Fridtjof Nansen ( 1861 – 1930 )

Eridtjof Nansen

(1861 – 1930)

Marele explorator al Nordului, Eridtjof Nansen, se naște pe 10 octombrie 1861 într-o mică localitate de lângă Oslo, într-o familie care-i va asigura o adevărată educație spartană. Moșia tatălui său, aflată la marginea unei păduri întinse, îl face pe Nansen să trăiască în mijlocul naturii pe care învață să o iubească și să o respecte încă din primii ani de viață.

Tatăl, provenit dintr-o familie de meșteșugari, își crește copiii cu severitate, obligându-i să meargă zilnic pe jos șase kilometri pentru a urma o școală la Oslo. Vara, copiii sunt obligați să alerge zece kilometri și înainte și după baie, iar în atelierul de dulgherie se găsește mereu ceva de făcut și pentru copii.

Mama, provenită dintr-o familie nobilă, îi imprimă lui Nansen plăcerea de a schia și patina, astfel că înainte de a împlini 20 de ani, Nansen are deja în palmares mai multe premii la curse, sărituri, înot și tragere la țintă.

Crescut într-o astfel de atmosfera spartană, Nansen ajunge chiar el să devină conștient de utilitatea unei asemenea educații. Fără să mai fie obligat de nimeni, el însuși continuă să-și fortifice organismul, umblând mult prin păduri și fiorduri, alergând și ținând post, sau pregătindu-și singur hrana în timpul expedițiilor sale.

Curajul este una dintre calitățile care se remarcă la acest tânăr încă de la vârsta de 16 ani, când își salvează fratele de la înec. Acest curaj nu-l va părăsi nici la o vârstă înaintată, căci la 60 de ani va face același lucru, sărind în ajutorul unui om care era gata să se înece.

Dragostea pentru natură și educația primită de la părinți vor face din acest copil cu ochi albaștri un bărbat curajos și neînfricat, dar în același timp modest, drept și nobil.

În 1880, Nansen începe să studieze zoologia la Universitatea din Oslo. După doar doi ani, devine coordonator al Muzeului de Științe Naturale din Bergen, iar în 1887, pe baza cercetărilor făcute de el în domeniu, este declarat doctor în filozofie la aceeași universitate.

O idee care-l urmărește pe tânărul temerar timp de cinci ani este aceea de a traversa Groenlanda pe schiuri, o idee luată în râs de conaționalii săi, fiind considerată o adevărată nebunie. Pregătirile sunt făcute cu rigurozitate, iar expediția se dovedește a fi un succes. În ciuda puternicelor furtuni de zăpadă cu care se confruntă pe traseu, munții înghețați ai Groenlandei sunt învinși. Pe lângă buna constituție fizică obținută în urma antrenamentelor lungi și grele, Nansen mai avea un secret în mânecă: sacii de dormit, care i-au salvat viața în timpul acestei expediții, fuseseră confecționați din piele de ren.

Pentru că ultimul vas spre continent plecase, Nansen e nevoit să petreacă o iarnă întreaga printre eschimoși, învățând să le cunoască obiceiurile și suferințele. La întoarcerea pe continent, scrie o carte despre cultura populației de eschimoși din Groenlanda, atrăgând atenția lumii asupra suferințelor acestui popor, a cărui cultură era invadată de străini. În această carte, el cere tuturor străinilor să se retragă din Groenlanda pentru a-i salva pe băștinași.

Un moment important în viața viitorului explorator al Nordului îl reprezintă căsătoria cu Michael Sars, fiica unui profesor universitar, zoolog și explorator al marilor. Evenimentul are loc în 1889, pe când Nansen avea 31 de ani. Cei doi se completează reciproc, iar soția îl va însoți pe Nansen în toate excursiile de vară și iarnă, la schi, la plajă sau la vânătoare. Încă de la logodnă, el îi împărtășise viitoarei sale soții planurile sale de viitor: „Eu trebuie să plec la Polul Nord.”

Doi ani îi sunt necesari pentru a plănui în amănunțime explorarea regiunilor polare nordice. Cu ajutorul unor subscribții publice și a unor sume provenite de la stat, construiește vasul „Fram” („Înainte”) după propriile planuri. Forma vasului era astfel concepută încât el să nu fie sfărâmat de gheață, ci să fie ridicat. Astfel, vasul urma să-i ducă pe exploratori cât mai departe spre Pol, urmând ca apoi să se folosească de săniile trase câini până la ținta finală.

