Isaac Newton
(1642 – 1727)
Lumea noastră a avut și spirite mici, care nu au lăsat nimic în urma lor, dar și spirite mari, generoase, ale căror realizări au făcut omenirea mai bogată, mai civilizată. Un astfel de spirit superior, care a deschis noi domenii de gândire și cercetare, este englezul Isaac Newton.
Născut în 1642 la Woolsthrope, Anglia, într-o perioadă în care Europa întreagă trecea prin mari frământări interne, Isaac Newton apare pe scena lumii odată cu zorile unei noi ere, ale unei redeșteptări în toate ramurile de activitate și cercetare. În copilărie, el trăiește în liniștea naturii de la țară, având privilegiul de a contempla tot felul de minuni întâlnite la fiecare pas în marea carte a naturii. Atunci, în acei ani frumoși și liniștiți, i s-a dezvoltat lui Isaac Newton un fin spirit de observație care-l va ajuta pe omul de mai târziu în realizarea planurilor sale.
Tatăl său murise cu puțin timp înainte de nașterea sa, iar mama îl încredințează pe Isaac în grija unor rude pe când acesta avea doar doi ani. Era un copil firav la trup, însă vioi și inteligent. Copilul nu promitea să facă prea multe în viață, dacă era comparat cu alți tineri mai înzestrați decât el și cu posibilități mult mai mari. Însă tocmai condițiile vitrege ale vieții sunt cele care formează geniile.
După școala primară, Isaac Newton urmează cursurile unui colegiu din Grantham. Aici nu excelează, fiind calificat mai degrabă slab în comparație cu colegii săi. Faptul nu era cauzat de lipsa de inteligență a copilului, ci de unele preocupări ce păreau ciudate pentru cei din jurul său. Tânărul Isaac este preocupat, de exemplu, de viteza vântului, întrebându-se cum ar putea s-o măsoare. Încercările de a găsi un răspuns la toate aceste preocupări, precum și experiențele făcute cu mintea lui de copil, îl făceau să neglijeze școala, aflându-se mai totdeauna la coada clasei.
Însă, un incident petrecut în grădina din fața bisericii din Grantham îl face să-și reconsidere atitudinea față de școală. Primind o lovitură în abdomen de la un coleg mai puternic decât el, Isaac îl provoacă pe acesta la luptă. Aceasta se întâmpla în 1655… Lupta trebuia dusă în fața martorilor, elevi ai școlii, dar și în prezența profesorului clasei și a fiului acestuia.
Slăbuț, firav și palid cum era, Isaac nu avea nicio șansă să câștige lupta. Însă încurajările venite din partea celor prezenți, precum și simțul dreptății de care era animat, îi dau o asemenea forță încât își înfrânge adversarul. Surprins de victoria firavului său elev, profesorul îl îndeamnă pe Isaac să ajungă în fruntea colegilor săi și la învățătură.
Copilul prinde sfatul și, în scurt timp, ambițios fiind, devine unul dintre cei mai buni elevi ai școlii. Fiind un spirit cercetător, Isaac profită din plin de biblioteca gazdei sale, plină de cărți valoroase, pe care le citește în timpul său liber. Îl preocupă orice domeniu, cu precădere fizica, matematica și chimia.
Însă un eveniment neprevăzut îi schimbă din nou cursul vieții. Din cauza morții tatălui vitreg, Isaac e nevoit să se întoarcă la țară, ocupându-se de agricultură. Astfel, la doar 15 ani, Isaac devine fermier, continuând opera începută de tatăl său. În această perioada e nevoit să meargă zilnic la Grantham cu produsele fermei, însă de fiecare dată nu uită să treacă pe la bogata biblioteca a fostei gazde unde citește pe nerăsuflate.
În postura de fermier, Isaac Newton nu se rezumă doar la câștigarea existenței, ci își imaginează tot felul de dispozitive și lucruri care stârnesc interesul celor din jur. Văzând că morile nu puteau funcționa decât dacă bătea vântul, tânărul Isaac își imaginează și construiește o moară mecanică de jucărie, la care „motorul” era un șoricel care învârtea roata morii, tot el fiind și cel care mânca făina măcinată.
Mintea lui Isaac Newton nu stă însă la agricultură. Văzându-i preocupările, mama îl trimite din nou la școală. Curând, Isaac se înscrie la Universitatea din Cambridge, loc în care ideile lui Galilei erau la mare cinste. Savantul în devenire se simte atras de aceste idei și continuă cercetările acestuia. E preocupat mai ales de întrebarea la care încă nu găsise niciun răspuns: De ce planetele, care au orbite eliptice în jurul Soarelui, nu merg în linie dreaptă?
Se povestește că într-o zi, odihnindu-se la umbra unui pom, a văzut un măr căzând la pământ. Imediat s-a întrebat care e cauza căderii spre pământ a mărului, zicându-și: „Așa cum mărul a fost atras de pământ, tot așa trebuie să fie atrase și planetele în jurul soarelui.” Era prima scânteie care avea să ducă la descoperirea uneia dintre cele mai importante legi ale fizicii: legea atracției universale.
Întorcându-se la universitate, Newton se apucă serios de studiul matematicii, deși nu excelase în acest domeniu până atunci. Învăța geometrie și trigonometrie și, sub influența lui Wellis, un mare matematician al timpului, stabilește teorii noi în matematică, precum teoria trinomului și cea a fluxurilor.
