Cât de grav este păcatul?
Pentru un creștin care ia în serios numele pe care îl poartă, păcatul reprezintă cea mai gravă dintre toate problemele cu care se confruntă în această viață. Să fie aceasta doar o prejudecată a unor oameni bigoți, care nu au reușit să depășească mentalitatea Evului Mediu?
Nu e greu să observăm că termenul „păcat” este pe cale de dispariție din limbajul cotidian. Astăzi se vorbește de infracțiuni, contravenții, delapidări, delicte și corupție, însă din ce în ce mai puțin se folosește cuvântul „păcat”. Folosirea lui este restrânsă doar la limbajul bisericesc, putând fi întâlnit și în unele expresii ca: „Păcat de el!”, „Ce păcat!”, sau „Din păcate”. Însă, în aceste expresii termenul „păcat” și-a pierdut complet sensul său inițial: acela de călcare a voinței lui Dumnezeu.
Micul Dicționar Enciclopedic acordă acestui termen un spațiu echivalent unui timbru poștal, în timp ce psihologia modernă încearcă să scoată din mințile oamenilor această noțiune. Pe de altă parte, curentele de origine spiritistă îl neagă total, afirmând că, de fapt, nu există păcat.
De ce atunci pentru un creștin adevărat, care trăiește la începutul mileniului trei, termenul „păcat” nu numai că există, dar el reprezintă cea mai gravă problemă a omenirii? Iată câteva răspunsuri posibile, fără a le prezenta în ordinea importanței lor:
1) Dumnezeu Însuși acordă păcatului o atenție maximă.
Dacă vom consulta o concordanță, vom observa că în Biblie există aproximativ 500 de versete în care apar cuvintele: „păcat”, „păcătoși”, „păcătuire” și alte cuvinte înrudite, aparținând aceleiași familii. Dacă toate aceste versete ar fi reunite într-o singură carte, aceasta ar avea o mărime medie.
Ca să ne facem o imagine apropiată de realitate, să ne imaginăm că primele 20 de capitole din cartea Genezei ar conține doar versete care vorbesc despre păcat, fărădelege sau nelegiuire. Dacă subiectul păcatului nu ar fi atât de important, Dumnezeu nu i-ar fi acordat în Cuvântul Său un spațiu atât de mare.
2) Păcatul paralizează viața Bisericii lui Christos.
Adesea ne lamentăm unii altora că biserica a pierdut spiritul misionar, că ea a încetat să crească și că nu mai este o lumină pentru lumea din jur. Eforturile misionare, foarte adesea costisitoare, sunt fără rezultat și din ce în ce mai puține suflete sunt câștigate la Christos.
De ce? Pentru că în biserică există o problemă gravă peste care Dumnezeu nu poate trece și din cauza căreia nu-și poate revărsa binecuvântările Sale asupra ei.
În cartea „Patriarhi și Profeți”, scrisă de autoarea E. G. White, în capitolul „O redeșteptare spirituală”, se vorbește despre întoarcerea cărturarului Ezra la Ierusalim. Printre altele, autorul afirmă: „Chiar unii dintre acei bărbați, cărora li se încredințase răspunderi sfinte, trăiau în păcate pe față. Umblarea lor paraliza în mare măsură străduințele făcute de alții pentru propășirea lucrării lui Dumnezeu. Pentru că atât de multe violări flagrante ale Legii lui Dumnezeu erau lăsate să treacă nemustrate, de aceea binecuvântarea cerului nu putea repauza peste popor” (p. 434).
Poate un om care bea minciuna ca apa, care umblă cu intrigi sau care este necinstit în relațiile sale cu oamenii, autoritățile și biserica, să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu? Poate un om care înjură, fură, ucide cu vorba sau fapta, sau care calcă ziua de odihnă a lui Dumnezeu, să se bucure de binecuvântarea cerului? Categoric, nu!
Dar biserica, ai cărei membri săvârșesc asemenea fărădelegi, poate primi aprobarea și binecuvântarea cerului? Întrebările sunt retorice și nu au decât un singur răspuns: Nu! Categoric, nu!
Revenind la citatul de mai sus, o idee merită să fie subliniată în mod deosebit: „Umblarea lor paralizează în mare măsură străduințele făcute de alții pentru propășirea lucrării lui Dumnezeu.”
În cartea Iosua capitolul 7, ne este prezentat un exemplu în acest sens: păcatul lui Acan. Cât rău a putut face păcatul unui singur om unei colectivități de peste două milioane de suflete! Lăcomia lui Acan, care era de fapt o neascultare evidență față de o poruncă expresă a lui Dumnezeu, a dus la moartea a 36 de oameni nevinovați, îndoliind tot atâtea familii.
Acest singur păcat al unui singur om a dus la descurajarea unei națiuni întregi, în frunte cu Iosua, conducătorul ei, dar și la frânarea și întârzierea misiunii poporului lui Dumnezeu de a cuceri Canaanul. Iată ce consecințe poate avea un singur păcat.