Data de 24 iunie 1893 este momentul de început al expediției. Vasul „Fram” pleacă din Oslo cu întreaga echipă, din care făceau parte, alături de Nansen, și Otto Sverdrup, căpitanul vasului, Sigur Hansen, care urma să se ocupe de observațiile astronomice și meteorologice, și Henrik Blessing, doctor și botanist.

Clipa despărțirii de casa sa aflată pe istm este cea mai grea, însă Nansen e un bărbat al Nordului, un om puternic care știe să-și stăpânească dorul de familie în dorința sa nestăvilită de a înfrunta necunoscutul.

În jurnalul său, el consemnează: „Nu cunosc ceva mai bun de făcut. Va fi o călătorie periculoasă, o luptă pe viață și pe moarte; am însă altceva de ales? E nedemn pentru un bărbat să ia asupra sa o responsabilitate și să o părăsească atunci când se apropie momentul culminant al bătăliei. Nu există decât o cale, și aceasta este: Înainte!”

Pe 14 martie 1895, Nansen părăsește vasul și, împreună cu Johansen, cel mai bun schior al Norvegiei și un bun prieten al său, încearcă să înainteze spre Nord cu sania, după ce făcuse în prealabil cercetări cu privire la viața în cort, nu departe de vas. „Evadarea” de pe „Fram” îl face să ajungă în locuri încă neatinse de picior omenesc, străbătând circa 1 000 de kilometri până la latitudinea de 86* și 14′.

După întoarcerea pe vas, echipa e nevoită să aștepte încă un an o nouă ocazie pentru a ieși pentru cercetări. Problemele se înmulțesc pe zi ce trece: lipsa alimentelor, singurătatea, nesiguranța reîntoarcerii acasă, gerul și sacrificarea ultimilor câini, toate apăsă profund sufletele celor din echipa de exploratori.

În jurnaul său, Nansen scrie: „Hainele impregnate de grăsime se lipeau tare de corp… Părul și barba ne creșteau vâlvoi; fața și mâinile ne erau negre și unsuroase; ne-am sălbăticit de-a binelea. Era un chin să umbli cu atâta slănină pe tine și să nu ai nimic, nici cu ce să-ți poți șterge, măcar o dată, mâinile.”

Tot acest chin durează de la 26 august 1895 până la 19 mai 1896, dată la care echipa pornește spre Insulele Spitzbergen. Pe 17 iunie, echipa lui Nansen se întâlnește cu o altă echipă de exploratori, condusă de Frederik Jackson, cu vasul căreia se reîntoarce în Norvegia. „Fram” va reveni și el nevătămat după o săptămână.

Reîntors acasă, Nansen e primit ca un erou național. I se oferă catedra de zoologie a Universității din Oslo și e chemat să țină conferințe în diferite locuri. Își construiește o casă mare și luminoasă undeva în munți, dar nu pentru a sta degeaba, ci pentru a plănui explorarea Polului Sud.

Dincolo de preocupările sale științifice, concretizate prin participarea la o expediție oceanografică, Nansen se implică mult și în viața politică. Militează în fața puterilor străine pentru independența Norvegiei față de Suedia pe cale pașnică, apoi, în 1906, este trimis la Londra ca ambasador al Norvegiei independente. Noua postură îl face să intre în contact cu lumea diplomatică europeană, fapt ce îi va influența viitorul.

În timpul unei vacanțe, aflându-se acasă, Nansen primește vizita lui Amundsen, care îi cere vasul Fram pentru explorarea Polului Sud. Se hotărăște cu greu să-i dea vasul lui Amundsen, mai ales că acest lucru implică renunțarea la propriile planuri cu privire la Polul Sud. Doar când o vede pe soția sa bolnavă și copleșită de gândul că va pleca din nou, Nansen renunță și cedează vasul.

În 1908, după moartea soției, Nansen se retrage din viața diplomatică și politică, revenind la studiile și cursurile din țară. Pregătirile lui Amundsen durează ani de zile și, cu toată împotrivirea inimii sale, Nansen îl sprijină pe acesta cu tot ce poate. Când, în final, vasul Fram părăsește fiordul cu destinația Polul Sud, el se urcă pe acoperișul casei, privind nostalgic. „Aceasta a fost cea mai amară oră a vieții mele” – îi mărturisește el mai târziu fiului său.

Până la izbucnirea Primului Război Mondial, face mai multe călătorii de studiu în Irlanda, Islanda, apoi în Nord, în Siberia până la Amur, iar în Sud, până la Madeira și Azore. Între timp, Amundsen și Peary ajung la cei doi poli.

