Ilustrații despre viața de familie
Binecuvântare
În timp ce stăteam la rând într-un magazin, îi povesteam prietenei mele cât de leneși pot fi copii mei. Când mă întorc de la muncă, de cele mai multe ori casa este deranjată.
„Cred că în zilele noastre copiii sunt departe de ceea ce pot obține. Mă îndoi de spate adunând după ei, iar nici măcar nu mă ajută să aranjez prin casă. Nu m-ar deranja chiar așa, dar femeia este privită rău când casa este deranjată.”
„Nici nu știți cât de binecuvântată sunteți?” – se aude un glas din spatele meu. „Mi-ar plăcea să mai găsesc casa în dezordine” – spune ea.” Nu mi-ar păsa să-mi găsesc covorul ruinat sau vasele prin toată casa. Nu mi-ar păsa să văd mormanul de rufe murdare îngrămădite până sus sau șosete care nu mai au pereche. Nici prin minte nu mi-ar trece să spun cum arăta casa mea.
De fapt mi-ar plăcea să mă enervez, numai să-mi mai pot strânge o dată copii în brațe și să le spun cât de mult îi iubesc. Vedeți dumneavoastră copii mei au murit într-un accident auto, iar acum sunt numai eu și soțul meu. Casa mea este acum curată, hainele sunt aranjate, iar vasele sunt la locul lor. Nu mai sunt amprente pe pereți, nici pete misterioase pe covor. Nu se mai aude nicio ceartă, nici uși trântite, nici un râset sau „mami ce mult te iubesc”.
Vedeți cât de binecuvântată sunteți? Ce n-aș da să trec prin ceea ce dumneavoastră treceți acum. Mi-ar plăcea să mai pot să-mi îmbrățișez copii, să le șterg lacrimile, să împart cu ei visurile lor. Doar să mă mai uit cum se joacă. Dacă aș mai avea copiii, nu mi-ar păsa cum arată casa. Aș fi fericită să am copiii lângă mine.”
Acum voi intra în casă, când voi vedea imensul deranj, pot să-mi treacă prin minte o mulțime de lucruri urâte, dar nu am să uit niciodată cât sunt de binecuvântată că îmi pot strânge în brațe copii și le pot spune cât de mult îi iubesc.
Sfânt în familie
Un băiețel a citit istoria mișcătoare a călugărului Simeon Stâlpnicul, care își trăise întreaga viață în vârful unui stâlp. Mișcat de relatare, a hotărât să imite sfințenia pustnicului în propria sa cameră. Cu ajutorul colegilor a adus un stâlp destul de gros pe care l-a pus în mijlocul camerei, fixat de un scaun. Deasupra a pus tăblia mesei, pe care a fixat-o cu un cui zdravăn. Mulțumit s-a cățărat pe platformă, hotărât să rămână acolo până va fi „umplut” cu sfințenie.
Nu a trebuit să aștepte prea mult pentru că sosirea părinților a adus „persecuția” pentru isprava lui. Supărat, s-a dat jos de pe stâlp spunând: „Este foarte greu să fii sfânt în propria casă.”
Aplicație: De multe ori este mai ușor să fii sfânt în biserică, în societate sau în alt loc. Adevărata sfințenie însă se dovedește în familie. Dacă în societate purtăm adesea o mască ce ne pune la adăpost, în familie suntem fără nici o „protecție” și acționăm în adevărata noastră identitate.
Farfuria de lemn
Un bătrânel plăpând locuia cu fiul său, nora și nepotul. Mâinile sale îi tremurau, vederea îi era încețoșată, iar mersul clătinat. Toată familia mânca de obicei împreună. Dar, bunicul mânca foarte greu din cauza mâinilor tremurânde și a vederii slabe. Mazărea se rostogolea din lingură pe podea, iar când apuca paharul, laptele se împrăștia pe masă.
Atunci fiul și nora sa au pus o masă în colțul camerei unde bunicul putea mânca singur, în timp ce familia se bucura de bucatele de pe masă. De când bunicul spărsese o farfurie, mâncarea îi era servită într-un castron de lemn. Uneori puteai vedea în ochii bătrânului câte o lacrimă. Singurele cuvinte care îi erau adresate erau scurte avertizări atunci când scăpa furculița sau scăpa mâncarea. Nepoțelul de patru anișori privea totul în tăcere.
