Martin Luther
(1483 – 1546)
Puține personalități ale lumii au produs în societatea în care au trăit un cutremur mai mare decât cel produs de germanul Martin Luther. În ciuda greșelilor pe care le-a făcut, greșeli inerente naturii umane, marele reformator rămâne în istoria lumii ca un model de curaj, de perseverență, de dragoste pentru adevăr și de integritate morală cum rar pot fi întâlnite.
Chiar dacă Reforma i-a scăpat din mână în final, Luther nu are nicio vină în această privință. Marele lui merit este acela de a-și fi condus poporul până la tronul lui Dumnezeu, punând în mâinile lui Biblia în propria limbă, dar și un mod nou de a înțelege Scriptura, descătușând-o de lanțurile prejudecăților și tradițiilor bisericii oficiale.
Lumea în care s-a născut reformatorul german era într-o continuă frământare. Biserica Romei producea poporului german un dezgust din ce în ce mai mare prin practica vinderii indulgențelor și prin viața imorală a curții papale. Religia devenise o sumă de superstiții, iar credința – o negustorie. Într-o astfel de lume debusolată, în care biserica oficială, în loc să aducă lumină sufletelor însetate de mântuire, aducea și mai multă confuzie, apare Martin Luther, omul folosit de Providență pentru a răsturna din temelii falsul creștinism pe care îl încuraja biserica din acele vremuri.
Luther se naște pe 10 noiembrie 1483, la Eisleben, în Saxonia, fiind al doilea fiu al lui Hans și al Margaretei Luther. După cum el însuși va mărturisi mai târziu, părinții lui erau săraci, din cea mai umilă pătură a poporului. „Sunt fiu de țăran” – spunea el. „Tatăl meu, bunicul și străbunicul au fost țărani puri.”
Având cele mai bune intenții în privința copiilor lor, părinții se dovedesc destul de severi cu micul Martin, pedepsindu-l adesea. Religia căminului era un amestec de evlavie și superstiție, astfel încât nu știm în ce măsură sufletul micului Martin era sau nu adânc influențat de religie.
La vârsta de cinci ani, copilul e dat la școală, însă nici aici nu scapă de bătaie. Într-o singură zi, până la amiază, micul Martin ia de cincisprezece ori bătaie pentru diferite motive.
Așa se scurg cei opt ani cât a studiat la școala din Erfurt. Martin învață să scrie, să citească, învață germana și latina, dar mai ales dovedește o înclinație deosebită spre muzică, ceea ce îl ajută să treacă mai ușor peste toate greutățile întâmpinate.
La sfârșitul școlii, Martin știe Cele Zece Porunci, Crezul, Tatăl Nostru, câteva cântări bisericești, dar și noțiuni de bază ale limbii latine. În 1497, Luther este trimis la Magdeburg pentru continuarea studiilor. Însă aici nu rămâne decât un an, după care pleacă la școala din Eisenach unde se pun pentru el bazele unei cunoașteri aprofundate a limbii latine. Ca să-și câștige existența, Luther, care locuia la niște rude sărace ale mamei, e nevoit să cânte pe la ușile oamenilor.
Următoarea etapă în educația lui o reprezintă Universitatea din Erfurt, unde e trimis de tatăl său. Pentru sacrificiile făcute de acesta, Luther își va arăta recunoștința întreaga viață: „El m-a ținut cu toată iubirea și credincioșia la Universitatea din Erfurt” – spune el mai târziu -, „și, prin muncă și sudoare, m-a ajutat să ajung acolo.”
Fiind un elev silitor, Martin ia bacalaureatul în filozofie în 1502, iar în 1505 este numit magistru. La vârsta de douăzeci de ani, se întâlnește pentru prima dată în viață cu Biblia, o traducere în limba latină, pe care o găsește în biblioteca din Erfurt. Însă, din lipsă de timp nu o citește. Este prea preocupat cu alte cărți pentru a mai avea timp și pentru Biblie. Nu degeaba prietenii îl numesc „filozoful.”
Nu se știe nimic despre viața sa religioasă din această perioadă. Se cunosc doar două incidente în care Martin apelează fie la Maria, fie la Sfânta Ana. Prima ocazie este aceea în care se rănește destul de grav la un picior cu propria sabie, iar a doua, când este lovit de un fulger în timpul unei furtuni și e trântit la pământ. Cu acea ocazie Luther se roagă: „Ajută-mă, Sfântă Ana, vreau să mă fac călugăr!”
