Ilustrații despre voință
Durere uitată
La jocurile olimpice de vară din anul 1876, Shun Fujimoto a participat cu echipa națională a Japoniei la concursurile de gimnastică. În lupta pentru medalia de aur, Fujimoto și-a fracturat piciorul în timpul exercițiului de la sol. Accidentul însă nu l-a oprit și el a concurat la următorul aparat – inelele. Exercițiul a fost excelent, dar toată lumea a fost mirată cum de reușise o aterizare perfectă când el avea un picior fracturat. Când a fost întrebat de ziariști cum de a rezistat, el a răspuns:
„Da, piciorul m-a durut foarte mult, încât mi-au dat lacrimile. Dar eu am acum medalia de aur și durerea a trecut.”
Nu te opri, continuă să cânți!
Când luminile din încăpere s-au stins și concertul era pe cale să înceapă, mama s-a întors la locul ei și a descoperit ca fiul său dispăruse. Dintr-o dată, cortinele au fost date la o parte și lumina reflectoarelor a poposit pe impresionantul pian Steinway de pe scenă. Îngrozită, mama văzu că băiețelul ei se așezase la claviatură, apăsând pe clape și alegând cu grijă notele cântecelului „Twinkle, Twinkle Little Star”. În acea clipă, marele maestru pianist și-a făcut intrarea în scenă, a mers repede la pian și i-a șoptit băiatului la ureche:
„Nu te opri. Continuă să cânți”.
Apoi, aplecându-se, Paderewski și-a întins mâna stângă și a început să completeze melodia, adăugând partea de bas. După puțin timp, și-a întins și mâna dreaptă, de cealaltă parte a băiatului și a adăugat un acompaniament cursiv.
Împreună, bătrânul maestru și tânărul ucenic au transformat o situație ce s-ar fi putut dovedi a fi dezastruoasă, într-o experiență extraordinar de creativă. Cei din public au fost atât de fascinați, încât nu și-au putut aminti ce a mai cântat marele maestru după aceea. Și-au amintit doar de piesa clasică: „Twinkle, Twinkle Little Star”.
Poate că așa stau lucrurile și cu Dumnezeu. Ceea ce poți realiza doar de unul singur este puțin probabil ceva demn de a fi reținut. Ne dăm silința să fim cât mai buni, dar rezultatele nu sunt întotdeauna o muzică frumoasă și armonioasă. Cu toate acestea, cu ajutorul Maestrului, lucrarea vieții noastre poate fi cu adevărat frumoasă.
Data viitoare când îți propui să faci lucruri mărețe, ascultă cu atenție. S-ar putea să auzi vocea Maestrului, cum îți șoptește la ureche: „Nu te opri. Continuă să cânți!”
Fie să-I simți brațele în jurul tău și cum te ajută să-ți transformi micile încercări în adevărate capodopere. Ține minte, Dumnezeu nu îi cheamă pe cei pregătiți, ci mai degrabă, îi pregătește pe cei „chemați”. Viața se măsoară mai exact prin viețile pe care le atingi, nu prin lucrurile pe care le dobândești. Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze și să fie mereu alături de tine!
„Nu te opri. Continuă să cânți!”
Record
Într-o sâmbătă, pe 23 decembrie 1972, în statul Oregon, Richard Knecht și-a propus să spulbere recordul existent în lume la sit-up (ridicare din poziție culcată în picioare fără desprinderea tălpilor de la pământ). De 6 luni, recordul îl deținea un căpitan de marină, cu un uimitor număr de 17 007 de ridicări.
Knecht s-a hotărât să obțină titlul pentru familia sa, care cutreiera țara demonstrând superioritate în condiție fizică. A început istovitoarea încercare în Idaho Falls și în 11 ore și 14 minute a spulberat recordul cu 25 222 ridicări (sit-up-uri). Câți ani de antrenament au fost necesari în vederea pregătirii pentru acest efort herculean? Nu-ți poți imagina. Când a stabilit recordul, Rich Knecht avea doar 8 ani.
