“Cat despre mine, eu si casa mea vom sluji Domnului”
( Iosua 24,15 up. )
Unul din imnurile crestine care storc lacrimi unora dintre noi are cateva versuri care ne pun in fatza unei intrebari tulburatoare: “Esti pe calea mantuirii, dar copiii unde-ti sunt ?”
Refrenul acesteti cantari spirituale este un indemn potrivit tuturor parintilor ai caror copii au ales sa stea , cel putin pentru moment, departe de Dumnezeu:
“ Voi parinti, va luati copiii,
Ei de Domnul v-au fost dati !
Spre izvorul mantuirii,
Sa-i intoarceti va luptati !”
Multi ani de zile a trebuit sa cant aceasta cantare cu refrenul putin modificat:
“Voi copii, va luati parintii…”
Stiti de ce cantam refrenul modificat ? Pentru ca mai bine de 30 de ani tatal meu a stat departe de Dumnezeu. In tot acest timp mama s-a rugat cu lacrimi fierbinti pentru ca el sa se intoarca la Dumnezeu. Tarziu, dupa trecerea a mai mult de trei decenii, rugaciunile ei au fost ascultate.
Astazi nu mai cant refrenul modificat al acestei cantari, ci asa cum l-a compus autorul. Am devenit si eu parinte si, ca orice crestin, simt o neliniste permanenta cu privire la soarta vesnica a copiilor nostri.
Acesti copii, care sunt cu noi in biserica, spunem ca sunt “nascuti in credinta”, dar ei nu sunt inca nascuti din nou… Ei intra cu noi pe portile locasurilor de inchinare, dar inca nu sunt pregatiti sa intre pe portile Noului Ierusalim… Ei sunt cu noi in odihna zilei sfinte, dar nu cunosc inca pe deplin ce inseamna odihna mantuirii. Ei pot fi atat de aproape, si totusi, pot si atat de departe de Dumnezeu…
Aceia dintre noi care suntem parinti ne intrebam adesea: “Oare copilul acesta pe care mi l-a daruit Dumnezeu, pe care-l iubesc mai mult decat propria mea viata si pentru care sacrific timp, bani si mai ales suflet, va alege calea care-l va duce spre mantuire, sau va alege calea cea larga ce duce la moarte? Va fi el destul de intelept sa aleaga valorile vesnice, sau va alege sa dea curs chemarilor seducatoare ale acestui pamant ? “
Doar un parinte responsabil poate intelege aceasta permanenta neliniste sufleteasca a unui tata, sau a unei mame.
“Ce am auzit, ce stim, ce ne-au povestit parintii nostri, nu vom ascunde de copiii lor; ci vom povesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui si minunile pe care le-a facut. El a pus o marturie in Iacov, a dat o lege in Israel, si a poruncit parintilor nostri sa-si invete in ea copiii, ca sa fie cunoscuta de cei ce vor veni dupa ei, de copiii care se vor naste si care, cand se vor face mari, sa vorbeasca despre ea copiilor lor, pentru ca acestia sa-si puna increderea in Dumnezeu, sa nu uite lucrarile lui Dumnezeui si sa pazeasca poruncile Lui.” ( Psalm 78, 3-7 )
Pasajul biblic citat ne vorbeste despre responsabilitatea pe care o are un parinte crestin de a transmite copiilor sai adevarurile mantuirii. Aceasta responsabilitate a fost inteleasa de toti parintii consacrati pe care ii cunoastem din istoria biblica.
Imi imaginez cum Adam si Eva, nu departe de gradina Edenului din care au fost izgoniti, si in jurul altarului de jertfa, povesteau copiilor lor cu durere , dar si cu speranta, despre drama caderii lor in pacat, dar si despre mantuirea promisa si speranta reintoarcerii in Edenul pierdut. Cu toate acestea, Cain a fost pierdut…
Acelasi lucru il faceau cu siguranta si Noe si sotia lui cu cei trei copii ai lor, pe coastele muntelui Ararat, inca umezi de apele potopului. Avraam, la randul sau, isi cunoastea responsabilitatea, caci Dumnezeu marturisise despre el: “Caci Eu il cunosc si stiu ca are sa porunceasca fiilor lui si casei lui dupa el sa tina Calea Domnului , facand ce este drept si bine” ( Geneza 18,19 ).
