„Cine poate sta în picioare?”
Apocalipsa 6,12‑17
Lumea noastră este o lume a întrebărilor. La multe dintre ele s-a găsit răspunsul; la altele însă, răspunsul întârzie să vină. Sau, poate că el nu va fi găsit niciodată în ordinea actuală a lucrurilor…
Există întrebări la care pot fi date mai multe răspunsuri. Însă sunt și întrebări care nu permit decât un singur răspuns. Dacă, de exemplu, un astronom ar fi întrebat dacă omul poate supraviețui în condițiile de pe planeta Venus, el ar răspunde fără nicio ezitare: „Categoric nu! Temperatura de circa 475 grade Celsius de la suprafața planetei Venus si presiunea atmosferică de circa 90 de atmosfere fac imposibilă viața omului pe această planetă.” Un alt răspuns nu este posibil, fără a deveni ridicol.
Se pare că o astfel de întrebare, la care nu există decât un singur răspuns, este și cea pe care o găsim în finalul descrierii peceții a șasea: „Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui și cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6,17).
Contextul în care apare această întrebare vorbește despre evenimentele dramatice care se vor derula în cadrul acestei peceți: „Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele și stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor” (Apocalipsa 6,12‑14).
Pecetea a șasea face un salt peste timp și ne vorbește despre perioada de sfârșit a istoriei lumii, înainte de revenirea în glorie a Domnului Christos. Semnele descrise sunt impresionante. Desfășurându-se la scară cosmică, ele ne copleșesc prin măreția lor.
O parte dintre ele sunt de domeniul trecutului, deși, probabil că se vor repeta la o scară mult mai mare în viitor, pe măsură ce ne apropiem de ziua revenirii Domnului. Marele cutremur de pământ din Lisabona din 1755, întunecarea soarelui din 1780 (America) și 1783 (Europa) și căderea de stele (ploi meteorice) din 1799, 1833 și 1866 sunt câteva dintre semnele cuprinse în pecetea a șasea care aparțin de domeniul trecutului. Însă cea mai mare parte a semnelor sunt încă în viitor, ele fiind amintite și de alți profeți (vezi Isaia 2,19‑21; 13,9‑13; Țefania 1,14‑18).
În acest context dramatic, la întrebarea pusă de oamenii care vor trăi acele evenimente: „Cine poate sta în picioare?” se pare că nu va exista decât un singur răspuns: „Nimeni!”
Într-adevăr, așa ar sta lucrurile dacă nu am observa un amănunt important: întrebarea e pusă de niște oameni nelegiuiți (vezi vers.15), îngroziți de manifestările puterii lui Dumnezeu, oameni care în întreaga lor viața au iubit păcatul, iar acum, când ziua judecății a sosit, stau îngroziți înaintea munților, rugându-i să-i acopere.
În mintea lor deprinsă cu necredința, nu încape gândul că vreunul dintre oameni ar putea sta în picioare, cu fruntea sus, cu demnitate și curaj, înaintea scenelor judecății finale. În realitate, întrebarea acestor nelegiuiți este o afirmație pusă într-o formă negativă. De fapt, ei vor să spună: „Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui și nimeni nu poate sta în picioare.”
Firul meditației noastre s-ar fi oprit aici, ca și în cazul unui drum înfundat, dacă nu am fi întâlnit aceeași întrebare și în alte locuri din Scriptură:
„Cine poate sta înaintea urgiei Lui? Cine poate ține piept mâniei Lui aprinse?” (Naum 1,5.6).
„Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El?” (Maleahi 3,2).
Este aceeași întrebare, chiar dacă este exprimată prin cuvinte diferite. Însă de data aceasta cel care întreabă este Dumnezeu, nu niște oameni păcătoși, care au o viziune limitată asupra lucrurilor. Iar când Dumnezeu pune o astfel de întrebare, înseamnă că există cel puțin un răspuns luminos și încurajator, căci pentru El nu există drumuri înfundate, nici ecuații fără rezolvare. Acolo unde omul nu mai vede nicio soluție, Dumnezeu mai are la îndemână încă o mie de posibilități.
