Ce spune Biblia despre…originea răului

Ce spune Biblia despre…originea răului

Un subiect nedorit

Subiectul legat de originea răului nu ar fi trebuit să existe în doctrina niciunei biserici. Dacă nu ar fi apărut păcatul – mai întâi în Univers, apoi pe planeta noastră -, astăzi am fi fost niște ființe fericite care nu ar fi cunoscut ce înseamnă suferința, dezamăgirea, boala, lipsurile și moartea. Atât de mult ne-am obișnuit cu viața trăită în condițiile păcatului, încât nici nu ne putem imagina cum ar fi arătat viața veșnică pe care Creatorul ar fi dat-o tuturor ființelor omenești, dacă nu ar fi apărut păcatul pe pământ.

Dar, pentru că răul s-a produs, iar păcatul a intrat în fiecare cută a vieții și a ființei noastre, suntem datori să cunoaștem ceea ce se poate cunoaște despre el, în măsura în care ne este descoperit acest lucru în Cuvântul lui Dumnezeu. Am spus: „ce se poate cunoaște”, deoarece problema apariției păcatului ține de ceea ce Biblia numește „taina fărădelegii”, un subiect care nu va fi niciodată înțeles pe deplin (vezi 2 Tesaloniceni 2:7).

Păcatul este un intrus nedorit în existența Universului, iar apariția lui este inexplicabilă. Nu poate fi găsit niciun motiv, nicio cauză sau scuză pentru apariția lui. A scuza păcatul înseamnă a-l acuza în cele din urmă pe Creator pentru apariția lui.

O Creație desăvârșită

Marea dilemă a omului este exprimată în întrebarea: Dacă Dumnezeu a creat un Univers desăvârșit, cum a fost posibilă apariția răului? De aici și până la concluzia pe care o trag în mod pripit mulți oameni nu este drumul prea lung: Dacă a apărut răul, înseamnă că ceva nu a fost desăvârșit în actul Creației, că ceva nu a fost în regulă acolo. Concluzia? Dumnezeu este singurul responsabil pentru apariția răului.

Raportul biblic ne aduce în atenție două lucruri demne de reținut:

1) Creația a fost o lucrare desăvârșită. După fiecare zi dintre cele șapte ale săptămânii Creației, Creatorul a verificat lucrurile create în ziua respectivă. De fiecare dată concluzia Sa era: „toate erau bune” (vezi Geneza 1:4,10,12,18,21,25). Mai mult decât atât, la sfârșitul zilei a șasea, Creatorul a verificat din nou toate lucrurile create, de data aceasta în interacțiunea dintre ele, constatând că „toate erau foarte bune” (vezi Geneza 1:31).

2) Dumnezeul Creator este un Dumnezeu sfânt, drept, neprihănit, un Dumnezeu care urăște răul și păcatul.

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor…” (Isaia 6:3). „Lucrările Lui sunt desăvârșite, căci toate căile Lui sunt drepte. El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate. El este drept și curat” (Deuteronomul 32:4). „Departe de Dumnezeu nedreptatea, departe de Cel Atotputernic fărădelegea” (Iov 34:10). „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1:13). „El urăște păcatul” (Psalmul 5:4).

În concluzie, un Dumnezeu care urăște nedreptatea și care a creat un Univers desăvârșit nu poate fi responsabil de apariția păcatului. Această apariție nedorită va rămâne pentru veșnicie o mare taină.

Se putea preveni apariția răului?

Categoric da! Unii oameni Îl acuză pe Dumnezeu afirmând că El ar fi putut preveni apariția răului în Univers, știind mai dinainte că el urma să apară, prin suprimarea libertății de alegere. Dacă Creatorul ar fi suprimat această libertate, nimeni din Univers nu ar mai fi putut alege răul.

Întrebarea dacă Dumnezeu ar fi putut suprima libertatea de alegere a ființelor create este legată de problema atotputerniciei lui Dumnezeu. Ajungem la o dilemă: Dacă Dumnezeu putea face lucrul acesta, de ce nu a făcut-o? Dacă, dimpotrivă, nu putea face lucrul acesta, cum mai este El Atotputernic?