În timpul războiului, este trimis ca șef al delegației norvegiene pentru aprovizionarea țării cu cereale. În 1919, poate fi găsit la Paris, unde încearcă să negocieze intrarea Norvegiei în Liga Națiunilor ce urma să fie înființată. Aflând că în Rusia bolșevică mii de oameni mor de foame, Nansen face un apel insistent pe lângă Liga Națiunilor ca să ofere ajutor acestor oameni. Liga îl însărcinează să organizeze repatrierea a 500 000 de prizonieri și refugiați aflați în Rusia și China, fără să-i fie oferit niciun sprijin material, și nici garanția colaborării sovietelor.

Ajuns în Rusia pustiită de foame și revoluție, fără trenuri, vapoare, haine și dezinfectante, la cei 60 de ani ai săi, Nansen se mobilizează ca în tinerețe. În câteva luni adună în Marea Baltică 14 nave, iar sute de trenuri sunt mobilizate pentru a-i transporta și repatria pe cei 300 000 de prizonieri. Deși i se cere inițial să lucreze doar două luni pentru acest proiect, Nansen va lucra 10 ani, până la moarte pentru repatrierea prizonierilor.

Pașapoartele oferite refugiaților și prizonierilor purtau numele „Nansen”, iar acolo unde în mod obișnuit se afla emblema care arăta suveranitatea unui stat, se afla chipul său.

În 1921, primește o telegramă din partea Ligii Națiunilor în care este invitat să plece din nou în Rusia pentru a salva populația lovită de foamete. La început, ezită, însă doar după cinci zile, el se afla deja în drum spre Moscova, având certitudinea unei chemări divine.

Ajuns la Moscova, încheie un acord cu Cicerin. Recolta fusese catastrofală și Rusia, pentru a supraviețui, avea nevoie de 8 000 de trenuri a câte 50 de vagoane fiecare pline cu cereale. Pentru o asemenea misiune, Nansen avea nevoie de resurse financiare uriașe, în timp ce întreaga lume era ostilă sistemului rusesc bolșevic. El însuși ajunge să fie bănuit de bolșevism, fiind nevoit să înfrunte ura și calomniile diplomaților europeni de la Geneva.

Oficial, statele Europei nu fac nimic pentru salvarea poporului rus înfometat, fapt care-l determină pe Nansen să colinde prin capitalele lumii pentru a aduna fonduri de la persoane particulare. Cu banii strânși, el trece la acțiune, aducând hrană pentru flămânzii din Rusia. Nansen e privit de către ruși ca un sfânt mântuitor.

Bilanțul acțiunilor umanitare conduse de el este impresionant. În anii 1920 și 1921, peste 500 000 de prizonieri sunt readuși la casele lor. Mai multe milioane de ruși sunt salvați de la moarte prin înfometare, iar în 1922, conduce un schimb de prizonieri între Turcia și Grecia, în urma războiului greco-turc din același an.

În 1923, asigură transportul deportaților bulgari, apoi reîntoarcerea a 300 000 de armeni risipiți în întreaga lume. În același an, Nansen primește Premiul Nobel pentru Pace, însă banii îi cedează pentru înființarea unei ferme după modelul rusesc.

Ca om, Nansen a fost un creștin veritabil, dăruind celor din jur mai mult decât puterile sale limitate. Purta haine și încălțăminte veche, fiind modest în toate, dar și un pacifist convins. Deși s-a retras din biserica de stat, el nu a încetat să lucreze pentru binele semenilor săi, indiferent din ce popor făceau parte.

Ultimii ani din viață îi petrece continuându-și studiile, în cercul restrâns al familiei și prietenilor, în casa de lângă fiord. Nansen moare pe neașteptate în 1930, sfârșitul găsindu-l lucrând, la fel de activ cum a fost întreaga sa viață închinată binelui general.

Scurta biografie a acestui temerar al Nordului și iubitor de oameni nu ar fi completă fără una dintre cele mai frumoase declarații făcute de el pe când avea 65 de ani: „Primul lucru mare în viață este să te găsești pe tine însuți. Pentru aceasta e nevoie de singurătate, de contemplație, cel puțin din când în când. Mântuirea nu va veni din centrele zgomotoase ale civilizației. Ea va veni din locuri izolate. Marii reformatori ai istoriei vin din pustietăți, din regiuni sălbatice… Mulți nu găsesc vreodată timp să mediteze asupra înțelesului vieții lor… Principalul este să faci tot ce poți mai bine… Secretul așa-ziselor mele succese este: „Arde corăbiile în urma ta… Astfel, nu mai există decât o singură opțiune: Înainte! Trebuie să acționezi sau să mori!”

Lori Balogh