Esti un parinte adevarat ?
Este justificata o astfel de intrebare ?
Daca privim in jur si vedem atatia copii abandonati, copii care traiesc in familii dezorganizate, copii neingrijiti, needucati si nesupravegheati, copii care n-au auzit niciodata de la parintii lor ceva despre Dumnezeu sau despre rostul existentei pe pamant, putem spune ca o astfel de intrebare este pe deplin justificata.
A fi parinte inseamna mai mult decat a face ca pe certificatul de nastere al copilului sa apara numele tau; inseamna mai mult decat a te ingriji de hrana, imbracamintea si adapostul lui. A fi parinte inseamna mai mult decat a-i pune copilului un ghiozdan in spate si a-l trimite la scoala; inseamna mai mult decat a-l ajuta sa faca o cariera si mai mult decat a-i face nunta.
In lumina Cuvantului lui Dumnezeu, a fi un parinte adevarat inseamna, pe langa implinirea nevoilor materiale, intelectuale, afective si sociale ale copilului, si implinirea nevoilor lui spirituale care pot fi rezumate in sintagma “cunoasterea lui Dumnezeu”.
Despre Avraam, supranumit si “parintele credinciosilor”, sta scris: “Caci Eu il cunosc si stiu ca are sa porunceasca fiilor lui si casei lui dupa el sa tina calea Domnului, facand ce ste drept si bine, pentru ca astfel Domnul sa implineasca fatza de Avraam ce i-a fagaduit.” ( Geneza 18,19 )
Din nefericire, multi parinti crestini nu si-au inteles “fisa postului”, lasand in sufletul copiilor lor un gol imens, in forma de Dumnezeu.
In 1833, in statul New York, in familia unui pastor se nastea al doilea copil. Copiii erau amandoi baieti si s-au atasat mult unul de celalalt. Mama era blanda si intelegatoare, insa tatal era un dictator. Preocupat de numeroasele raspunderi legate de biserica lui, tatal si-a neglijat copiii si famila. Rezultatul ? Copiii au fugit de acasa, producand o durere imensa mamei. Copiii au fost cautati pretutindeni, dar fara niciun rezultat. Erau de negasit…
Intr-o zi, un fermier a observat o gramada mare de frunze intr-o padure din apropiere. Curios, el a dat frunzele la o parte. Cand a vazut ce se ascundea sub aceasta gramada de frunze, omul a ramas inmarmurit: erau cei doi baieti. Se ascunsesera acolo, hotarati mai degraba sa-si astepte moartea decat sa se intoarca acasa si sa traiasca in compania tatalui lor.
Fermierul a incercat sa-i convinga sa paraseasca gramada de frunze si sa vina la el acasa pentru a le da ceva de mancare. Refuzul copiiilor a fost insa categoric. Cand fermierul i-a intrebat de ce nu vor sa vina cu el, cei doi baieti i-au raspuns cu o contraintrebare: “Sigur nu esti pastor ?” Doar dupa ce fermierul i-a convins ca el nu era pastor, doar atunci cei doi baieti au iesit de sub gramada de frunze.
Acesta este doar primul capitol din istoria a doi renumiti atei: fratii Ingersoll. Cum a putut aparea necredinta si ateismul in inima a doi copii de pastor? Raspunsul este dureros, dar adevarat: necredinta copiilor se poate naste din necredinciosia parintilor.
In vechiul Israel existatu prevederi clare cu privire educarea tinerei generatii pe linie spirituala: “Si poruncile acestea, pe care ti le dau astazi, sa le ai in inima ta. Sa le intiparesti in mintea copiilor tai si sa vorbesti de ele cand vei fi acasa, cand vei pleca in calatorie, cand te vei culca si cand te vei scula. Sa le legi ca un semn de aducere aminte la maini, si sa-ti fie ca niste fruntarii intre ochi. Sa le scri pe usiorii casei tale si pe portile tale.” ( Deuteronom 6, 6-9 )
Biserica lui Christos a primit si ea numeroase indemnuri de a acorda importanta cuvenita educarii copiilor in spiritul crestin: “Si voi, parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i in mustrarea si invatatura Domnului.” ( Efeseni 6,4 ).
Ideea care se desprinde din versetele biblice este legata de importanta unei educatii spirituale continue, fara intreruperi si pauze, urmarind cu perseverenta cladirea in copil a unui caracter demn de numele de crestin.
Care este insa realitatea zilelor noastre in aceasta privinta ? Multi parinti si-au abandonat rolul lor in educatia spirituala a copiilor, lasand totul in seama bisericii ( daca este cazul ), in seama scolii ( orele de religie ), sau , si mai rau, au lasat aceasta latura educativa la voia intamplarii. Parinti care si-au botezat pruncii in religia crestina considera ca odata cu acest act religios ei si-au incheiat misiunea in aceasta privinta, uitand ca botezul copiilor mici poate transmite un nume, nu si valorile morale crestine.
Asa se face ca tribunalele sunt pline de “crestini” care se judeca; asa se face ca inchisorile sunt pline de “crestini” care au savarsit tot felul de nelegiuiri; asa se face ca locurile rau famate sunt pline tot de “crestini” care se destrabaleaza; asa se face ca cele mai multe razboaie sunt declansate tot de “crestini”… Cat de golit de sensul sau original a devenit termenul de “crestin” !
In ziua judecatii, Dumnezeu nu-i va intreba pe parinti cate case si masini le-au cumparat copiilor lor, sau la ce universitati renumite din strainatate i-au inscris pentru studii. El nu-i va intreba daca i-au dus in vacante exotice sau daca le-au cumparat cele mai noi gadgeturi, daca i-au imbracat pe copii in haine de firma si le-au dat cele mai scumpe suplimente alimentare. Un singur lucru va conta in ziua aceea: daca parintii au transmis urmasilor lor adevaratele valorile morale, manifestate intr-un caracter integru. Fara acest singur lucru cu adevarat de o valoare vesnica, restul realizarilor vor fi doar simple zerouri…
Cateva intrebari introspective:
– Cand ai citit ultima data din Cuvantul lui Dumnezeu copilului tau ?
– Daca ar fi intrebat, copilul tau ar putea sa spuna ca tata si mama traiesc ceea ce l-au invatat pe el ?
– Care crezi ca este cea mai eficienta educatie: prin cuvinte sau prin exemplu ?
– Cat timp te rogi pentru copilul tau ?
Daca este adevarat ca necredinta multor copii se datoreza necredinciosiei parintilor lor, la fel de adevarat este si corolarul: credinta multor copii se datoareaza credinciosiei parintilor lor.
Lori Balogh