Perseverență
Mai toate realizările mari ale omenirii au fost rezultatul perseverenței asidue:
-Edison a inventat becul electric după aproximativ 5 000 de încercări nereușite.
-Fullton a fost obiectul hazului și batjocurii generale, când a propus instalarea motor cu ardere internă pe un vapor.
-Einstein a căzut la primul examen de admitere la universitate.
-Frații Wright au oferit planurile primului avion guvernului american, însă au fost refuzați.
-Podarevski, celebrul pianist ceh, a fost descurajat de profesoara sa de pian pe motiv că are degetele de la mâini prea mici pentru a cuprinde o octavă.
Vulturul
Știați că vulturul știe când se apropie furtuna cu mult înainte de se dezlănțui? Vulturul zboară către un locșor foarte sus și așteaptă ca vântul să bată.
Când furtuna se pornește, aripile sale se așază în așa fel încât vântul îl va ridica deasupra furtunii. Cât timp furtuna se dezlănțuie dedesubt, vulturul zboară deasupra. Vulturul nu scapă de furtună, ci el se folosește pur și simplu de ea pentru a se ridica mai sus. Se ridică pe aripile vântului care aduc furtuna.
Când furtunile vieții se abat asupra noastră – și toți am trecut pe aici – ne putem ridica deasupra lor, îndreptându-ne mintea și credința către Dumnezeu. Furtunile nu ne pot învinge și putem permite puterii lui Dumnezeu să ne ridice deasupra lor. Dumnezeu ne îngăduie să plutim pe aripile furtunii care aduc boală, tragedie, eșec și dezamăgiri în viețile noastre. Putem zbura deasupra furtunii.
Amintiți-vă, nu este o greutate a vieții care să ne doboare, este modul cum ne raportăm noi la ea. Biblia spune: „Cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă și nu obosesc, umblă și nu ostenesc” (Isaia 40:31).
Autodisciplină folositoare
Lordul Joshep Duveen, directorul american al firmei care de altfel îi purta și numele, a planificat în 1915 să trimită pe unul dintre experții săi în Anglia pentru a examina un tablou foarte vechi. El i-a rezervat angajatului său locuri pe vasul „Lusitania”. Dar, ambasadorul Germaniei a anunțat că exista posibilitatea ca acel vas să fie torpilat. Duveen a vrut să anuleze călătoria.
„Nu pot să-ți risc viața” – i-a spus el angajatului său.
„Nu-ți fie teamă” – i-a răspuns acesta -, „eu sunt un bun înotător și când am citit ce se întâmplă în Atlantic am început să mă pregătesc puțin stând în fiecare zi câtva timp într-un butoi cu apă rece. La început nu am rezistat decât câteva minute, dar azi dimineață, am reușit să stau aproape două ore.”
Bineînțeles că Duveen a râs când a auzit asta. Sună așa de ciudat. Dar expertul a plecat cu acel vas care, într-adevăr, a fost torpilat. Însă tânărul nostru a fost salvat după ce a stat aproape cinci ore în oceanul înghețat.
Fii perseverent în ciuda condițiilor
Harry Nelson a povestit o întâmplare din timpul colegiului, trăită de colegul său de cameră. Pentru a învăța mai ușor, acesta a vrut să se asigure că toate condițiile sunt perfecte. De aceea, și-a cumpărat un fotoliu confortabil, papuci de casă comozi și un halat călduros. Apoi și-a făcut rost de un stativ pe care a așezat cartea într-un unghi corect pentru citire și a instalat o lampă de carte ce difuza lumina spre pagina pe care și-o dorea. Și-a pregătit pixuri de diferite culori și multă hârtie de scris.