Dacă Dumnezeu pune această întrebare înseamnă că vor exista și oameni care vor sta în picioare în ziua cea mare a încheierii tuturor socotelilor. Este adevărat că aceștia vor fi puțini în comparație cu marea gloată a celor nelegiuiți. Isaia ne spune că ei „vor fi mai rari decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13,12).
Este adevărat că vor fi puțini, vor fi rari, dar ei există. Sunt aici printre noi, cei din ultima generație a Bisericii lui Christos, poate necunoscuți, anonimi și neînsemnați în biserică și lume, dar cunoscuți și însemnați pentru Dumnezeu.
Vă propun să-i căutăm pe acești oameni deosebiți, care în mijlocul scenelor cutremurătoare ale sfârșitului de istorie vor rămâne cu fruntea sus, privind cu demnitate și având o conștiință curată spre Cel care vine să judece pământul. Cine sunt aceștia? Răspunsul este oferit tot de Cuvântul Scripturii:
1) „După aceea m-am uitat și iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini” (Apocalipsa 7,9).
De ce pot sta în picioare acești oameni înaintea Dumnezeului întregului Univers? Ce îi face capabili pentru acest lucru, în timp ce împărații și puternicii lumii tremură din toată ființa lor, fugind să se ascundă în peșterile munților? Răspunsul e simplu: ei sunt îmbrăcați în hainele albe de nuntă – simbol al neprihănirii Domnului Christos și al unui caracter curat și sfințit, plăcut lui Dumnezeu și aprobat de cer.
Viața aceasta ne e dată ca o a doua șansă. Dacă primii noștri părinți au ales greșit, făcând ca fiecare ființă omenească să se nască într-o natură decăzută, datorită jertfei lui Christos ne este redată șansa de a alege între bine și rău, între a-i sluji lui Dumnezeu sau lui Satana. Și aceasta nu în grup, ci fiecare personal. Alegerea se rezumă, în esență, la doar două posibilități: fie acceptăm haina neprihănirii lui Christos, fie o respingem. Această singură alegere va face diferența dintre viața veșnică și moartea veșnică.
În Pilda nunții fiului de împărat din Matei 22, Mântuitorul vorbește despre cazul unui om care a dorit să intre în odaia de nuntă a împăratului (a dorit mântuirea), dar fără să accepte condiția: să îmbrace haina de nuntă. Când i se cere socoteală pentru gestul său, omul amuțește. Își pleacă fruntea în pământ, picioarele încep să-i tremure și, neputând să mai stea în picioare, se așază. Este atât de îngrozit, încât ar prefera să-l înghită pământul decât să mai privească în ochii împăratului.
Acesta va fi simțământul pe care-l vor trăi toți cei ce vor respinge harul mântuitor oferit prin jertfa de pe cruce, toți cei ce vor neglija să se îmbrace în haina caracterului Domnului Christos, toți cei ce se vor alipi de păcatele preferate, trăind o viață departe de Dumnezeu. Însă cei care vor accepta darul fără plată al lui Dumnezeu vor sta în picioare înaintea Lui, îndreptățiți și pregătiți să locuiască lângă El o viața tot atât de lungă cât viața Lui.
Deși ei s-au născut cu aceeași natură decăzută ca oricare alt om de pe pământ, ei și-au încredințat viața Mântuitorului lor, s-au lăsat zi de zi îndrumați și sfințiți de Duhul Său cel Sfânt și, ca urmare a atitudinii lor, Domnul face pentru ei o minune: îi ridică, îi îmbrăcă în haina albă a unei vieți neprihănite, le redă demnitatea de fii ai lui Dumnezeu și îi prezintă înaintea lumilor necăzute ca pe niște ființe desăvârșite, ca și cum nu ar fi păcătuit niciodată. Aceasta este minunea mântuirii! Acesta este rodul suferințelor Mântuitorului nostru!
2) „Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3,12).
Imaginea este alegorică. Stâlpii nu stau jos, la orizontală, ci în picioare. Imaginea aceasta vrea să ne arate că în Templul lui Dumnezeu, care este un simbol al Bisericii universale, formată din toate ființele necăzute în păcat împreună cu cei mântuiți de pe pământ, aceștia din urmă vor fi niște „stâlpi” ai Bisericii.
Având experiențe unice, pe care nu le au celelalte ființe din Univers, cei mântuiți vor zidi această Biserică prin mărturisirea acestor experiențe. Cine sunt aceștia? Textul ne răspunde: cei ce vor birui păcatul în această viață.