Priviti la Moise, la cei peste 80 de ani ai sai, cat de ferm este el inaintea lui faraon cand este vorba de copii poporului Israel ! El nu are timp sa se targuiasca cu privire la subiectul copiilor, spunandu-i infumuratului rege: “Vom merge cu copiii si batranii nostri, cu fiii si fiicele noastre…” ( Exod 10.9 ).
Da, avem o mare responsabilitate fatza de copiii nostri inaintea lui Dumnezeu. Poate ca nu vom fi trasi la raspundere atat de mult pentru ca nu am putut conduce la izvoarele mantuirii alti oameni, dar cu siguranta ca va trebui sa dam socoteala pentru copiii nostri. E fericit acel parinte care, asemenea lui Moise, spune hotarat: “Vom merge spre Imparatia lui Dumnezeu cu copiii nostri, cu batranii nostri , cu fiii si fiicele noastre”.
Statisticile arata ca nu in cimitire si pe campurile de lupta curg cele mai multe lacrimi, ci in familie. Aici se duce cel mai mare razboi civil pe care l-a cunoscut lumea, caci, de cand familia omeneasca s-a desprins de cea cereasca, exista un permanent conflict in sanul ei.
Primele invinovatiri si dezvinovatiri au aparut chiar in Eden, intre Adam si Eva, la scurt timp dupa ce au pacatuit. La portile Edenului a fost comisa si prima crima, primul fratricid, si de atunci, familia omeneasca a devenit scena unor conflicte uneori dramatice. Pentru ca nu ne putem razboi cu cerul, deoarece el nu accepta provocarea noastra, ne razboim intre noi: popoare, rase, nationalitati, rude, parinti si copii.
Nu intamplator ultimele doua versete ale Vechiului Testament vorbesc despre acest razboi civil din cadrul familiei omenesti – cel dintre parinti si copii:
“Iata, va voi trimite pe prorocul Ilie, inainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare si infricosata. El va intoarce inima parintilor spre copii, si inima copiilor spre parintii lor, ca nu cumva la venirea Mea sa lovesc tara cu blestem” ( Maleahi 4,5.6 ).
Instrainarea inimii copiilor de cea a parintilor lor este, potrivit acestui pasaj biblic, un semn al sfarsitului. Textul vorbeste despre o realitate dureroasa: desi locuiesc sub acelasi acoperis, intre parinti si copii exista o prapastie pe care doar interventia lui Dumnezeu o poate acoperi.
Problemele acestui inceput de mileniu si sfarsit de istorie sunt atat de mari si grave incat ele vor zdrobi atat inimile parintilor, cat si pe cele ale copiilor, daca ele nu vor fi unite prin legatura iubirii. Nu-mi pot imagina cum Mantuitorul ii va lua la Sine in Imparatia Sa pe niste copii si parinti instrainati unii de altii. Daca inimile lor nu bat la fel aici, cum vor bate ele in armonie in cer ?
De obicei, parintii sunt conservatori, iar copiii, liberali. Si unii si altii gresesc. Parintii pentru ca tin prea mult la tot ce este vechi, iar copiii pentru ca accepta prea usor tot ce e nou. De aici si pana la conflictul dintre generatii nu mai este decat un pas.
Acest conflict nu se poate rezolva la masa tratativelor, intreband cine are si cine nu are dreptate. El poate fi rezolvat doar prin impacare, insa impacarea nu se poate realiza niciodata decat prin sacrificiu. Intoarcerea inimilor nu se face doar dintr-o singura directie, ci din ambele sensuri. Totusi, inceputul impacarii trebuie sa porneasca de la parinti, dupa cum primul care a facut pasul impacarii dintre omul cazut si Creatorul sau a fost Insusi Creatorul.