Într-o seară, înainte de de cină, tatăl a observat că băiețelul său se joacă cu niște bucăți de lemn pe care le zgâria. Cu blândețe a întrebat copilul:
„Ce construiești tu acolo, micuțul meu?”
„Ei, fac un vas mic pentru tine și mama ca să mâncați atunci când am să cresc” – a răspuns cu blândețe copilul, după care s-a întors la munca sa.
Cuvintele au lovit pe cei doi părinți încât au rămas fără glas. Lacrimile au început să curgă șuvoi pe obrajii lor. Atunci au știut ce au de făcut. În acea seară, soțul a luat de mână pe bunicul și l-a condus la masa familiei. De atunci a mâncat de fiecare dată cu familia și nici soțul, nici soția se pare nu au mai avut nimic împotrivă când o furculiță cădea, laptele era împrăștiat sau fața de masă murdărită.
Din toate acestea am învățat că orice s-ar întâmpla azi oricât de rău, viața merge înainte și mâine va fi mai bine. Am învățat că vei pierde relația cu părinții atunci când nu fac parte din viața ta. Am învățat că „a trăi” nu este același lucru cu „a fi viu”. Am învățat că dacă nu urmărești fericirea, ea te va ocoli. Dar dacă te vei concentra asupra familiei, asupra prietenilor, nevoilor altora, tot ce faci să faci cel mai bine atât cât poți, vei găsi fericirea.
Am învățat că de câte ori suferi, nu ești singurul. Am învățat că în fiecare zi, trebuie să ajuți pe cineva. Oamenii iubesc o strângere de mână, o îmbrățișare caldă sau o simplă bătaie pe umăr. Am învățat că tot mai am o mulțime de lucruri de învățat.
Credincioșia este răsplătită
Puține familii ar putea să aibă mai multe motive de mulțumire că familia Chadler din Mississippi. Cu câțiva ani de zile în urmă, toți membrii acestei familii s-au adunat din toate colțurile Statelor Unite, pentru a sărbători împreună nunta de aur a părinților lor.
Alex și Mary Chadler, americani de origine africană, și-au crescut cei 9 copii ai lor într-o singură cameră a unei rulote, în Mississippi. În acea vreme erau foarte săraci și au avut de îndurat multe greutăți care le-ar fi putut dărâma căsnicia. Cu toate acestea, ei au rămas împreună, iar toți cei nouă copii ai lor au ajuns să obțină diplome importante și înalte poziții în societate.
Dintre ei unul a ajuns medic dietetician, alții doi erau profesori, un altul predicator, iar un altul manager al serviciului public al forței de muncă din orașul Kansas City. Atunci când părinții au aniversat nunta de aur, toți cei nouă copii s-au întors acasă împreună cu copiii lor pentru a-i felicita și a sărbători împreună cu ei.
Când întreaga familie și-a plecat capul în rugăciune ca să mulțumească lui Dumnezeu pentru belșugul de binecuvântări pe care l-au primit, unul dintre prietenii apropiați ai acestei familii a mărturisit:
„În această vreme, când în societate familia este pe moarte, îmi aduc aminte întotdeauna de voi, și atunci pot să spun cu toată tăria că se poate trăi împreună ca soț și soție chiar și 50 de ani. Iar când aud pe cineva că se vaită și spune că pentru ei sunt lucruri imposibil de trecut pentru a mai rămâne împreună, vorbesc despre exemplul vostru!”
O familie a ajuns o bună mărturie, pentru că soții au dovedit credincioșie unul față de celălalt, iar în momentele grele ale vieții s-au încrezut împreuna în Dumnezeu!
Melcii sau soția
Când Cristofor Hudson din Hove, Anglia, s-a căsătorit, a promis blondei Debora că va părăsi melcii și o va iubi pe ea. Până atunci Hudson se ocupase cu creșterea și dresarea melcilor de curse. El devenise renumit, căci la mai multe întreceri de melci din Anglia, el câștigase premiul cu melcii lui. Ba își făcuse și o crescătorie de melci de curse pe care îi vindea altor amatori.
