Apocalipsa – Concluzii

Apocalipsa – Concluzii

Apocalipsa la ea acasă

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea, știrile apocaliptice lipseau aproape cu desăvârșire din viața omenirii. Cei care îndrăzneau să vorbească atunci despre sfârșitul lumii sau criza finală erau ironizați și marginalizați, fiind priviți ca niște alarmiști care nu prevestesc nimic bun.

Lumea de atunci era cuprinsă de un optimism general. Industria era în floare, societatea de consum se dezvolta pe zi ce trece, confortul oamenilor creștea văzând cu ochii, oamenii se simțeau din ce în ce mai bine și nimeni nu dorea să se gândească la sfârșitul lumii. Se credea că omenirea a învățat din greșelile trecutului și că acestea nu vor fi repetate. Toți priveau cu încredere în viitor, entuziasmați de progresele științei și tehnologiei. Toți erau convinși că trăiau începutul unei ere noi, de pace și bunăstare generală. Apocalipsa nu intră în calculele generației de atunci.

Însă, în mijlocul optimismului general, izbucnește Primul Război Mondial. Omenirea e nevoită să treacă prin suferințe neașteptate și pentru care nu era pregătită: distrugeri ale economiilor naționale, milioane de morți și mult mai multe milioane de răniți, rămași infirmi pentru întreaga viață, familii distruse, visuri spulberate…

Dar războiul se încheie și oamenii încep reconstrucția. Speranțele reînvie și mulți gândesc: „Acest război a fost o lecție dură, dar necesară. Acum știm cu toții ce înseamnă un război mondial și nu vom repeta greșeala.”

Însă rănile provocate de acest prim război mondial nu apucă să fie vindecate. În 1939, izbucnește cel de-Al Doilea Război Mondial, un război care aduce omenirii suferințe infinit mai mari decât cele produse cu doar două decenii și ceva în urmă de Primul Război Mondial.

După capitularea Japoniei în 1945, războiul se încheie. Considerând că aceasta a doua greșeală este o lecție învățată pentru totdeauna, omenirea încearcă să-și salveze optimismul și să privească cu încredere în viitor. Adunate sub umbrela ONU, statele lumii fac eforturi uriașe pentru a evita o nouă conflagrație mondială.

La orizont apar însă alte pericole: războiul rece dintre Răsărit și Apus, înarmarea nucleară, terorismul, războiul climatic, dezastrele naturale, încălzirea globală, criza financiară și economică, criza demografică, criza alimentară… Omenirea este un uriaș butoi cu pulbere, care poate exploda la cea mai mică scânteie aprinsă de o minte dezechilibrată.

Astăzi nu trebuie să fii un religios fanatic pentru a susține iminența unui sfârșit. O posibilă apocalipsă este mereu în topul știrilor de pe toate canalele media, iar grupuri selecte, cum este Clubul de la Roma, avertizează necontenit omenirea cu privire la iminența unui sfârșit al civilizației umane. Fie că se vorbește de un Al Treilea Război Mondial, fie de ciocnirea planetei noastre cu un asteroid, fie că suntem amenințați cu încălzirea globală care va duce la sfârșitul vieții pe pământ, sau cu invazia unor civilizații extraterestre, apocalipsa este astăzi la ea acasă.

Trăim oare acele timpuri despre care Mântuitorul ne-a avertizat în scrierile celor patru evangheliști? „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor. Oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie. Și le-a mai spus o pildă: „Vedeți smochinul și toți copacii. Când înfrunzesc și-i vedeți, voi singuri cunoașteți că vara este aproape. Tot așa, când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri, să știți că Împărăția lui Dumnezeu este aproape.” (Luca 21,25‑31)

Indiferent dacă suntem conștienți sau nu de acest lucru, trăim timpuri apocaliptice. Omenirea se așteaptă la nenumărate nenorociri, unele mai grozave decât altele, fiecare în parte putând grăbi și aduce sfârșitul rasei umane și al istoriei. Aceasta să fie oare apocalipsa biblică?

Apocalipsa – „Descoperirea lui Iisus Christos”

În vorbirea curentă, „Apocalipsa” a căpătat un sens peiorativ. Când se rostește acest cuvânt, gândul zboară la nenorociri, dezastre, suferințe, moarte și dispariția civilizației umane. Sensul biblic al cuvântului „apocalipsă” este însă cu totul diferit. Cuvântul grecesc „apokalypsis” înseamnă descoperire, revelație. Iar atunci când revelației i se asociază Numele lui Iisus Christos, așa cum citim în primul verset al cărții, sensul termenului devine cu totul altul.

„Apocalipsa” nu este o taină, o enigmă, ci o revelație. „Apocalipsa” nu constă într-o suită de nenorociri care vor duce la sfârșitul lumii, ci ea este o descoperire a lui Iisus Christos, descoperire care va culmina cu glorioasa Sa revenire în slavă („parousia”).

Spre deosebire de „apocalipsele” iudaice necanonice, care sunt pseudonime și pesimiste, „Apocalipsa” lui Ioan este plină de lumină și speranță. Dincolo de nenorocirile pe care le prevestește, această carte ne îndreaptă atenția spre finalul mării controverse, spre momentul în care istoria păcatului va fi încheiată și armonia universală va fi restabilită.

