Henry Ford
(1863 – 1947)
Ford este un nume arhicunoscut în lumea civilizată. Nu există oraș important în care să nu circule pe străzi mașini care-i poartă numele, și nici capitală a vreunei țări în care să nu existe reprezentanțe ale firmelor sale. Amprenta pe care acest om a lăsat-o asupra civilizației moderne nu se datorează nici vreunei averi moștenite, nici unor condiții excepționale pe care le-ar fi avut în viață. Munca, efortul susținut și perseverența în atingerea idealurilor – iată secretul care a transformat un anonim într-un geniu.
Ford se naște pe 30 iulie 1863 le Dearborn, Michigan, într-o familie de fermieri. Pasiunea pentru mecanică se manifestă încă din anii copilăriei, iar faptul că trăiește în mediul de la țară, unde vine în contact cu uneltele specifice unei ferme, îl ajută mult să-și găsească drumul în viață.
De mic copil, Ford observă că tatăl său, ca de altfel toți ceilalți fermieri, recolta mult mai puțin decât s-ar fi putut. Și aceasta numai din cauza lipsei unor unelte performante. De aceea, preocuparea sa se îndreaptă spre îmbunătățirea acestor unelte.
Prima experiență care-i va schimba viața o are la 12 ani când, mergând cu tatăl său la oraș, întâlnește o locomobilă – o mașinărie simplă, formată dintr-un cazan cu aburi care putea să pună în mișcare batoze sau fierăstraie mecanice. Stând de vorbă cu proprietarul locomobilei la cei 12 ani ai săi, Ford află principiul după care funcționa mașinăria.
Întâlnirea va fi decisivă pentru visul său de copil: construirea unui automobil. Din acel moment, ori de câte ori se va întoarce din oraș va aduce cu sine tot felul de fiare: șuruburi, șaibe, buloane și ceasornice, pe care încearcă să le repare. Primul său succes este repararea unui ceas la doar 13 ani. La 15 ani, Ford este deja un ceasornicar cu experiență.
Tatăl nu vede cu ochi buni această pasiune a fiului său și încearcă să-l facă agricultor. Ford însă renunță la școală, iar la 17 ani intră ca ucenic la atelierul de mașini al uzinei Drydoch. În doar trei ani, este calificat ca mecanic. După patru ani de la prima sa întâlnire cu locomobila, Ford devine conducătorul unei asemenea mașinării, ca reprezentant local al unei societăți, și ca specialist în montajul mașinilor.
Fiind nemulțumit de greutatea prea mare a mașinăriei și de costul ridicat al acesteia, care o făcea greu vandabilă printre fermieri, Ford se gândește tot mai mult la construirea unei mașini cu aburi mai ușoară, atât pentru transport, cât mai ales ca tractor pentru muncile agricole.
Dar Ford nu doar se gândește, ci chiar se apucă de lucru. Prima lui mașină este o trăsură cu aburi. Mașina mergea bine și se putea regla ușor, însă Ford nu e mulțumit. Și, pentru că de la societatea la care lucra nu mai avea ce să învețe, pleacă de acolo.
Între timp, în Anglia se făceau probele mașinii cu gaz de iluminat, fapt ce îi atrage atenția tânărului pasionat de motoare. În 1885, el are ocazia să repare un motor de genul acesta, fiind singurul din zonă care avea reputația de a cunoaște aceste mașini. Aceasta a fost o bună ocazie pentru tânărul însetat de progres să cunoască în detaliu acest nou tip de mașină. Nu după mult timp, el reușește să construiască un nou motor, de dimensiuni mici, primul motor cu ardere internă fabricat de el.
Reîntors la ferma părinților săi, Ford începe să facă experiențe. Tatăl îi oferă 40 de pogoane de pădure cu condiția să se lase de mașinile lui și să se apuce de agricultură. Ford acceptă, însă gândul lui e în altă direcție. Folosind o locomobilă și un fierăstrău mecanic, începe să taie pădurea și își construiește o casă în care își începe viața conjugală. Lângă locuință, construiește un atelier în care, atunci când nu taie lemne, își continuă experiențele legate de motoarele cu ardere internă. În același timp, citește tot ce găsește în legătură cu pasiunea sa.
În timp ce lucra la un motor cu ardere internă în doi cilindri, pe care dorea să-l adapteze la o bicicletă, Ford primește un post de inginer – mecanic la Societatea de Electricitate „Edison” din Detroit, cu un salariu de 45 $ pe lună. Fiind hotărât să nu se apuce de agricultură, și pentru că terminase cu tăiatul copacilor, Ford acceptă postul și se mută împreună cu atelierul său în Detroit.
Aici, Ford își continuă experimentele în legătură cu motoarele cu ardere internă, fiind foarte mult încurajat de soția sa. „Nu pot să spun că era o muncă grea” – spunea el mai târziu. „Un lucru care te interesează nu poate să fie niciodată greu de făcut, și eu nu m-am îndoit niciodată de reușită. Aceasta vine întotdeauna când îți dai silința. Dar cea care m-a încurajat mult a fost soția mea, care s-a arătat și mai încrezătoare în reușită decât mine.”