Dar soției nu-i plăcea să‑l vadă ocupându-se de melci și mereu i-a cerut să-și îndeplinească promisiunea că se va lăsa de o așa ocupație. Acum, el avea de ales între melci și soție. El n-a renunțat la melci. Era robul melcilor. După patru luni de stăruințe zadarnice, soția l‑a părăsit. El a recunoscut că pentru el e mult mai important să fie cu melcii decât cu soția.
Uneori rămâi uimit ce nimicuri aleg unii oameni. Unii aleg sticla cu băutură, alții țigara, cărțile de joc, cursele de cai sau de melci.
Dorința soțului
Pe vremea când Winston Churchill era prim-ministru al Marii Britanii, căsătoria sa era privită ca cel mai bun exemplu de loialitate și dragoste. Niciodată nu-și începea discursul în fața Camerelor Comune până nu o vedea pe soția lui făcându-i un semn. Într-o zi, un ziarist, intervievându-l, l-a întrebat:
„Dacă v-ați putea trăi viața încă o dată, ce ați vrea să faceți?” Cu o sclipire în ochi, Churchill a răspuns:
„Aș dori să fiu încă o dată soțul doamnei Churchill!”
Fericit sau filozof
Într-o zi, Socrate a dat un sfat unui tânăr: „Oricum va trebui să te căsătorești, dar să ai mare grijă, căci dacă vei găsi o soție bună vei fi fericit, iar dacă nu, vei deveni filozof!”
Fidelitate
Pentru Krickitt și Kim Carpenter divorțul nu a fost o opțiune. La zece săptămâni după nuntă, au fost implicați într-un groaznic accident de mașină. Krickitt a stat în comă timp de patru luni. După ce și-a recăpătat cunoștința, nu și-a amintit nimic din evenimentele petrecute în ultimii doi ani și nu și-a recunoscut soțul.
Când părinții i-au spus că era căsătorită cu Kim, ea a acceptat acest fapt, deși nu simțea dragoste pentru el și nici nu-i plăcea de el. A ales să rămână cu el, deși nu-și amintea de jurământul rostit la nuntă. A ales să învețe să-l iubească din nou, chiar dacă știa că nu avea să fie simplu.
Dar și Kim a luat o decizie. Îi promisese soției lui să rămână alături de ea și la bine, și la rău. Ei nu-i mai plăcea să-l aibă prin preajmă, dar el a făcut eforturi pentru a-i recâștiga iubirea. Amândoi au decis să păstreze legământul căsătoriei.
La trei ani după accident, cei doi au participat la o nouă ceremonie de căsătorie, spre a crea noi amintiri pentru Krickitt. Acum, la aproape douăzeci de ani după acest incident, ei au o căsnicie fericită.
Rugăciunea unui copil
„Doamne, în această seară Îți voi cere ceva special: Te rog, transformă-mă într-un televizor și ajută-mă să fiu în locul lui. Vreau să simt ceea ce trăiește televizorul din casa mea… Aș vrea, deci, să am o încăpere specială numai pentru mine și să pot strânge în jurul meu pe toți membrii familiei mele.
Să fiu luat în serios atunci când vorbesc. Să fiu în centrul atenției și toți să dorească să mă asculte, fără să mă întrerupă sau să îmi pună întrebări. Aș vrea să simt grija specială pe care o primește televizorul când ceva nu funcționează cum trebuie. Și să fiu în compania tatălui meu atunci când ajunge acasă, deși e obosit de la muncă. Și mama să mă caute când este singură și plictisită, în loc să mă ignore. Și frații mei să se certe pentru a fi cu mine…
Și să pot să-i distrez pe toți, uneori chiar fără să le spun nimic. Aș vrea să trăiesc senzația că lasă totul deoparte pentru a petrece câteva momente alături de mine. Doamne, nu îți cer multe; doar să am parte de ceea ce trăiește orice televizor…”
Întâlnire în oglindă
În Afganistan, mariajul este privit ca fiind ceva sfânt. Deși divorțul este acum aprobat, cea mai mare insultă adusă unui bărbat este aceea de a fi arătat cu degetul că fiind divorțat. Există o strictă separare între sexe înainte de căsătorie.