Dacă Biblia afirmă despre Dumnezeu că este Atotputernic, înseamnă că, prin definiție, El poate face orice, în mod nelimitat. Însă tot Biblia ne învață că Dumnezeu este și sfânt, neprihănit, nepătat. Or, neprihănirea Sa nu Îi permite să facă orice, deși teoretic El poate face orice. Putem spune că, într-un sens, Dumnezeu Își limitează atotputernicia datorită caracterului Său sfânt.

Dacă ne referim la Creația lumii noastre, Dumnezeu ar fi putut crea roboți. Însă, în acest caz, acele ființe lipsite de libertatea de alegere nu ar fi putut răspunde cu iubire iubirii divine. Ce bucurie ar mai fi simțit Creatorul dacă S-ar fi înconjurat de ființe-robot, care I-ar fi slujit doar pentru că așa au fost programate?

În oricare familie umană, un copil nu poate fi înlocuit cu toate păpușile și jocurile mecanice din lume, oricât ar fi de neascultător față de părinți și oricâte necazuri le-ar produce acestora. Dacă dimpotrivă, un copil alege binele, deși poate alege și răul, lucrul acesta va aduce o bucurie imensă părinților lui.

Dumnezeu nu poate fi fericit dacă ființele create de El nu ascultă de El din convingere și iubire. De aceea, înzestrând ființele create cu libertate de alegere, El Și-a asumat un risc enorm: acela ca una sau mai multe dintre aceste ființe să se răzvrătească și să se depărteze de El, lucru care s-a și întâmplat din nefericire.

Originea răului în Univers

Înainte de a pătrunde pe planeta noastră, păcatul a apărut mai întâi în Univers. Locul în care s-a născut a fost o inimă de înger. Și nu a unui înger oarecare, ci a unui înger privilegiat, un „heruvim ocrotitor” (vezi Ezechiel 28:14), care se afla în imediata apropiere a tronului lui Dumnezeu.

Cele două pasaje biblice care descriu împrejurările apariției răului în Univers, înainte de căderea omului, sunt: Isaia 14:12‑14 și Ezechiel 28:12‑17. Analizând textul biblic, observăm, nu fără dificultate, că păcatul originar al lui Lucifer a fost mândria. Planurile sale vizau poziția și onorurile ce I se cuvin doar Creatorului, fapt ce este redat atât de plastic în pasajele biblice amintite:

„Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:13,14).

Fiind nemulțumit cu condiția sa de ființă creată, dependentă de Creator, și fiind nemulțumit cu privilegiile de care se bucura în apropierea tronului divin, Lucifer a început să cultive un simțământ de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, atrăgând de partea să mulți dintre îngerii cerului.

El a început să râvnească chiar poziția Creatorului. Un timp, el și-a tăinuit simțămintele. Nici el nu era conștient de ceea ce se petrecea cu sine, căci experiența păcatului nu era cunoscută încă. Fiul lui Dumnezeu a încercat să discute cu el, deschizându-i ochii pentru a vedea că drumul ales nu era cel bun. Lucifer însă a refuzat să-și recunoască greșeala. Apoi a început să semene semințele neîncrederii și ale revoltei între îngerii cerești.

Lucifer a început să-L acuze pe Dumnezeu că a dat o lege prea severă, că El este arbitrar și egoist, că nu-Și urmărește decât propriile interese. Însă când revolta condusă de Lucifer a devenit fățișă, în cer a izbucnit un „război” despre care ne relatează Apocalipsa 12:7‑9: „Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui, și locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Și balaurul cel mare, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui.”

Acest război din cer nu a fost un război al armelor, ci al ideologiilor. Pentru a evita un dezastru în Univers, Dumnezeu a fost nevoit să-l izgonească pe Lucifer din cer, împreună cu îngerii care i s-au alăturat. Din acel moment, Lucifer a devenit Satana (Împotrivitorul), iar îngerii săi -demoni.

Lori Balogh

Nota: Pentru informații suplimentare, recomand capitolul 29, „Originea răului”, din cartea „Tragedia veacurilor” de E. G. White și capitolul 1, „De ce a fost îngăduit păcatul?”, din cartea „Patriarhi și profeți” de același autor.