Dorința de a intra în mânăstire și de a îmbrățișa viața de călugăr devine din ce în ce mai presantă, deși inexplicabilă pentru noi. Cert este că lui Luther îi este din ce în ce mai scârbă de spiritul lumii, căutând adevărata pace a sufletului și conștiinței. În seara de 17 iulie 1505, Luther își adună prietenii cu care petrece până târziu în noapte, povestindu-le despre aspirațiile sale și pregătindu-i pentru ceasul despărțirii.
A doua zi, Luther bate deja la ușile Mănăstirii Negre a augustinilor, în ordinul cărora este primit. Prietenii îl conduc spre noua lui viață cu lacrimi în ochi, iar tatăl său este îndurerat. Dintre cărți, nu ia cu sine decât lucrări ale lui Virgiliu și Plautus, restul rămânând în afara zidurilor mănăstirii.
Ajuns călugăr, Luther se dovedește un slujitor sincer al lui Dumnezeu. El însuși mărturisește mai târziu: „Este adevărat, am fost un călugăr evlavios și am ținut foarte mult la ordinul meu. Pot spune că, în cazul în care vreun călugăr ar putea câștiga cerul prin călugăria lui, atunci eu aș avea dreptul să fiu acolo. Aceasta o pot mărturisi colegii mei care m-au cunoscut. Căci dacă aș fi continuat să mă asupresc prin veghere, rugăciuni și alte lucruri, aș fi sfârșit prin moarte.”
Viața de călugăr nu îl scutește însă de chinuri sufletești care îi răpesc pacea mult dorită. În broșura „Explicația și dovada tezelor”, scrisă în 1518, el vorbește despre marile lui chinuri sufletești din această perioadă. Nimeni nu poate înțelege aceste chinuri prin care a trecut sufletul său, cu excepția lui Iohan Staupitz, vicarul general al ordinului, despre care Luther mărturisea mai târziu: „Dacă părintele Staupitz nu m-ar fi ajutat să ies din aceste ispite, m-aș fi înecat în ele și aș fi căzut în infern.”
O nouă etapă în viața viitorului reformator o reprezintă sfințirea sa ca preot în 2 mai 1507. Dar nici acum nu găsește adevărata liniște. Deși are la îndemână o Biblie în limba latină, ochii lui încă nu sunt deschiși pentru a cunoaște adevărata cale a păcii sufletești.
La recomandarea lui Staupitz, în 1508, Luther e numit profesor la Universitatea din Wittenberg, o localitate cu doar două mii de locuitori. La cei douăzeci și cinci de ani ai săi, Luther ocupă mai întâi catedra de filozofie, apoi pe cea de teologie, pentru ca mai târziu să lucreze ca predicator. În anul următor, în 1509, el promovează bacalaureatul în Sfintele Scripturi, iar în toamna aceluiași an, își termină studiile teologice.
Un moment de răscruce în viața lui îl reprezintă călătoria la Roma, pe care Luther o face pe jos împreună cu prietenul său, ambii fiind trimiși pentru a reprezenta interesele Ordinului Augustinilor.
Din cauza vremii capricioase, călătoria decurge în condiții grele. Se adăpostește mai ales în mănăstiri, acolo primind și hrana necesară. Ajuns la Roma, Luther e adânc mișcat văzând cetatea sfântă. Se spune că în acele momente, Luther s-a plecat până la pământ, spunând: „Fii salutată, sfântă Romă!”
Frumusețea exterioară însă nu avea corespondent în viața spirituală a „Cetății Sfinte”. Nu după mult timp, văzând luxul și desfrâul din „sfânta Romă”, Luther e profund dezamăgit. Deși vizitează cele șapte biserici principale ale Romei, catacombele și Scara lui Pilat, impresiile lăsate nu sunt dintre cele mai bune. Reîntors la Wittenberg în februarie 1511, Luther mărturisește: „Nu-i înțeleg pe italieni și ei nu mă înțeleg pe mine: aceasta este o cauză naturală de mânie și dușmănie. Noi suntem o națiune săracă și disprețuită; italienii ne numesc bestii.”
Marea schimbare în spiritualitatea călugărului augustin se produce între anii 1511‑1513, în urma studierii atente a Epistolei către romani, undeva în turnul Mănăstirii Negre din Wittenberg, loc supranumit de el „turnul renașterii.” Când ajunge la pasajul din cap. 1:17: „Dreptul va trăi prin credință”, Luther are o revelație. Și, potrivit jurământului de credință față de Sfintele Scripturi, pe care-l depune odată cu luarea doctoratului în teologie în 1512, el își ia obligația sfântă de a predica adevărul și numai adevărul.