După ce s-a asigurat că toate aceste mijloace erau pregătite, s-a întors în cameră după masa de seară, și-a scos hainele și pantofii și s-a îmbrăcat cu halatul și papucii de casă. Apoi a aprins lampa de studiu și și-a pus cartea pe suport. S-a așezat confortabil în fotoliu, hotărât să se pregătească pentru cursuri. Când socotea ca totul era aranjat pentru a avea reușită în pregătire, a adormit buștean!
Pentru el, deși avea toate condițiile, acest fel de pregătire nu l-a ajutat prea mult. Avea totul, dar i-a lipsit voința, dedicarea și perseverența! Nu cumva te asemeni cu acest student în pregătirea ta pentru a fi un slujitor pentru Împărăția lui Dumnezeu?
Învață de la ei!
Luciano Pavarotti:
„Când eram copil, tatăl meu, care era brutar, mi-a făcut cunoștință cu minunile cântecului” – povestește tenorul Luciano Pavarotti. „El m-a îndemnat să muncesc din greu ca să-mi dezvolt vocea. Arrigo Pola, un tenor profesionist din orașul meu natal, Modena, mi-a dat meditații. De asemenea, m-am înscris la colegiul profesorilor. La absolvire, l-am întrebat pe tatăl meu:
„Să fiu profesor sau cântăreț?”
„Luciano” – mi-a răspuns tatăl -, „dacă încerci să stai pe două scaune, vei cădea între ele. Pentru viață trebuie să alegi un scaun.”
Iar eu am ales unul. A fost nevoie de șapte ani de studiu și de frustrări înainte de a apărea pentru prima dată în public ca profesionist. A mai fost nevoie de alți șapte ani pentru a ajunge la Opera Metropolitană. Iar acum cred că indiferent ce facem – fie că zidim case, fie că scriem cărți – trebuie să ne dedicăm acelui lucru. Dedicarea – iată secretul. Alege un singur scaun.”
Nu există cale de întoarcere
Debarcând pe țărmurile Britaniei împreună cu legiunile romane, Iulius Cezar a făcut un pas important și decisiv pentru a asigura succesul întreprinderilor sale militare. Comandându-le oamenilor săi să mărșăluiască înspre marginea Stâncii Dover, le-a poruncit să privească la marea care se afla jos.
Spre uimirea lor, au văzut cum ardeau toate navele cu care trecuseră ei canalul. Cezar eliminase în mod intenționat orice posibilitate de retragere. Acum, nemaiputând să se întoarcă pe continent, soldații nu mai aveau nimic de făcut decât să înainteze și să cucerească! Și asta au și făcut!
În pofida situațiilor vitrege
– La vârsta de 3 ani, Johnny Fulton a fost călcat de o mașină. Șoldurile i-au fost strivite, coastele rupte, craniul și picioarele fracturate. Nu mai exista nicio speranță de supraviețuire. Dar el nu s-a dat bătut. De fapt, mai târziu a reușit să fugă un kilometru în mai puțin de două minute.
– Când avea 9 ani, Walt Devis a paralizat total din cauza poliomielitei, însă nu s-a dat bătut. În 1952 el a devenit campion olimpic la sărituri.
– Când avea 5 ani, Shelly Mann a paralizat din cauza poliomielitei, însă nu s-a dat bătută. În cele din urmă a stabilit pentru SUA opt recorduri la înot și câștigat o medalie de aur la Jocurile Olimpice din Melbourne, Australia.
– În 1938, Karoly Takas, membru al echipei campioane mondiale maghiare de shooting (tragere cu pistolul) și sergent în armată, și-a pierdut mâna dreapta când grenada pe care o ținea în mână a explodat. Dar Takacs nu s-a dat bătut. A învățat să tragă cu mâna stângă și a câștigat medalii de aur și în Jocurile Olimpice din 1948 și 1952.
– Lou Gehrig era un jucător așa de neîndemânatic încât băieții din cartier nu îl acceptau să joace în echipa lor. Dar el era hotărât. În cele din urmă, numele său a intrat în lista jucătorilor de baschet renumiți.