3) Păcatul este cea mai mare putere din Univers, fiind depășită doar de puterea lui Dumnezeu.
De unde știm acest lucru? Biblia vorbește despre două taine care nu vor fi lămurite nici în veșnicie: „taina evlaviei” (vezi 1 Timotei 3:16) și „taina fărădelegii” (vezi 2 Tesaloniceni 2:7). Toate celelalte taine vor avea o rezolvare într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat, însă cele două taine amintite nu vor avea niciodată o rezolvare. De ce? Pentru că niciodată, în veșnicii, nu vom putea înțelege de ce Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât a dat ceea ce a avut mai scump pentru salvarea unor păcătoși ca noi și, de asemenea, niciodată nu vom putea înțelege cum a putut apărea păcatul într-un Univers perfect, așa cum a fost creat de Dumnezeu.
Folosind același termen („taină”) în ambele cazuri, Biblia ne arată că cele două forțe: dragostea lui Dumnezeu și puterea păcatului sunt comparabile ca mărime. Acest lucru nu ar trebui să descurajeze pe nimeni, căci aceeași Biblie ne asigură că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât puterea păcatului. Însuși apostolul Pavel, cel care vorbește despre cele două taine, atunci când amintește despre „taina evlaviei” mai adăuga ceva: „mare este taina evlaviei”.
Puterea păcatului este atât de mare încât îl subjugă chiar și pe Satana. Acesta nu este o ființă liberă, așa cum se laudă, vrând să-i amăgească pe oameni. El este o biată creatura aflată în robia celui mai de temut dușman din Univers: păcatul.
4) Păcatul este o problemă de maximă gravitate, pentru că duce la moarte veșnică.
Cuvântul lui Dumnezeu este fără echivoc în această privință: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Deoarece nu ni se specifică păcatele ce duc la moarte, înseamnă că orice păcat conduce la acest final tragic.
Totuși, apostolul Ioan pare să-l contrazică pe Pavel, atunci când afirmă: „Dacă vede cineva pe fratele său săvârșind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; și Dumnezeu îi va da viața pentru cei ce n-au săvârșit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela” (1 Ioan 5:16).
În concepția lui Ioan, există două categorii de păcate: unele care duc la moarte și altele care nu duc la moarte. Suntem în prezența unei contradicții biblice? Nicidecum! Ambii autori privesc păcatul ca fiind o boală gravă. Însă, în timp ce Pavel vorbește despre ce se poate întâmpla dacă boala păcatului nu e tratată corespunzător, Ioan ne prezintă ambele situații: când boala păcatului e tratată și când ea nu e tratată.
În 1984, cercetătorii din domeniul medical au descoperit un virus nou, deosebit de periculos, pe care l-au numit HIV. Este vorba de virusul imunodeficienței, responsabil de provocarea temutei boli SIDA (AIDS), cea care a schimbat complet fața lumii în care trăim.
Noua boală a devenit atât de temută încât în spitalele și clinicile din SUA s-a observat un fenomen neobișnuit până atunci: O parte din personalul medical calificat s-a retras din activitatea medicală de teama contaminării cu virusul HIV.
Ce se întâmplă în organismul în care pătrunde un virus sau un microb oarecare? Imediat se dă alarma și intră în funcțiune sistemul imunitar. La locul pătrunderii virusului sosesc celulele-spion, având misiunea de a-l cerceta pe dușman. După ce a fost identificat intrusul, organismul începe să fabrice armele cele mai potrivite, iar când acestea sunt gata, „soldații” încep lupta. Locul unde se află linia frontului se înroșește, se umflă și doare, semn că acolo se duce o luptă pe viață și pe moarte. În cele din urmă, organismul câștigă lupta și boala este evitată.
Însă nu la fel stau lucrurile când în organism pătrunde temutul virus HIV. Acesta, spre deosebire de alte virusuri, nu atacă un organ anume, ci chiar sistemul imunitar pe care-l scoate din funcțiune. Un om contaminat cu HIV poate să nu simtă nimic un timp, însă el este asemenea unei cetăți fără ziduri și porți, în care cel mai neînsemnat vrăjmaș poate intra, provocând pagube imense.
Se moare de SIDA? Și da și nu! Nu SIDA provoacă moartea, ci ea doar îl face pe om fără apărare. Este suficientă contaminarea cu un microb banal (de exemplu, cel care provoacă pneumonia), pentru ca moartea să vină fără întârziere.
Pe plan spiritual, păcatul acționează la fel ca virusul HIV, distrugând sistemul de apărare al sufletului omenesc. Însă, dacă pentru SIDA încă nu s-a descoperit vaccinul salvator, pentru problema păcatului Dumnezeu ne-a dat deja „vaccinul” de care omenirea avea nevoie urgent. Știți care e acest „vaccin”?
