcini” în viața lor spirituală, iar atunci când vine „un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el” (Matei 13,21). Această frică este, în ultimă instanță, o alegere personală a siguranței de moment în locul luptei credinței. Un astfel de spirit este străin de caracterul pe care Dumnezeu îl dorește de la noi (vezi 2 Timotei 1,7; Romani 8,15).

Următorii pe listă sunt „necredincioșii”. Aceștia nu sunt păgânii care nu L-au cunoscut niciodată pe Domnul Christos și Cuvântul Său, ci îi reprezintă pe aceia care au cunoscut adevărul, dar nu s-au conformat lui, aceia care, sub presiune fiind, au renegat credința, aceia care au ales să nu creadă în Cuvântul lui Dumnezeu și în jertfa ispășitoare a Domnului Christos.

„Scârboșii” (gr. „bdelusso”) sunt cei care și-au corupt caracterul, fiind necurați din punct de vedere moral (vers.27).

Categoria „ucigașilor” îi cuprinde pe toți criminalii în general. Sensul mai restrâns al cuvântului se referă la toți persecutorii poporului lui Dumnezeu din toate timpurile (vezi Apocalipsa 13,15).

„Curvarii” (gr. „pornoi”), sau desfrânații, sunt imoralii, cei care comit păcate sexuale. În sens mai larg, cuvântul îi desemnează pe cei care desfrânează din punct de vedere spiritual, pe închinătorii la idoli (vezi Apocalipsa 13,15).

„Vrăjitorii” (gr. „pharmacoi”) sunt cei care practică magia, farmecele și spiritismul (vezi Fapte 19,19). De asemenea, idolatrii sunt și cei care aleg să se închine altcuiva în locul Dumnezeului Creator, fie că este vorba de idoli, oameni, obiecte sau idei, fie că este vorba de fiară și icoana ei, în contextul ultimei faze a luptei dintre bine și rău. Un idol poate deveni orice persoană, obiect sau idee pe care cineva le așază mai presus de Dumnezeu, dându-le prioritate și închinându-se lor.

Ultimii amintiți în această listă neagră a nemântuiților sunt „mincinoșii”. Este de remarcat faptul că în cartea Apocalipsei mincinoșii sunt foarte des amintiți (vezi cap. 2,2; 3,9; 14,5; 21,27; 22,15), fapt ce ne conduce la următoarele concluzii:

1) Este vorba de un păcat foarte răspândit, îmbrăcând mii de forme („toți mincinoșii”).

2) Dumnezeu urăște acest păcat mai mult decât orice. Dumnezeu este Adevărul (vezi Ioan 14,6) și El nu are nimic de-a face cu minciuna.

În rândul mincinoșilor sunt cuprinse multe categorii de oameni, între ei regăsindu-se și cei care practică și predică doctrine false, călăuzindu-i pe oameni pe căi greșite.

Hotărârea divină cu privire la toate aceste păcate și la cei ce le practică în mod voluntar este cât se poate de categorică: moartea a doua. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție a neprihănirii în care niciun păcat și niciun păcătos nu își vor găsi locul.

Cum ar arăta viața veșnică dacă pe Noul Pământ Dumnezeu ar admite un singur mincinos, un singur desfrânat, un singur criminal, un singur vrăjitor sau scârbos? Viața viitoare ar redeveni ceea ce trăim astăzi, experiența păcatului s-ar perpetua în noua Creație, iar consecințele ar fi de data această veșnice.

Dumnezeu nu poate face nici cel mai mic compromis cu păcatul, de aceea judecata Sa va fi desăvârșită și dreaptă. Această judecată dreaptă va fi garanția că în veșniciile care vor urma doar neprihănirea are viitor.

„Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15, 3).

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) – Jean Vuilleumier, „Apocalipsa”, ed. Graiul Literar, p. 252

(2) – R. C. H. Lenski, „The Interpretation of St. John’s Revelation”, ed. 1963, p. 615, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 263