Părinții duc tratative serioase în privința căsătoriei copiilor lor. În ziua logodnei, se servesc prăjituri și se stabilește zestrea. După două sau trei luni, are loc ceremonia căsătoriei în care rolul important îl deține ritualul „întâlnirii în oglindă” a celor doi logodiți.
Cei doi sunt așezați unul lângă celălalt în fața unei oglinzi. De ce? Pentru că tradiția cere ca atunci când mireasa își ridică vălul, cei doi să nu se privească direct, ci în oglindă.
Aplicație: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului…” (2 Corinteni 3:18).
O zi specială
„Azi am primit flori… Nu este nici ziua mea, nici vreo altă zi specială. Aseară, pentru prima oară, eu și soțul meu ne-am certat rău și el mi-a spus lucruri urâte, care m-au durut foarte tare. Dar știu că îi pare rău și că nu a vorbit serios pentru că… azi mi-a trimis flori.
Nu este ziua noastră sau vreo altă zi specială. Azi noapte m-a izbit de perete și a început să mă lovească… Părea un coșmar, dar din acelea în care ești treaz și știi că nu poate fi realitate. Azi dimineață m-am trezit cu dureri și aveam vânătăi pe tot corpul. Dar știu că se căiește, căci azi mi-a trimis flori… .
Nu este ziua sfântului Valentin sau vreo altă zi specială. Azi noapte iarăși m-a lovit și m-a amenințat că mă omoară. Nici machiajul și nici mânecile lungi nu au putut ascunde tăieturile și loviturile pe care le-a făcut de data asta. Azi nu am putut merge la serviciu, pentru că nu voiam să-și dea seama colegii. Dar sunt sigură că îi pare rău, pentru că… . azi mi-a timis flori.
Și nu este ziua mamei sau o altă zi specială. Azi noapte m-a bătut din nou, dar de data aceasta mult mai rău. Dacă reușesc să mă despart de el, ce voi face? Cum aș putea să mă descurc singură cu copiii? Ce se va întâmpla cu noi dacă nu ne vor ajunge banii? Îmi este atât de teamă de el și, în același timp, îmi este frică să mă despart de el. Dar știu că se căiește pentru că… azi mi-a trimis flori.
Azi e o zi foarte specială: e ziua înmormântării mele. Azi noapte, în sfârșit, a reușit să mă omoare… M-a bătut până am rămas fără suflare. Dacă măcar aș fi avut curajul să-l părăsesc ori dacă aș fi acceptat ajutor profesional… azi nu aș mai fi primit flori!”
Falsa libertate dată de avere
Ani în șir o familie a muncit din greu pentru a-și plăti datoriile. Făcuseră un împrumut la bancă pentru a-și cumpăra casa în care locuiau și fiecare membru al familiei a trebuit să caute o slujbă.
Într-o zi, au primit vestea că au câștigat o sumă mare de bani la loterie. După ce au primit banii câștigați peste noapte, această familie a scăpat de datorii și au zis: „Suntem cu adevărat liberi!” Acum își puteau cumpăra orice casă și-ar fi dorit, plătind în numerar. Având așa de mulți bani, au decis să nu mai meargă la muncă și își permiteau să cumpere lucruri la care înainte nici n-ar fi visat.
După un an, un redactor al unui ziar cunoscut s-a interesat de această familie. A prezentat într-un articol viața acestor oameni după un an de „libertate”: tatăl era deja mort de trei luni de zile. Doctorii l-au diagnosticat cu grave probleme ale ficatului, cauzate de prea multă băutură. Mama locuia cu fiica sa într-o altă locuință și nu mai vorbea cu restul familiei. Casa în care locuiseră era părăsită și în paragină. Unul dintre fii era în închisoare, condamnat pentru crimă, iar celălalt copil își cumpărase o casă pe care a împrejmuit-o cu un gard foarte înalt și cu zăbrele la geamuri, ca nu cumva cineva să-i fure banii pe care îi mai avea.
Când redactorul a vorbit cu vecinii acestei familii, ei dădeau din cap, spunând: „Au fost o familie deosebită, dar n-au știut cum să trăiască în libertate…”
Culegere de Lori Balogh