„Și sângele lui Iisus Christos ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Din nefericire, sunt mulți oameni care refuză vaccinul împotriva păcatului. Primul om care l-a refuzat a fost Cain. Consecința? „Virusul” păcatului i-a invadat întreaga ființă, distrugându-i sistemul de apărare (conștiința). Și astfel Cain a ajuns să comită prima crimă din istoria planetei noastre. Și nu o crimă îndreptată împotriva unui om oarecare, ci împotriva propriului său frate…
Există un păcat anume care distruge sistemul de apărare al ființei umane (conștiința)? Este oare minciuna acest păcat? Sau poate crima? Sau blasfemia, sau lăcomia, sau invidia?
Orice păcat, oricât ar părea de mic și „nevinovat”, asemenea unui virus pe care nu-l vezi cu ochiul liber, dar care devastează totul când ajunge în interiorul organismului, orice păcat poate deveni un păcat care duce la moarte. Cu o condiție: să te alipești de el și să refuzi „vaccinul” oferit de Dumnezeu pentru combaterea lui.
Poate că acest păcat îl ții ascuns în inima ta de mulți ani și încă nu ți-a pricinuit niciun necaz. Poate că în inima ta gândești: „Merge și așa. Cum am trăit atâția ani cu acest păcat fără să sufăr vreo pagubă, voi trăi și de aici înainte”. Dacă astfel de gânduri se nasc în mintea ta, sărmane om, să știi că te înșeli amarnic. Va veni cu siguranță ziua în care „bomba” va exploda, devastându-ți întreaga ființă.
În 1975, vaporul Dâmbovița se afla într-unul dintre porturile franceze, încărcând marfa pentru România. Mai era puțin de încărcat, când docherii francezi au intrat în grevă. Căpitanul vasului a luat legătura cu oficialitățile statului român, de unde a primit ordin să continue încărcarea vasului cu mijloace proprii.
Ordinul a fost îndeplinit, însă faptul i-a supărat pe docherii francezi care, drept răzbunare, au plasat în magazia cu marfă a vasului o bombă artizanală cu ceas. Marinarii români au ridicat ancora și, în Golful Biskaya – un golf renumit pentru furtunile din regiune -, bomba a explodat, provocând scufundarea vasului.
Cum a fost posibil ca o mică bombă artizanală să scufunde un vas atât de mare? Ea a fost plasată în locul cel mai potrivit și a fost activată în momentul cel mai potrivit. Se știe că marfa nu este așezată la întâmplare pe un vas. Ea trebuie riguros repartizată în funcție de niște legi ale navigației și, de asemenea, ea trebuie să fie bine legată. Să ne închipuim ce s-ar întâmpla în timpul unei furtuni dacă marfa nu ar fi bine legată și plasată acolo unde trebuie.
În cazul vasului Dâmbovița, mica bombă a fost plasată astfel încât prin explozia ei să rupă câteva legături prin care era fixată marfa. Astfel, o parte din marfă a început să se deplaseze necontrolat, rupând alte legături ca într-un joc de domino. În condițiile de furtună din golf, vaporul a început să se încline până când s-a scufundat în adâncuri.
Da, păcatul poate fi oricât de mic în ochii noștri, însă „bomba” pe care o ducem cu noi fără să știm va exploda cu siguranță. Ea a fost plasată de Satana exact acolo unde știe el că va fi mai eficientă, iar ceasul e reglat astfel încât paguba să fie cât mai mare. Bomba e plasată între „mărfurile” noastre și nu așteaptă decât o „furtună”, un moment prielnic în viața noastră, ca să transforme totul în praf și pulbere.
Într-adevăr, păcatul este cel mai serios și cel mai grav lucru cu care ne confruntăm pe acest pământ. Există lucruri cu care ne putem permite să glumim, să le luăm ușor, însă există destule lucruri în viață cu care nu e bine să glumim.
Dacă nu e bine să ne jucăm cu focul, fiarele sălbatice, dinamita, tornadele, șerpii veninoși și multe alte lucruri serioase. Cu atât mai mult nu trebuie să ne jucăm cu păcatul, oricum s-ar numi el. Dacă vreodată cineva ar fi ispitit să privească cu ușurătate păcatul, să privească la cruce. Acolo orice om va înțelege că Dumnezeu nu glumește cu păcatul. În măsura în care Dumnezeu îl iubește pe omul păcătos, în aceeași măsură El urăște păcatul. Este scris despre Domnul Christos: „Tu ai iubit neprihănirea și ai urât nelegiuirea” (Evrei 1:9).
Fie ca aceeași ură față de păcat – oricum s-ar numi acesta -, să existe și în inimile noastre, pentru ca vasele ființei noastre, slăbite și lovite de furtunile vieții, să ajungă în curând în portul ceresc al siguranței și păcii veșnice!
Lori Balogh