– Până la vârsta de 10 ani, Woodrow Wilson nu știa să citească. Dar era o persoană hotărâtă. El a devenit al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite.
Două scrisori
Când Abraham Lincoln trebuia să trimită o scrisoare cuiva care îl supărase, adesea scria două scrisori. Prima era înadins insultătoare. Apoi, după ce se elibera de aceste sentimente, o rupea și scria o a doua scrisoare, aceasta fiind discretă și plină de tact.
Veghe atentă
Istoria spune despre un împărat care avea un fiu atât de rău, încât se hotărî să-l îndepărteze de tron. Odată luată hotărârea, l-a chemat, și pe un ton foarte ferm i-a comunicat că moștenirea îi va fi luată și nu va mai avea parte de domnie.
Timpul trecu și tânărul prinț își schimbă viața, ba mai mult decât atât, regreta faptele de rușine pe care le făcuse altădată. Observând această schimbare, împăratul hotărâ să-i redea moștenirea, însă cu o condiție și o lecție pe care trebuia să o învețe pentru toată viața.
Astfel își chema fiul și-i încredință un vas plin cu ulei pe care trebuia să-l poarte prin tot orașul fără să verse nicio picătură. Dacă s-ar fi scurs măcar o picătură, nu avea nicio șansă să-și capete moștenirea și tronul.
Prințul a plecat însoțit de doi soldați care aveau ordinul să-l supravegheze. Străbătu străzile, încet, foarte încet, oprindu-se ori de câte ori vasul se înclina mai tare. Târziu, se întoarse la palat fără să fi vărsat vreo picătură de ulei. Când l-a văzut regele i-a zis:
„Spune-mi fiule, ai străbătut orașul, după porunca mea?”
„Da” – răspunse fiul.
„Spune-mi, fiule, ce ai văzut astăzi în oraș?”
„Nimic tată, absolut nimic.”
„Cum nimic, n-ai întâlnit oameni, supuși care te aclamau, fete frumoase, magazine…!?”
„Nu, tată, n-am văzut nimic. Nu mi-am ridicat ochii de la vasul cu undelemn pe care îl purtam.”
„Bine, a răspuns regele, acum știi ce înseamnă să veghezi asupra sufletului tău.”
Aplicație: Vegherea presupune o privire atentă, susținută și concentrată asupra Mântuitorului. Apostolul Pavel le scrie romanilor: „Să ne uităm țintă la Căpetenia și desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus…” (Romani 12: 2). Aceasta presupune și refuzul de a privi la lucrurile care pot murdări caracterul unui creștin.
Povestea misionarului paralizat care a tradus Biblia în chineză, cu două degete
Timp de 25 de ani a stat paralizat într-un scaun cu rotile. Nu putea vorbi fără eforturi supraomenești și nu putea mișca decât două degete. I-a fost însă de ajuns pentru a duce la bun sfârșit o misiune incredibilă: traducerea Bibliei în limba chineză.
Povestea lui Samuel Isaac Joseph Schereschewsky are tot ce îi trebuie ca să devină un monument pentru perseverență, în ciuda celor mai crunte dificultăți. Locurile în care l-a purtat viața i-au transformat destinul într-o epopee. Una despre care se vorbește astăzi prea puțin.
Joseph Schereschewsky s-a născut într-o familie de evrei din Lituania anului 1831 și a rămas orfan de mic. A fost lăsat în grija unui frate vitreg mai înstărit, care s-a ocupat ca tânărul să primească cea mai înaltă educație, plănuind să devină rabin.
La Universitatea din Bratislava, unde studia pentru a deveni rabin, a intrat prima dată în posesia unui Nou Testament, pe care l-a primit de la o societate londoneză care distribuia Cuvântul în rândul evreilor. Surprins de modul în care profețiile vechi testamentare se împlineau în viața și activitatea lui Iisus, Schereschewsky a devenit creștin.