Cateva sfaturi pentru parinti:
– Nu frangeti aripile copiilor vostri. Ei sunt plini de initiativa si energie, de aceea nu le taiati elanul. Decat sa faceti lucrul acesta printr-o severitate gresit inteleasa, mai bine supravegheati-i delicat. Nu ucideti visele copiilor vostri, caci visurile sunt o parte din universul lor interior.
– Nu incercati sa-i maturizati prea repede, rapindu-le copilaria. Nu le pretindeti sa gandeasca asemenea unui om matur, ci mai bine coborati-va la nivelul lor de intelegere, jucati-va cu ei, si, in timpul jocului, strecurati-le cu tact marile adevaruri ale mantuirii.
– Iertati-i pe copiii vostri de zece, de o suta, de o mie de ori pe zi, caci daca nu faceti asa, nici voi nu veti fi iertati de Tatal ceresc.
– Nu urmariti in primul rand realizarea materiala a copiilor vostri, ci dobandirea unui caracter care sa fie aprobat de cer.
– Nu-i impodobiti prea mult in exterior, cultivandu-le vanitatea, ci impodobiti-i in interiorul sufletului lor cu roadele unui caracter nobil.
– Invatati-i sa fie respectuosi, modesti, economi, saritori, buni, milosi, dar mai ales invatati-i sa-L iubeasca pe Iisus, singurul izvor al fericirii si neprihanirii.
“Zachee, da-te jos de graba, caci astazi trebuie sa raman in casa ta”, i-a spus Mantuitorul sefului vamii din Ierihon ( Luca 19, 5 ). Iisus insa doreste sa intre in casa fiecaruia dintre noi, in caminul meu si al tau, pentru a ne cunoaste asa cum suntem in realitate.
Caminul este locul in care directorul nu mai e director, functionarul nu mai e functionar, vanzatoarea de la boutique nu mai e vanzatoare, ci fiecare dintre noi devenim ceea ce suntem in realitate: soti, sotii, parinti, copii, bunici, nepoti…
Caminul este un fel de stat in stat, avand granitele sale, si propriile sale legi. De obicei, tatal este regele, mama e regina, iar copiii sunt printii si printesele. In camin nu exista slugi, caci toti sunt de neam de familie regala.
Intre granitele caminului nostru se desfasoara cea mai mare parte a vietii noastre, insa depinde de noi daca in interiorul acestor granite exista un rai sau, dimpotriva, un iad. Cu totii avem defecte, si acestea sunt sursa celor mai multe conflicte din camin. Ce ar fi daca atunci cand suntem pe punctul de a-i reprosa celui de langa noi un defect de caracter pe care inca nu l-a biruit, ne-am aduce aminte ca Iisus ar putea zilnic sa intocmeasca o lista lunga de defecte in dreptul nostru ? Si totusi, El nu face acest lucru…
Exista o regula de aur care va transforma orice camin intr-un colt de rai: Nu incerca sa indrepti defectele sotului sau sotiei tale, caci nu vei reusi. Fa-l ( fa-o ) fericit ( a ) si se va indrepta de la sine.
“Zachee, astazi trebuie sa raman in casa Ta”. Ce vrea sa spuna Domnul prin aceste cuvinte ?
“Zachee, vreau sa te cunosc asa cum esti tu in familie. Stiu cum esti la biroul tau, in societate, la biserica… Insa vreau sa stiu cum te porti cu sotia si copiii tai. Vreau sa stiu cat timp le acorzi ca sa-i conduci pe calea mantuirii. Vreau sa cercetez legile caminului tau, daca ele nu sunt cumva nedrepte. Vreau sa verific daca nu cumva sunt porti deschise si lasate nesupravegheate, pe unde vrajmasul ar putea intra, transformandu-ti caminul intr-un iad. Si apoi, vreau sa raman in casa ta pentru totdeauna… Ma primesti ?”
Lori Balogh