Începând din acest moment, predicile sale se axează pe explicarea Sfintelor Scripturi, față de care are un respect deosebit. „Ce este pășunea pentru vite” – spunea el -, „casa pentru om, cuibul pentru pasăre, stânca pentru căprioare și fluviul pentru pești, este Sfânta Scriptură pentru sufletul omenesc.”
Studiul Bibliei, căruia i se devotează zilnic, îi schimba radical concepțiile de până atunci. Pe măsură ce înțelege tot mai adânc adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, se simte din ce în ce mai îndemnat să predice întoarcerea oamenilor la creștinismul apostolic, la credința curată, simplă și profundă a Evangheliei, din care avea să răsară din nou comuniunea cu Christos.
Prima carte pe care o scrie Luther este un comentariu al celor șapte psalmi de pocăință, îndreptându-le atenția celor care căutau iertarea păcatelor spre Christos, nu spre meritele lor personale.
Un alt moment de cotitură în viața marelui reformator îl reprezintă înscăunarea noului papă în persoana Cardinalului de Medici, devenit Papa Leon al X-lea. Odată ajuns pe scaunul papal, Leon al X-lea emite o indulgență prin care celui care o cumpără i se promite iertarea păcatelor, primirea harului divin și eliberarea sufletului din Purgatoriu. Venitul realizat din vânzarea acestor indulgențe urma să fie folosit la finalizarea Bisericii Sfântul Petru din Roma. Pentru Germania, este desemnat să se ocupe de vânzarea indulgențelor Iohan Tetzel, un vestit dominican din Leipzig.
Acesta, ajuns nu departe de Wittenberg, începe vânzarea de indulgențe, promițându-le oamenilor iertarea celor mai odioase păcate, unele chiar plănuite a fi comise în viitor. Tetzel îi asigură pe oameni, între ei aflându-se și mulți dintre enoriașii lui Luther, că atunci când banii răsună în fundul cutiei, sufletele lor sunt deja eliberate de povara vinei, iar cei aflați în Purgatoriu merg direct la cer.
Indignat de ceea ce vede și aude, Luther, care este din ce în ce mai convins că iertarea păcatelor nu se putea obține decât prin sângele Domnului Christos, scrie 95 de teze în limba latină pe care le afișează pe 31 octombrie 1517 pe ușa bisericii din Wittenberg, de Ziua Tuturor Sfinților. În aceste teze, Luther atacă dur practica vânzării de indulgențe și învățătura primirii iertării păcatelor prin merite și eforturi personale.
În teza nr.32, el declară: „Cine crede că prin indulgențe este sigur de mântuire, acela va fi pe veci osândit împreună cu predicatorii de indulgențe.” Tetzel reacționează violent la cele 95 de teze ale reformatorului german, aruncându-le pe foc și scriind alte 106 contra teze. Acestea sunt însă arse de studenții Universității din Wittenberg.
La început, Roma privește fără prea mare grijă conflictul apărut între Luther și Tetzel, considerându-l o simplă ceartă călugărească. În februarie 1518 însă, Ordinul Dominicanilor îl declară eretic pe Luther. Acesta nu se sperie nici când Ordinul Augustinilor din care făcea parte încearcă să stingă conflictul apărut.
Reîntors la Heidelberg, Luther scrie o broșură intitulată „Explicarea și dovada tezelor despre puterea indulgențelor”, în care susține nevoia de reformă a bisericii, reformă pe care nu o pot face doar papa și cardinalii, ci întreaga creștinătate, fiind o lucrare care Îi aparține lui Dumnezeu. Ca urmare, Sfântul Scaun îl somează pe marele reformator să se prezinte personal la Roma în termen de două luni, pentru a da socoteală de cele scrise.
Luther refuză să plece la Roma, cerând să fie judecat în Germania, iar protectorii lui mediază pe lângă nunțiul papal, cardinalul Cajetan, ca acesta să fie ascultat la Augsburg, în Germania. La sfârșitul lui septembrie 1518, Luther pornește pe jos la Augsburg, însă se îmbolnăvește pe drum. Ajuns la Augsburg pe 7 octombrie, este găzduit la Mănăstirea Sfânta Ana a carmeliților, iar pe 12 octombrie este condus înaintea nunțiului papal.
