Ce spune Biblia despre…Legea lui Dumnezeu

Ce spune Biblia despre…Legea lui Dumnezeu

Legea lui Dumnezeu este mărul discordiei care împarte creștinismul în două tabere mari: creștini care susțin că Legea este încă valabilă și creștini care afirmă că aceasta a fost desființată la prima venire a lui Christos.

Biserica Adventistă face parte din prima tabără, susținând că Legea lui Dumnezeu dată pe Sinai sub forma Celor Zece Porunci (Decalogul) este și va rămâne valabilă pentru veșnicie. Iată declarația bisericii cu privire la acest subiect în „Puncte fundamentale” 18:

„Adventiștii de Ziua a Șaptea cred că marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt cuprinse în Cele Zece Porunci și exemplificate în viața Domnului Iisus. Ele exprimă iubirea, voia și hotărârile lui Dumnezeu cu privire la comportarea și relațiile omului și sunt obligatorii pentru toți oamenii din toate timpurile.

Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său și etalonul după care se desfășoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfânt, ele scot în evidență păcatul și trezesc un simțământ al nevoii după un mântuitor. Mântuirea este numai prin har și nu prin fapte, dar roada ei este ascultarea de porunci. Această ascultare dezvoltă caracterul creștin și are ca rezultat o stare de bine. Ea este o dovadă a iubirii noastre față de Domnul și a preocupării pentru concetățenii noștri.”

Legea lui Dumnezeu și libertatea

Libertatea este o aspirație fundamentală a oricărei ființe omenești. Cu toate acestea, avem de-a face cu o mulțime de legi care acoperă toate aspectele existenței noastre și care par să ne restrângă libertatea. Cum se împacă noțiunea de lege cu cea de libertate?

În aparență, legea este o îngrădire a libertății. Legea este un gard și orice gard anunță că există niște limite ale libertății de mișcare. Problema care se pune este însă următoarea: Cine este mai liber: cel ce rămâne în interiorul gardului sau cel care sare dincolo de el?

Aparent, cel ce sare „gardul” este cel liber. În realitate, dincolo de „gard” îl așteaptă o robie cruntă. Deși ideea este greu acceptată de unii oameni, în Univers nu există libertate absolută pentru ființele create. Prin însăși natura noastră de creaturi aduse la existență de Dumnezeu și susținute în viață de aceeași mână creatoare, noi nu putem fi independenți. Când sărim dincolo de „gard”, vrând să fim independenți, de fapt devenim robii răului și ai păcatului.

„Adevărat, adevărat vă spun”, le-a răspuns Iisus, „că oricine trăiește în păcat este rob al păcatului… Deci dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:34,36).

Biblia folosește o expresie interesantă în legătură cu noțiunile de Lege Morală și libertate: „Dar cine își va adânci privirile în Legea desăvârșită care este Legea slobozeniei, și va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” (Iacov 1:25). Din text rezultă ideea că Legea lui Dumnezeu ne oferă maximă libertate posibilă în condițiile naturii noastre de creaturi dependente.

În Eden, primii noștri părinți se bucurau de maximă libertate posibilă pentru o ființă creată: puteau să mănânce după plăcere din orice pom din grădină cu excepția unuia singur; puteau comunica nemijlocit cu Creatorul oricând doreau; puteau veni în legătură cu îngerii și ființele din întregul Univers și puteau să se dezvolte pe toate planurile: fizic, intelectual și spiritual.

După căderea în păcat (după ce au trecut „gardul” protector – Legea divină), ei au devenit prizonieri pe planeta pământ, izolați de restul Universului, s-au înstrăinat de Dumnezeu, au devenit robi ai bolilor, suferințelor și morții, au devenit robi ai poftelor și patimilor și, în final, au devenit robi ai lui Satana.

Care „robie” era mai de preferat pentru primii noștri părinți? Dar pentru noi? Cu adevărat, spunea marele cugetător Nicolae Iorga: „Libertatea moare de libertate și trăiește din constrângeri.”

Natura Legii lui Dumnezeu

Orice lege oglindește, prin natura ei, caracterul legiuitorului ei. Prin urmare, și Legea divină va oglindi caracterul Celui care a dat-o.

1) Legea morală este o reflectare a caracterului lui Dumnezeu.

Biblia face o serie de afirmații despre Lege, afirmații care se referă de fapt la Legiuitorul ei. Astfel, Biblia afirma că Legea este sfântă (vezi Romani 7:12); Legea este dreaptă (vezi Romani 7:12); Legea este bună (vezi Romani 7:12); Legea este adevărul (vezi Psalmul 119:142); Legea este iubire (vezi Matei 22:37‑40); Legea este desăvârșită (vezi Psalmul 129:7); Legea este neschimbătoare (vezi Matei 5:17.18); Legea este veșnică (vezi Psalmul 119:160).

Dacă Legea morală este sfântă, dreaptă, bună, adevărată, veșnică, neschimbătoare, desăvârșită și plină de iubire, atunci și Dătătorul ei este sfânt, drept, bun, adevărat, veșnic, neschimbător, desăvârșit și plin de iubire. Toate aceste trăsături ale Legii care Îi sunt atribuite lui Dumnezeu se văd lămurit la Golgota. Acolo s-a dovedit pentru întregul Univers și pentru totdeauna că Legea divină este veșnică și de neschimbat.

2) Legea lui Dumnezeu este morală.

