Ești un părinte adevărat?
Este justificată o astfel de întrebare? Dacă privim în jur și vedem atâția copii abandonați, copii care trăiesc în familii dezorganizate, copii neîngrijiți, needucați și nesupravegheați, copii care n-au auzit niciodată de la părinții lor ceva despre Dumnezeu sau despre rostul existenței pe pământ, putem spune că o astfel de întrebare este pe deplin justificată.
A fi părinte înseamnă mai mult decât a face ca pe certificatul de naștere al copilului să apară numele tău; înseamnă mai mult decât a te îngriji de hrana, îmbrăcămintea și adăpostul lui. A fi părinte înseamnă mai mult decât a-i pune copilului un ghiozdan în spate și a-l trimite la școală; înseamnă mai mult decât a-l ajuta să facă o carieră și mai mult decât a-i face nunta.
În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, a fi un părinte adevărat înseamnă, pe lângă împlinirea nevoilor materiale, intelectuale, afective și sociale ale copilului, și împlinirea nevoilor lui spirituale care pot fi rezumate în sintagma „cunoașterea lui Dumnezeu”.
Despre Avraam, supranumit și „părintele credincioșilor”, stă scris: „Căci Eu îl cunosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină calea Domnului, făcând ce este drept și bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit” (Geneza 18:19). Din nefericire, mulți părinți creștini nu și-au înțeles „fișa postului”, lăsând în sufletul copiilor lor un gol imens în formă de Dumnezeu.
În 1833, în statul New York, în familia unui pastor se năștea al doilea copil. Copiii erau amândoi băieți și s-au atașat mult unul de celălalt. Mama era blândă și înțelegătoare, însă tatăl era un dictator. Preocupat de numeroasele răspunderi legate de biserica lui, tatăl și-a neglijat copiii și familia. Rezultatul? Copiii au fugit de acasă, producând o durere imensă mamei. Copiii au fost căutați pretutindeni, dar fără niciun rezultat. Erau de negăsit…
Într-o zi, un fermier a observat o grămadă mare de frunze într-o pădure din apropiere. Curios, el a dat frunzele la o parte. Când a văzut ce se ascundea sub această grămadă de frunze, omul a rămas înmărmurit: erau cei doi băieți. Se ascunseseră acolo, hotărâți mai degrabă să-și aștepte moartea decât să se întoarcă acasă și să trăiască în compania tatălui lor.
Fermierul a încercat să-i convingă să părăsească grămada de frunze și să vină la el acasă pentru a le da ceva de mâncare. Refuzul copiilor a fost însă categoric. Când fermierul i-a întrebat de ce nu vor să vină cu el, cei doi băieți i-au răspuns cu o contra întrebare: „Sigur nu ești pastor?” Doar după ce fermierul i-a convins că el nu era pastor, doar atunci cei doi băieți au ieșit de sub grămada de frunze.
Acesta este doar primul capitol din istoria a doi renumiți atei: frații Ingersoll. Cum a putut apărea necredința și ateismul în inima a doi copii de pastor? Răspunsul este dureros, dar adevărat: necredința copiilor se poate naște din necredincioșia părinților.
În vechiul Israel existatu prevederi clare cu privire educarea tinerei generații pe linie spirituală: „Și poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini și să-ți fie că niște fruntarii între ochi. Să le scrii pe ușiorii casei tale și pe porțile tale” (Deuteronomul 6: 6‑9).
Biserica lui Christos a primit și ea numeroase îndemnuri de a acorda importanța cuvenită educării copiilor în spiritul creștin: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efeseni 6:4).
Ideea care se desprinde din versetele biblice este legată de importanța unei educații spirituale continue, fără întreruperi și pauze, urmărind cu perseverență clădirea în copil a unui caracter demn de numele de creștin. Care este însă realitatea zilelor noastre în această privință?
Mulți părinți și-au abandonat rolul lor în educația spirituală a copiilor, lăsând totul în seama bisericii (dacă este cazul), în seama școlii (orele de religie) sau, și mai rău, au lăsat această latură educativă la voia întâmplării. Părinți care și-au botezat pruncii în religia creștină consideră că odată cu acest act religios ei și-au încheiat misiunea în această privință, uitând că botezul copiilor mici poate transmite un nume, nu și valorile morale creștine.
Așa se face că tribunalele sunt pline de „creștini” care se judecă; așa se face ca închisorile sunt pline de „creștini” care au săvârșit tot felul de nelegiuiri; așa se face că locurile rău famate sunt pline tot de „creștini” care se destrăbălează; așa se face că cele mai multe războaie sunt declanșate tot de „creștini”…
Cât de golit de sensul său original a devenit termenul de „creștin”! În ziua judecății, Dumnezeu nu-i va întreba pe părinți câte case și mașini le-au cumpărat copiilor lor sau la ce universități renumite din străinătate i-au înscris pentru studii. El nu-i va întreba dacă i-au dus în vacanțe exotice sau dacă le-au cumpărat cele mai noi gadgeturi, dacă i-au îmbrăcat pe copii în haine de firmă și le-au dat cele mai scumpe suplimente alimentare.
Un singur lucru vă conta în ziua aceea: dacă părinții au transmis urmașilor lor adevăratele valorile morale, manifestate într-un caracter integru. Fără acest singur lucru cu adevărat de o valoare veșnică, restul realizărilor vor fi doar simple zerouri…
Câteva întrebări introspective:
– Când ai citit ultima dată din Cuvântul lui Dumnezeu copilului tău?
– Dacă ar fi întrebat, copilul tău ar putea să spună că tata și mama trăiesc ceea ce l-au învățat pe el?
– Care crezi că este cea mai eficientă educație: prin cuvinte sau prin exemplu?
– Cât timp te rogi pentru copilul tău?
Dacă este adevărat că necredința multor copii este cauzată de necredincioșia părinților lor, la fel de adevărat este și corolarul: credința multor copii se datorează credincioșiei părinților lor.
Lori Balogh