Cardinalul Cajetan, considerat cel mai erudit teolog al Bisericii Catolice din acea vreme, îl abordează pe Luther prietenește, fără intenția de a ajunge la o dispută teologică. Însă când vede că umilul călugăr din fața sa nu cedează, argumentându-și poziția cu Sfintele Scripturi, cardinalul poruncește ca Luther să dispară dinaintea lui și să nu mai apăra decât atunci când va retracta.
Luther nu este însă omul care să retracteze: „Doresc să trăiască Christos și să moară Martin” – spunea el. „Acum, ori trebuie să fiu lepădat de oameni, ori de Dumnezeu.” După aderarea lui Andreias Karlstadt, profesor la Universitatea din Wittenberg, la ideile Reformei, în 4 iulie 1519 are loc o dispută între acesta și dr. Johan Eck de la Universitatea din Ingolstadt, la care este invitat să participe și Luther.
Iată cum este zugrăvită personalitatea marelui reformator de către un umanist cu numele Mosellanus, prezent la acea dispută publică: „Luther era o ființă de statură mijlocie, cu un corp uscățiv, istovit de griji și de studii; era atât de slăbit încât puteai să-i numeri oasele prin piele, dar avea o mare vervă bărbătească. Luther avea o voce clară și pătrunzătoare. Era voios și politicos. Singura greșeală pe care o vedeam cu toții la Martin Luther era aceea că în vorbirea lui ofensivă era prea îndrăzneț și mușcător.”
În cadrul disputei, Luther contrazice susținerea dr. Eck cu privire la primatul papal, afirmând că acesta nu are la baza Scriptura și dreptul divin, ci porunci omenești. El neagă, de asemenea, și infailibilitatea conciliilor bisericești, afirmând că acestea au greșit adesea în deciziile lor. Atitudinea lui Luther provoacă o undă uriașă de ostilitate din partea celor prezenți, iar Reforma este declanșată. Ruptura dintre Luther și Roma este definitivă.
De un mare ajutor pentru Luther în această perioadă furtunoasă a vieții îi este prietenia sinceră cu tânărul umanist și profesor la Universitatea din Wittenberg, Filip Melanchton. Deși sunt două firi diferite, ei se completează reciproc, iar colaborarea lor ajută mult Reformei, tot mai mulți adepți fiind atrași de ideile ei.
Pe 15 iunie 1520, Papa Leon al X-lea semnează bulă de excomunicare a lui Martin Luther, care prevedea în mod formal o perioadă de 60 de zile de răzgândire. Printre altele, în bula papală stătea scris: „O, Doamne, ridică-Te, ridică-Te și îndreaptă lucrurile Tale, căci s-au ridicat vulpi care și-au propus să pustiască via Ta. Aceeași vie și-a propus să o strice un porc sălbatic din pădure, un asemenea animal vrea s-o nimicească.”
Bula invoca mai departe intervenția lui Petru, Pavel, a tuturor sfinților și a întregii biserici pentru a pune capăt răului. Ca răspuns la bula papală, Luther redactează o scrisoare apologetică plină de respect la adresa papei, dar și plină de curaj în mărturisirea adevărului. Scrisoarea însă nu ajunge în mâinile pontifului roman. Timpul de 60 de zile prevăzut de bula papală fiind expirat, pe data de 10 decembrie 1520 Luther îi adună la poarta grădinii publice din Wittenberg pe țărani, profesori și studenți și aruncă în foc toate cărțile de drept papal, împreună cu bula de anatemizare. Martin Luther avea atunci 37 de ani.
În cursul anului 1520, Martin Luther dă publicității patru lucrări care vor avea un mare ecou în rândurile concetățenilor: „Predica despre fapte bune”, „Către nobilimea creștină a națiunii germane”, „Despre captivitatea babilonică a bisericii” și „Despre libertatea creștinului”. Ultima dintre ele reprezintă o disertație asupra a doua ipoteze: „Creștinul este un domn liber peste toate lucrurile și nimănui supus” și „Creștinul este un sclav, servul tuturor oamenilor și oricărui supus.” Cele patru lucrări conțineau ideile principale ale Reformei, care pătrund astfel în toate mediile, câștigând la Reformă tot mai mulți germani.
Un alt moment important al Reformei îl reprezintă deschiderea Dietei de la Worms, în ianuarie 1521, sub patronajul împăratului Carol al V-lea. Acesta nu îl vede bine pe marele reformator, având oroare față de eretici. De aceea, intenția lui Carol este să stingă focul Reformei cu ocazia Dietei din Worms.
Luther este somat să se prezinte în fața Dietei pentru a-și apăra poziția, însă prietenii îl sfătuiesc să refuze. „Chiar dacă în Worms ar fi tot atâția diavoli câte țigle sunt pe acoperișul caselor” – spune Luther -, „eu tot voi merge acolo.”