În centru ei se află Iisus Christos, descoperit sub cele mai diverse titluri, și având cele mai diferite roluri. El este „Mielul junghiat” de la întemeierea lumii (cap.13,8), „Mirele” Bisericii Sale (cap. 21,9), „Domnul domnilor” și „Împăratul împăraților” (cap. 19,16), „Cuvântul lui Dumnezeu” (cap. 19,13), „Alfa și Omega”, „Începutul și Sfârșitul”, „Cel dintâi și Cel de pe urmă” (cap.1,11; 22,13), „Cel viu în vecii vecilor” (cap.1,18), „Cel Sfânt, Cel Adevărat” (cap.3,7), „Fiul lui Dumnezeu” (cap. 2,18), „Martorul credincios și adevărat” (cap.3,14), „Începutul zidirii lui Dumnezeu” (cap.3,14).

A studia „Apocalipsa” fără a-L întâlni pe Iisus pe paginile ei este o mare pierdere, căci doar Persoana Lui dă sens cărții Apocalipsei, istoriei lumii și vieții noastre. Căci, spune Blaise Pascal: „Iisus Christos este centrul și temelia tuturor lucrurilor. Cine nu-L cunoaște pe El, nu cunoaște nimic despre sine și despre lume.”

Dacă „Apocalipsa” este o descoperire a lui Iisus Christos, de ce să ne fie teamă de ea? Dacă ea este o descoperire a lui Iisus Christos, de ce majoritatea creștinilor o tratează ca pe o enigmă de care nu trebuie să ne apropiem?

Unde ne găsim?

Studiind cu cea mai mare atenție și seriozitate „Apocalipsa”, nu putem să nu ajungem la concluzia că trăim timpul sfârșitului. Suntem generația care trăiește ultimele scene ale luptei dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satana.

Dacă ne referim la cele șapte epistole adresate celor șapte biserici (cap.2 și 3), ne găsim în perioada Laodicea, ultima parte a istoriei Bisericii creștine. Dacă ne referim la cele șapte sigilii (cap.6,1-8,1), ne aflăm în perioada celui de-al 6-lea sigiliu, între căderea stelelor și strângerea cerului asemenea unui sul (cap.6,12‑17).

Dacă ne referim la cele șapte trâmbițe (cap.8 și 9), ne aflăm între trâmbița a 6-a și a 7-a, cu puțin timp înainte de instaurarea deplină și definitivă a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Dacă ne referim la cele două fiare descrise în cap.13, trăim în timpul fiarei ieșită din pământ, care așteaptă ca rana de moarte a primei fiare să se vindece complet, chipul ei să fie înălțat și semnul ei să fie impus (cap.13,3.11‑17).

Și, în sfârșit, dacă ne referim la cele trei solii îngerești din capitolul 14, trăim timpul în care Evanghelia veșnică e predicată în toată lumea pe toate căile posibile, avertizând omenirea că Babilonul mistic a căzut, iar semnul fiarei este pe cale să fie impus tuturor oamenilor (cap.14).

Cea mai mare parte a evenimentelor descrise în „Apocalipsa” sunt deja istorie. Puțin, foarte puțin a mai rămas neîmplinit și e privilegiul generației noastre de a trăi ultimele ei descoperiri. Să nu ne gândim la suferințele și nenorocirile care vor veni peste lume. Nu norii sunt veșnici, ci soarele. „În toate iernile de suferință”, spunea Nicolae Iorga, „gândește-te că va veni, că nu poate să nu vină primăvara.”

„Apocalipsa” se încheie ca o rază de lumină. După ce suntem purtați prin negurile istoriei păcatului, Dumnezeu dă cortina la o parte și ne invită să privim dincolo de istorie, spre noua Creație pe care El o pregătește copiilor Săi credincioși. Aceasta este adevărata „Apocalipsa”. Oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu își imaginează tot felul de scenarii apocaliptice, alimentate de spiritele demonice care conduc lumea în amăgire. Noi însă așteptam adevărata „Apocalipsa”: „descoperirea lui Iisus Christos”, Mântuitorul lumii, Mântuitorul sufletului tău și al meu.

„Iată, El vine pe nori și orice ochi Îl va vedea” (cap.1,7). Revenirea Domnului Christos înseamnă nu doar sfârșitul răului, suferinței și morții pe pământ, ci ea înseamnă și un nou început, un început fără sfârșit și o viață veșnică trăită în lumina prezenței Sale.

„Marea lupta s-a sfârșit. Păcatul și păcătoșii nu mai există. Universul întreg e curat. O singură vibrație de armonie și de bucurie străbate prin Creația imensă. De la Acela care a creat toate se revarsă viața, lumina și fericirea prin domeniile spațiului fără sfârșit. De la atomul minuscul și până la lumile cele mari, toate lucrurile, însuflețite și neînsuflețite, în frumusețea lor neumbrită și într-o bucurie desăvârșită declară că Dumnezeu este iubire.” (1)

Aceasta este adevărata „Apocalipsă”. Pentru ea trăim, pentru ea lucrăm și pentru ea suntem gata să ne dăm chiar și viața. Cu bucurie și speranță.

Lori Balogh

Referințe:

(1) – E. G. White, „Tragedia veacurilor”, ed. Viață și Sănătate, 2010, p. 598