Problema biruinței depline a păcatului este greu de înțeles și de acceptat pentru mulți dintre noi. Zilnic avem căderi, zilnic păcătuim cu gândul, intențiile, cuvintele, sentimentele sau resentimentele noastre. Zilnic Îl întristăm pe Dumnezeu chiar prin faptele noastre. Și atunci, cum vom putea birui ca să putem sta în picioare în ziua aceea, căci tot Scriptură ne spune că „cei răi nu pot ține capul sus în ziua judecății, nici păcătoșii în adunarea celor neprihăniți” (Psalmul 1,5)?
Dacă subiectul biruinței depline asupra păcatului este greu de înțeles, ceva totuși trebuie să înțelegem: în viața aceasta nu trebuie să existe niciun păcat, nicio slăbiciune, niciun defect, nicio lipsa de caracter de care să avem cunoștință, fără să fi declarat un război pe viață și moarte acelui păcat.
În momentul în care am lăsat o simplă slăbiciune să trăiască liniștit în viața noastră, fără să-i opunem nicio rezistență, suntem pierduți. Atâta vreme cât luptăm cu eul nostru, lăsându-L pe Duhul Sfânt să ne sfințească, suntem pe calea cea bună și putem fi siguri că Cel care a început în noi lucrarea mântuirii o va duce cu succes până la capăt.
Lupta împotriva păcatului, oricare ar fi acesta, va face ca acel păcat să apară în viața noastră doar accidental și din ce în ce mai rar, până la dispariția lui completă. De aceea, Biblia ne îndeamnă cu toată solemnitatea: „Vegheați și rugați-vă!”, pentru ca nu cumva să rămână vreun păcat împotriva căruia să nu fi declarat un război total, iar acel păcat să ne despartă pentru totdeauna de Dumnezeu și de mântuirea Lui.
3) „Vegheați dar tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere să scăpați de toate lucrurile acestea și să stați în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21,36).
Cine vor fi aceia care vor sta în picioare înaintea scaunului judecății finale? Cei ce veghează și se roagă, adică cei care în această viața au ajuns la o atât de strânsă comuniune cu Christos încât în ziua revenirii Sale El nu le va apărea ca un străin, ci ca un Domn pe care Îl cunosc deja de multă vreme, cu care au trăit într-o strânsă relație, împărtășindu-I trăirile, necazurile și bucuriile lor. În ziua aceea vor sta în picioare înaintea lui Dumnezeu doar cei care astăzi își iau timp să stea în genunchi înaintea Sa.
Vorbind despre ziua revenirii Sale, Mântuitorul ne spune că va exista o categorie de oameni cărora le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut. Depărtați-vă de la Mine!” (Matei 7,23). Cum Îl poți cunoaște pe Dumnezeu dacă nu stai de vorbă cu El în rugăciune, dacă nu încerci să-I pătrunzi gândurile, studiind Cuvântul Său, dacă nu meditezi la caracterul Său și nu contempli Creația Sa? Și, dacă nu-L cunoști, cum vei putea sta în picioare înaintea Lui?
De regulă, necunoașterea unei situații sau a unei persoane ne produce teamă și neliniște. Natura umană se teme de necunoscut. Cu atât mai mult, necunoașterea lui Dumnezeu va aduce groază în sufletele celor care întreaga lor viața au stat departe de Dumnezeu, departe de Cuvântul Său, departe de mântuire.
Cei care vor sta în picioare înaintea lui Dumnezeu în marea zi a judecății Îl cunosc deja. Pentru ei Dumnezeu nu e doar înfricoșat și de temut datorită sfințeniei și măreției Sale, ci El este și un Dumnezeu bun și iertător, plin de îndurare și milostiv. Ei au ajuns la această cunoaștere încă din această viață, gustând din dragostea Lui în nenumărate împrejurări ale vieții.
Îndemnul apostolului Pavel este cât se poate de potrivit pentru toți cei care doresc din inima lor să stea în picioare înaintea lui Dumnezeu în ziua aceea: „De aceea, luați toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare după ce veți fi biruit totul!” (Efeseni 6,13).
Lori Balogh