Pe 2 aprilie 1521, Luther pornește spre Worms, iar pe 16 aprilie, însoțit de o mare mulțime de oameni, intră în oraș la ora zece dimineața. A doua zi, pe 17 aprilie, Luther e chemat în fața Dietei prezidată de Carol al V-lea. Arhiepiscopul Johan de Ecken îl somează pe reformator să răspundă la două întrebări. Prima se referă la scrierile sale, Luther fiind somat să confirme sau să infirme dacă el este sau nu autorul lucrărilor amintite. A doua întrebare se referă la retractarea celor scrise.
Răspunzând la prima întrebare, Luther confirmă faptul că el este autorul lucrărilor amintite. Cât privește retractarea, el cere un timp de gândire. A doua zi, pe la șase seara, Luther este din nou adus în fața Dietei, adunată de data aceasta într-o sale mult mai mare. I se pune din nou întrebarea dacă retractează cele scrise, însă Luther își apară poziția cu curaj și demnitate:
„Pentru că maiestatea voastră cere un răspuns simplu, voi da un răspuns „fără dinți și fără coarne”, după cum urmează: Dacă nu voi fi învins prin mărturiile Sfintei Scripturi sau prin argumente teologice, nu voi crede nici papii, nici consiliile, căci este clar că adesea au rătăcit și s-au contrazis între ele. Sunt convins de dovezile Scripturii pe care le-am adus și conștiința mea este captivată de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu pot să retractez și nici nu vreau, pentru că este contrar conștiinței mele și este periculos. Aici stau, nu pot altfel. Dumnezeu să-mi ajute! Amin!”
Toate încercările făcute în zilele următoare de a-l determina pe marele reformator să-și schimbe poziția se dovedesc zadarnice. Prin Edictul de la Worms, Dieta confirmă acuzarea de erezie și scoaterea lui Luther de sub scutul legilor după un termen de 21 de zile.
Văzându-și viața primejduită, Luther pleacă de la Worms pe data de 26 aprilie 1521. Dumnezeu însă nu-și părăsește unealta și, cu ajutorul lui Friederich cel Înțelept, Luther este ascuns în Castelul Wartburg și pus la adăpost față de furia vrăjmașilor săi care căutau să-i ia viața.
Timpul petrecut la Wartburg este folosit de marele om al Reformei pentru traducerea Bibliei în limba germană. Întâi traduce Noul Testament din limba greacă, apoi și Vechiul Testament, din limba ebraică, astfel că, în 1534, întreaga Biblie este tradusă în limba germană și pusă la dispoziția poporului. Această operă de traducere a Bibliei este considerată cea mai importantă lucrare a reformatorului german.
Vorbind despre greutățile lucrării de traducere, Luther spune: „Ah, Dumnezeule, cât de mare și de supărătoare este această lucrare de a-i constrânge pe scriitorii evrei să vorbească limba germană! Cum se dau ei înapoi și nu voiesc să lase felul lor de vorbire evreiesc și să urmeze pe cel german! Este la fel ca o privighetoare care trebuie să-și părăsească melodia atât de iubită și s-o faci să cânte ca un cuc.”
Revenit la Wittenberg, Luther deschide „lagărul”de călugări, trimițându-i în lume să predice adevărul. El însuși renunță în 1525 la statutul de călugăr și se căsătorește cu Caterina de Bora, o fostă călugăriță de neam nobil. Exemplul său este urmat și de alți călugări, în timp ce Luther începe o viață de căsnicie fericită, Dumnezeu binecuvântându-l și cu copii.
Pe 18 februarie 1546, Martin Luther se stinge din viață. Cu patru zile înainte, el predică pentru ultima dată de la amvonul Bisericii Sf. Andrei din Eisleben. Ultima sa rugăciune a fost una de mulțumire și încredere că Dumnezeu poate învia morții.
Pe 22 februarie, carul funebru ajunge la capela Castelului din Wittenberg unde nedespărțitul său prieten, Filip Melanchton, predică abia stăpânindu-și emoțiile. Mormântul său se află lângă amvonul de unde predicase în biserica din Wittenberg.
„Cine n-ar fi vrut să fie întristat și mâhnit pentru un asemenea bărbat” – spunea soția lui Martin Luther, „cum a fost iubitul meu domn, care a slujit nu numai unui oraș sau unei țări, ci lumii întregi.
„Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!” (Apocalipsa 14:13).
Lori Balogh