Întrebările de genul: „De ce mărul cade la pământ?” și „De ce pământul se învârte în jurul soarelui?” nu-i dau deloc liniște. Preocupat de aceste întrebări, uneori uită să mănânce sau să-și ia cămașa când pleacă în oraș. La întrebările care-l frământau se dădea în acea vreme un răspuns simplist: gravitația. Dar ce este gravitația? Newton dorește calcule, legi și cifre, nu doar niște simple afirmații. El dorea să știe de ce Luna nu cade pe Pământ ca și mărul din pom, din moment ce gravitația acționează și într-un caz și în altul.
Continuând cercetările în această direcție, Newton ajunge la concluzia că forța de atracție a pământului scade pe măsură ce crește distanța. Astfel, el reușește să stabilească matematic că forța de atracție dintre două corpuri e invers proporțională cu pătratul distanței dintre acestea, și că toate corpurile se atrag între ele în raport cu mărimea lor.
Timp de zece ani Newton e preocupat să dovedească matematic teoria lui. Primele încercări dau greș din cauza unor măsurători greșite ale Pământului. Însă după 16 ani, un savant francez descoperă greșeala și reface măsurarea Pământului. Fiind în posesia noilor date, Newton reface calculele. De data această legea atracției universale este dovedită corect și matematic.
„Am descoperit cauza pentru care Pământul se învârte în jurul Soarelui și de ce nu zboară aiurea” – spunea el după această reușită. Din modestie, Newton nu-și face publică descoperirea. După mai mulți ani însă, fiind vizitat de astronomul Halley și discutând cu acesta pe marginea mișcării eliptice a Pământului în jurul Soarelui, Newton îi vorbește acestuia despre calculele sale. Când Halley i le cere, Newton constată că le aruncase. Totuși, el ia un creion și în doar câteva minute reface toate calculele.
„Acestea sunt cele mai mari descoperiri făcute vreodată” – spune Halley. „Trebuie să intervenim la Societatea Regală să le publicăm.” Însă, Societatea neavând fonduri, Halley ia toate cheltuielile asupra lui.
În 1669, Newton prezintă Societății Regale telescopul cu reflexie inventat de el, iar din anul 1703 devine membru pe viață al acestei Societăți. De asemenea, este ales și membru al Academiei de Științe, privilegiu acordat unui număr restrâns de personalități.
Isaac Newton continuă cercetările și curând comunică descoperirea spectrului solar. Noua descoperire este însă primită cu rezerve. Chiar teoria atracției universale, deja cunoscută, a fost mult timp respinsă de Academia din Paris.
În privința vieții personale, Newton era un uituc și un distrat. De multe ori uita să mănânce sau să-și ia cămașa. Se povestește că odată l-a invitat la masă pe un prieten bun. Acesta vine, se așază la masa pe care erau deja așezate felurile de mâncare, însă Newton întârzie să coboare din laboratorul său. Plictisit să tot aștepte, musafirul își consumă porția, apoi, în glumă, îi mănâncă și porția lui Newton. Într-un târziu, apare și gazda, se așază la masă și, privindu-și farfuria goală, spune: „Am uitat că am și mâncat.”
Newton era un om de o modestie exemplară și de un altruism ieșit din comun. Aproape toți banii îi împărțea rudelor și celor în nevoie, uneori rămânând cu propriile datorii neplătite. Era un matematician de excepție. În 1696, John Bernouilly, un vestit matematician, lansează o provocare întregii Europe: Publică două probleme, cerând savanților europeni să le rezolve în termen de șase luni. După un timp, Leibnitz, un alt vestit matematician, îi cere autorului să prelungească termenul, întrucât probleme erau foarte grele, ceea ce s-a și întâmplat.
Într-o zi, venind obosit de la Monetărie, Newton găsește revista în care erau publicate cele două probleme și începe calculele. A doua zi dimineață, el are deja rezultatele pe care matematicieni cu renume nu le-au găsit timp de opt luni.
Preocupările lui Newton nu erau doar de domeniul științelor exacte. Îl pasiona studiul Bibliei, în mod deosebit cărțile profetice Daniel și Apocalipsa. Ca rod al acestor preocupări, el scrie spre sfârșitul vieții o carte în care comentează profețiile din cele două cărți biblice, punându-le în legătură cu cărțile lui Moise. Lucrarea însă nu va fi publicată decât după moartea sa. Pe bună dreptate, Newton este considerat un deschizător de drumuri în privința studiului cărților profetice.
Moartea îl surprinde pe Newton la aproape optzeci de ani, în 1727, din cauza unei pneumonii și a unui atac de gută. Astfel, dispare unul dintre cele mai mari spirite pe care le-a cunoscut omenirea. Un om mare, însă pe cât de mare, pe atât de modest.
Deși a fost numit cel mai mare geniu al umanității, Newton recunoștea că toate veneau de la Dumnezeu, iar el era doar un fir de praf care încerca să înțeleagă măreția Universului. „Eu nu știu cum mă va judeca lumea” – spunea el, „dar părerea despre mine este că aș fi un copil care se joacă pe malul mării, culegând aici o piatră mai vărgată, acolo o scoică mai strălucitoare decât altele, pe când oceanul adevărului se întinde nemărginit în față.”
Lori Balogh