Cele Zece Porunci oglindesc standardul divin cu privire la comportamentul uman. Ele definesc relațiile noastre cu Creatorul nostru, dar și datoria noastră față de semenii noștri. Călcarea acestei Legi este considerată păcat în Cuvântul lui Dumnezeu: „Oricine face păcat face și fărădelege. Și păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4).

Fiecare lege își are domeniul propriu de acțiune. Nu putem aplica legea finanțelor în circulație, nici legea pensiilor în sănătate. La fel, Legea lui Dumnezeu are domeniul ei specific: moralitatea. De aceea, această Lege mai este numită și Legea Morală.

3) Legea lui Dumnezeu este spirituală.

Legile omenești au în vedere doar faptele cunoscute. Ele nu pot pătrunde în interiorul ființei umane. De aceea nu pot exista legi omenești care să condamne invidia, mândria, egoismul, lăcomia etc., decât în momentul în care aceste rele de natura morală interioară se materializează în fapte vizibile.

Spre deosebire de legile omenești care sunt limitate, Legea lui Dumnezeu este „fără margini” (vezi Psalmul 119:96) și „duhovnicească” (vezi Romani 7:14). Ea nu se oprește la faptele de suprafață, ci pătrunde în adâncul ființei umane judecând gândurile, intențiile, motivațiile, dorințele, aspirațiile, sentimentele și planurile omului.

În Predica de pe Munte, Domnul Christos a subliniat această dimensiune spirituală a Legii care descoperă păcatul la nivelul trăirilor interioare (vezi Matei 5:21,22,27,28). Deoarece Legea este spirituală, doar oamenii spirituali (călăuziți de Duhul Sfânt) pot asculta de ea.

4) Legea lui Dumnezeu este afirmativă.

Decalogul este mai mult decât o serie de interdicții. El prezintă nu doar lucrurile pe care nu ar trebui să le facem, ci și pe cele pe care trebuie să le facem. Fiecare prescripție negativă are și o dimensiune pozitivă.

Astfel, porunca: „Să nu ucizi!” are și o dimensiune pozitivă: „Să respecți și să promovezi viața”. Porunca: „Să nu preacurvești!” mai înseamnă și „Să respecți instituția căsătoriei”. Porunca a opta: „Să nu furi!” mai înseamnă și „Să respecți bunurile și proprietatea altuia”. De fapt, Decalogul promovează binele, adevărul, respectul, cinstea, integritatea, dreptatea, dragostea, frumosul și orice altă valoare morală, toate acestea fiind principii ale cerului.

5) Legea lui Dumnezeu este simplă.

Legile omenești sunt întortochiate și complicate. De exemplu, legea bugetului, valabilă doar un an de zile, conține munți de hârtii cu sute de prevederi în care cel care vrea să eludeze această lege va găsi cu siguranță o cale de a o face.

Prin contrast, Legea divină este de o simplitate covârșitoare. Cu toate acestea, ea este atotcuprinzătoare. În realitate, lucrurile geniale sunt simple, nu complicate. Cele Zece Porunci sunt atât de simple încât și un copil le poate înțelege și memora, însă atât de cuprinzătoare încât acoperă toate păcatele posibile.

6) Legea lui Dumnezeu este o lege a principiilor.

Ea este un sumar al tuturor principiilor drepte, o adevărată constituie a cerului, valabilă pentru toți oamenii din toate timpurile și din toate culturile. Cele două table ale Legii împart aceste principii în două: cele legate de relația cu Dumnezeu și cele legate de relația cu semenii.

Cele Zece Porunci derivă la rândul lor din cele două mari principii ale iubirii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10:27).

Cele două principii derivă dintr-unul singur: iubirea. Iar iubirea este însăși natura lui Dumnezeu: „Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8).

Principiile pe care le susține Legea Morală sunt: închinare adusă doar Creatorului (P I), interzicerea idolatriei (P II), respect față de Dumnezeu (P III), respect față de memorialul Creației – Sabatul (P IV), respect față de părinți (P V), respect față de viață (P VI), respect față de instituția căsătoriei (P VII), respect față de proprietate (P VIII), respect față de adevăr (P IX) și interzicerea poftei păcătoase ca sursă a tuturor relelor (P X).

7) Legea lui Dumnezeu este o lege unică.

Cele Zece Porunci au fost rostite de Dumnezeu în persoană. Neputând încredința această Lege memoriei nesigure a omului, Dumnezeu a gravat-o cu degetul Său pe două table de piatră, ceea ce reprezintă un fapt unic. Tot unic a fost și locul în care a fost păstrată Legea Morală: în centrul Sanctuarului – locul cel mai sfânt de pe pământ.

8) Legea lui Dumnezeu este o lege plăcută.

Legile omenești sunt de cele mai multe ori neplăcute, de aceea omul trebuie să depună eforturi serioase pentru a le împlini. Cine poate spune că iubește legea impozitelor, de exemplu? Spre deosebire de acestea, Legea lui Dumnezeu este plăcută prin natura ei, câștigând inima omului.

Un paradox al vieții este următorul: deși suntem cu toții păcătoși, având în noi o natură rea, totuși dăm legi cât de cât bune, inspirate din marea Lege Morală. Tocmai acest lucru denotă faptul că Legea lui Dumnezeu se potrivește naturii umane. Deși nu respectă Legea divină în totalitatea ei, în general oamenii recunosc faptul că ea este o lege bună și plăcută.

Lori Balogh