A renunțat la școala rabinică și a mers pe jos circa 800 de kilometri pentru a ajunge în Germania. Ulterior a emigrat în America, unde a studiat teologia. La 29 de ani, a fost hirotonit în biserica St. George din New York City, de unde a fost trimis că misionar în China.
Acolo, la două săptămâni după ce a cunoscut-o pe Susan Mary Waring, erau deja logodiți. Schereschewsky avea un dar veritabil pentru învățarea limbilor străine și era pasionat de traduceri. A învățat singur dialectul mandarin al limbii chineze, nu doar verbal, ci și în scris (lucru care presupunea învățarea unui minim de 10 000 de ideograme). Lucrul acesta l-a ajutat să traducă, de unul singur, Vechiul Testament în limba chineză. Evangheliile le-a tradus, tot el, în mongolă. Ulterior, a tradus toată Biblia în Wenli.
Impresionant la povestea lui Schereschewsky este că și-a trăit ultimii 25 de ani imobilizat într-un scaun cu rotile, însă în ciuda acestei nenorociri, spiritul lui a rămas liber. Profitând chiar și de cea mai mică resursă pe care o avea la dispoziție, cele două degete pe care le mai putea mișca, Schereschewsky a reușit să finalizeze lucrarea monumentală de traducere a Bibliei în chineză.
În tradițiile episcopală și anglicană, el este comemorat la 15 octombrie ca unul dintre cei mai mari teologi ai Orientului.
Voință puternică
Tânăra Evelyn Glennie a absolvit prestigioasa Royal Academy of Music din Londra, deși este complet surdă. Ea a învățat să folosească peste 600 de instrumente muzicale (de la tobe, marimbă, xilofon, țambal, până la tamburine și timpane) bazându-se doar pe vibrațiile pe care le simte în mână. Stăpânește partituri muzicale complexe și susține concerte solo cu ajutorul unui aparat de înregistrare a vibrațiilor pe care-l ține între genunchi. Cartea sa autobiografică se intitulează „Good Vibrations” („Vibrații bune”).
Setea omului de a depăși orice piedică
Primul alpinist american care a escaladat Chomolugma în 1978 a dat o definiție semnificativă dorinței omului de a depăși piedici insurmontabile. Iată ce spunea James Ramsey Ulmann: „Sfidarea constituie un adevărat resort al activității umane. Dacă există un ocean, îl traversăm; dacă există o boală, acționăm pentru a o vindeca; dacă există o nedreptate, facem totul pentru a o repara; și, în fine, dacă în fața noastră se ridica un munte, îl escaladăm.”
Cu proteze la ambele picioare în Anzi
În februarie 1982, englezul Norman Croucher a escaladat cel mai înalt vârf din M-ții Anzi, vârful Cerro Manso, de 5 300 m. De reținut: El avea proteze la ambele picioare!
Voință de… copil
O poveste spune că doi copii patinau pe un lac înghețat. Era o după-amiază friguroasă și înnorată. Copiii se jucau fără probleme, dar, deodată gheața s-a crăpat și unul dintre copii a căzut în apă. Celălalt copil, văzând că prietenul lui se sufoca sub gheață, a luat o piatră și a început să lovească cu toată forța în gheață, până când a reușit să o spargă și să-și salveze prietenul. Când au ajuns pompierii și au văzut ce s-a întâmplat, s-au întrebat:
„Cum a reușit? Gheața era foarte groasă, este imposibil!” În acel moment, un bătrân s-a apropiat de el și a zis:
„Eu știu cum a făcut.”
„Cum?” – l-au întrebat pompierii.
„Nu era nimeni lângă el să-I spună că nu poate…!”
Test
Un profesor voia să-i învețe o lecție pe studenții săi. Le-a dat posibilitatea de a alege între trei examene: unul de 50 de întrebări, altul de 40 și ultimul de 30 de întrebări.