Astfel se face că în primăvara anului 1893, Ford reușește să pună în funcțiune o trăsură mecanică, având un motor cu doi cilindri care dezvolta o putere de patru cai. Roțile erau de bicicletă, șasiul era cumpărat, însă motorul, volanul și părțile mai delicate erau confecționate de el. Trăsura putea transporta două persoane, însă virajele erau luate cu mare greutate din cauza lipsei diferențialului.
Mașina lui Ford a fost pentru multă vreme singura din Detroit. Oamenii nu o vedeau cu ochi buni, considerând-o o ciumă, din cauza zgomotului mare pe care-l făcea și pentru faptul că încurca circulația. Oriunde se oprea mașina, se strângea o mulțime de curioși. Pentru că unii dintre aceștia încercau să o pună în mișcare în lipsa proprietarului, Ford era nevoit să o lege de vreun felinar din apropiere cu lanțuri.
În cele din urmă mașina a fost vândută lui Charles Ansley din Detroit cu suma de 200 $. Nu după mult timp, acesta mai cumpără o mașină asemănătoare, ceea ce îl determina pe Ford să se gândească la creșterea producției.
După un timp, Ford e avansat în postul de mecanic – șef al Societății de Electricitate Edison. Cei din conducerea societății însă nu văd cu ochi buni experimentele angajatului lor, fiind convinși că viitorul aparține electricității, nu și benzinei. Pentru a-l determina pe Ford să renunțe, societatea îi oferă postul de director general la Detroit. Alegerea nu e ușoară pentru tânărul pasionat de motoare, însă, în cele din urmă, alege pasiunea în detrimentul privilegiilor de moment.
Ca urmare, pe 15 august 1899 el părăsește societatea și se dedică fabricării automobilelor. Însă nu îi va fi ușor. Nu are bani, iar oamenii nu sunt încă pregătiți să primească noul articol, fiind sceptici cu privire la viitorul automobilului.
După plecarea de la Societatea de Electricitate, Ford se împrietenește cu câțiva întreprinzători din Detroit cu care va pune bazele unei societăți de automobile. În primii trei ani, societatea produce doar primul model construit de Ford, însă doar la comandă și cu un preț foarte mare. Nemulțumit de lăcomia colaboratorilor săi și dându-și seama că în acele condiții nu putea progresa, în 1902 Ford își dă demisia, fiind hotărât să nu se mai angajeze niciodată ca subaltern.
Ford își continuă cercetările într-un nou atelier situat în Park Palce din Detroit, unde lucrează la perfecționarea motorului în patru cilindri, care avea să facă din automobilul fabricat de Ford cel mai rapid din lume. Spre deosebire de ceilalți fabricanți de automobile, care puneau mare preț pe partea financiară, Ford se gândește în primul rând la calitate, în semn de respect pentru munca oamenilor. De aceea, instalat în noul sau atelier din Park – Place, Ford urmărește să construiască un nou automobil, dar cu calități superioare și la un preț accesibil.
Ford nu era de acord cu cursele de mașini, căci el prevedea un alt viitor automobilului. Totuși, pentru a-și face reclamă, e nevoit să participe la o astfel de cursă în 1903. Împreună cu Tom Cooper, construiește două automobile identice pentru viteză. Unul e botezat „999”, iar al doilea, „Săgeata”. Ambele mașini erau echipate cu câte un motor în patru cilindri, care dezvolta o putere de 80 de cai. Cursă e câștigată fără probleme de mașina lui Ford care avea un avans de 800 m față de următoarea clasată.
După această cursă, la un interval de o săptămână, ia ființă Societatea de Automobile „Ford”, în care Henry Ford e vicepreședinte, director general, desenator, mecanic-șef și șef de atelier. Capitalul societății era de 100 000 $, din care Ford avea 25,5 %. Pentru a-și atinge scopurile, Ford trebuia să dețină controlul acestei societăți. De aceea, ulterior, el cumpără acțiuni până ce ajunge să dețină 58,5 % din capital.
Având la început ateliere și instalații modeste, Ford continuă să fabrice doar modelele sale, însă cu componente realizate de alți fabricanți. La societatea sa, Ford doar monta automobilul, metoda fiind folosită pe scară largă până în zilele noastre.
Cererile de mașini fiind tot mai mari, Ford se vede nevoit să construiască o uzină mare, cu trei etaje, în care începe să fabrice și o mare parte din piesele de care avea nevoie. Schimbând sistemul de direcție al automobilelor, Ford începe apoi construcția unei mașini ușoare și ieftine, pentru cei care nu-și permiteau să cumpere dintre cele scumpe.
Așa se face că vânzările cresc de cinci ori mai mult. Vânzând direct, cu banii jos și fără intermediari, el reușește nu doar să scape de datorii, dar să și investească profitul în dezvoltarea fabricilor sale. În ciuda piedicilor, între care și un proces prin care se urmărea lichidarea Societății „Ford”, în pofida problemelor materiale și a mentalității oamenilor care încă nu erau pe deplin convinși de viitorul automobilului pe benzină, Ford a reușit. Secretul? Perseverența în urmărirea unui ideal. Fără perseverența acestui om, lumea automobilului ar fi arătat cu totul altfel.
Lori Balogh