Celor care l-au ales pe cel de 30 de întrebări le-a pus câte un 8, chiar dacă au răspuns bine la toate întrebările. Celor care au ales testul de 40, le-a pus câte un 9, chiar dacă mai mult de jumătate dintre răspunsuri au fost incorecte. Iar celor care l-au ales pe cel de 50 de întrebări, le-a dat câte un 10, chiar dacă au greșit aproape toate răspunsurile. Studenții erau nedumeriți. Profesorul le-a spus:
„Dragii mei, nu voiam să vă verific cunoștințele, ci hotărârea voastră de a ținti cât mai sus.”
Vârsta nu e o piedică în calea visurilor
Jurnalistul și fotograful Vladimir Yakovlev, de 56 de ani, considerat tatăl jurnalismului modern în Rusia, s-a lăsat de condus imperii media în 2011 și s-a apucat de un proiect personal: a călătorit în jurul lumii, a strâns 50 de povești despre oameni care au continuat să ducă o viață bogată și intensă la vârste înaintate și le-a publicat într-un volum intitulat „The Age of Happiness” (Vârstă fericirii).
La 80 de ani, Yvonne Dole a avut un accident de mașină, în urma căruia s-a ales cu o comoție serioasă. Doctorii au sfătuit-o să renunțe la patinaj. La 89 de ani, Yvonne continua să participe la competiții. „Dacă vreodată intru într-o pasă proastă, mă uit la colegii mei, îmi pun patinele în picioare și zâmbesc.”
La 88 de ani, Johana Quass este o adevărată vedetă a gimnasticii. Quass a început să se antreneze când a împlinit 56 de ani.
Când a împlinit 88 de ani, Pat Moorhead și-a sărbătorit ziua sărind de 80 de ori la rând, fără pauze, cu parașuta.
Lloyd Kahn a încercat skateboarding-ul la 65 de ani. S-a suit pe o placă, a căzut imediat și s-a rănit la o mână. Din această experiență a tras concluzia că ar trebui să poarte echipament de protecție complet: genunchiere, cotiere și cască. Acum are 79 de ani și declară: „Nu știu niciun truc special. Nu merg repede ca adolescenții, tocmai ca să sar oricând de pe placă și să aterizez în picioare.”
Arturo Toscanini
Un exemplu de handicap transformat în biruință este ceea ce i s-a întâmplat lui Arturo Toscanini. El și-a îndatorat propulsarea în arena publică faptului că era miop. Pe când era încă un simplu violoncelist, a trebuit să învețe pe dinafară toate partiturile simfonice.
Într-o bună zi, dirijorul s-a îmbolnăvit și singurul care cunoștea partitura pe dinafară era tânărul Toscanini. La numai 19 ani a trecut în fruntea formației muzicale și toată sala l-a ovaționat îndelung. Aparentul lui handicap l-a ajutat nu numai să salveze spectacolul, ci și să devină unul dintre cei mai iluștri mânuitori ai baghetei din toate timpurile. Fără miopie… ar fi cântat în continuare într-una dintre orchestrele obscure din Italia.
Morse
Samuel F. B. Morse, tânărul care a inventat un instrument ce poate transmite mesaje prin cablu, a încercat să câștige interesul Congresului Statelor Unite pentru a construi o linie experimentală și a-și testa ideea. Lui Morse i s-a spus că ar folosi la fel de mult să se dea bani pentru a construi o cale ferată spre lună.
Dar era nevoie de mai mult decât Congresul Statelor Unite pentru a-l descuraja și, în 1844, el a dovedit lumii că telegraful era o reușită. Atunci lumea a trecut de partea lui, iar faima i s-a răspândit peste mări și țări. Astăzi, pretutindeni, mașinăriile lui țăcăne transmițând mesaje telegrafice în toată lumea.
Culegere de Lori Balogh
