Șovăirea lui Moise
Una dintre laturile slabe ale naturii umane, care ne creează mari probleme în atingerea unor ținte, este nehotărârea sau șovăirea. Urmările acestui defect de caracter nebiruit sunt dintre cele mai grave.
În capitolele 3 și 4 din cartea Exodul, facem cunoștință cu Moise, cea mai proeminentă personalitate a Vechiului Testament, un monument al credinței și un exemplu de ceea ce poate face Dumnezeu dintr-un om, dacă acesta se lasă modelat și condus de El.
Însă Biblia nu-i idolatrizează pe eroii ei. Ea îi zugrăvește cât se poate de realist, cu calități și defecte, cu lumini și umbre, ceea ce reprezintă un argument în plus în favoarea inspirației sale divine.
De aceea, nici chiar Moise, omul găsit vrednic să locuiască în cer înainte de revenirea Domnului Christos, nu a scăpat de razele reflectorului divin. Când aceste raze se îndreaptă asupra vieții și caracterului său, rămânem uimiți să vedem pete, cute și rupturi în haina caracterului său.
Însă, ceea ce este mai interesant decât orice altceva este faptul că cel care a scris despre defectele din caracterul lui Moise nu a fost altcineva decât el însuși. Cui îi place să se scrie sau să se vorbească rău despre el? Nimănui! Cu toate acestea, Moise, scriind despre sine, nu trece peste acele evenimente care aruncă o umbră asupra vieții sale.
Vă propun să-l privim pe marele bărbat al Vechiului Testament într-un moment de slăbiciune, de ezitare, de șovăială. Sau, poate de necredință… Moise avea deja 80 de ani. Trecuseră 40 de ani de la fuga lui din Egipt, timp pe care l-a petrecut ca păstor în pustia Madianului. De ce se afla acolo cel care trebuia să-i urmeze lui faraon pe tronul Egiptului, cel ce absolvise cele mai înalte școli militare ale vremii? Răspunsul îl dă Scriptura: pentru că Moise încercase să facă singur ceea ce trebuia să facă Dumnezeu cu mijloacele Sale.
40 de ani i-au fost necesari lui Moise pentru ca să învețe să nu mai aducă „foc străin” în planul lui Dumnezeu și să nu mai amestece înțelepciunea lui limitată cu atotștiința divină. Au fost suficienți acești 40 de ani? Sau aceștia au fost prea mulți pentru viața atât de scurtă a unui om?
Astăzi se vorbește despre „spălarea creierelor”. Deși a fost crescut în primii ani de viață de către mama sa credincioasă, în cei 40 de ani pe care Moise i-a petrecut în palatul regal el nu a putut să scape necontaminat de filozofia păgână egipteană. Desigur, nu e vorba de idolatria păgână vulgară, ci de influența subtilă a societății egiptene, cu luxul, rafinamentul, misticismul și filozofia acesteia.
Urmările acestei „contaminări” străine de spiritul cerului s-a putut vedea atunci când Moise, văzând un compatriot bătut de un egiptean, a ales o soluție omenească, inspirată din ceea ce învățase în școlile militare: lupta, răzbunarea, războiul…
Pentru a șterge această influență păgână din viața lui Moise, Dumnezeu a fost nevoit să-l lase timp de 40 de ani în liniștea pustiului, între turmele de oi și capre, până când creierul său a fost spălat de aceste influențe. După acest timp îndelungat, Moise începuse să uite chiar limba Egiptului. „Vorbirea greoaie” pe care el o invocă în dialogul cu Dumnezeu nu se referă la altceva decât la faptul că Moise uitase în mare parte limba egipteană.
Când Dumnezeu îl cheamă pe Moise în marea și unica misiune de a elibera un popor întreg din robia cruntă a Egiptului, acesta era pregătit. Îi mai lipsea un singur lucru: hotărârea, curajul. Așa se face că, la chemarea lui Dumnezeu, Moise se arată șovăielnic, iar în dialogul cu Acesta, el încearcă să evite chemarea, invocând tot felul de scuze: „Cine sunt eu ca să mă duc la faraon?” (Exodul 3:1); „Ce voi spune poporului cu privire la Numele Domnului?” (vers. 13); „Iată că n-au să mă creadă și vor zice: „Nu ți s-a arătat Domnul” (Exodul 4:1); „Ah, Doamne, nu sunt un om cu o vorbire ușoară” (vers. 10); „Ah, Doamne, trimite pe cine vei vrea să trimiți” (vers. 13).
Observați câtă răbdare are Dumnezeu cu Moise! Vorbește cu el, îi demontează orice scuză și îi prezintă soluții la orice problemă și temere a acestuia. Dumnezeu știa ce a investit în acest om, știa că în cei 40 de ani petrecuți în pustiu el fusese pregătit pentru o astfel de misiune.
În dialogul dintre Dumnezeu și Moise sunt descrise trei semne pe care omul lui Dumnezeu trebuia să le facă în Egipt înainte de a începe marele exod (vezi Exodul 4:1‑12). Dincolo de miracol, cele trei semne au un scop bine definit și o semnificație care merită evidențiată.
În primul rând, misiunea lui Moise era uriașă și unică în istoria lumii. El însuși avea nevoie de o dovadă puternică a chemării sale. Un popor de sclavi, numărând între două și trei milioane de suflete, trebuia eliberat din cea mai cruntă robie, din cel mai puternic stat al vremii, și aceasta fără luptă și vărsare de sânge, pentru ca apoi acest popor de robi să fie condus într-o țară ocupată de popoare puternice. Nu era deloc o misiune ușoară și de aceea trebuie să înțelegem șovăirea lui Moise. Noi înșine suntem șovăielnici în probleme ale vieții infinit mai mici…
Pe de altă parte, de aceste semne avea nevoie poporul evreu. Timp de mai mult de 200 de ani, acest popor fusese crunt exploatat, astfel încât el își pierduse credința în viul și adevăratul Dumnezeu. Poporul acesta oprimat era pe cale să-și piardă chiar identitatea. Evreii aveau nevoie de dovezi palpabile ale prezenței lui Dumnezeu în acele momente.
În al treilea rând, aceste semne aveau o semnificație profundă, fiind o lecție pentru toate generațiile de oameni care au urmat. Să luăm pe rând cele trei semne și să le identificăm semnificația:
1) Toiagul prefăcut în șarpe (vezi Exodul 3:2‑4).
La prima vedere, nimic deosebit, în afara unei minuni făcute cu scopul de a-i impresiona pe oameni cu privire la puterea lui Dumnezeu. Însă exista în această minune un mesaj ascuns pe care Moise l-a înțeles cu siguranță.
În timpurile Vechiului Testament, toiagul reprezenta un simbol al autorității (vezi Psalmul 2:9 – „toiagul de fier al Unsului”; Geneza 49:10 – toiagul de domnie al lui Iuda; Psalmul 45:6 – toiagul de domnie al Împărăției lui Dumnezeu, etc.).
Ce se întâmplă atunci când autoritatea pe care ne-o dă Dumnezeu într-un domeniu sau altul (familie, biserică, societate) o „aruncăm la pământ”? Ce se întâmplă când un părinte fuge de autoritatea pe care trebuie s-o exercite asupra copiilor săi? Ce se întâmplă când slujbașii bisericii fug de această autoritate atunci când trebuie să rezolve problemele comunităților pe care le păstoresc? Ce se întâmplă când fugim de responsabilitățile pe care Dumnezeu vrea să le purtăm?
„Toiagul” se preface într-un șarpe. Or șarpele este simbolul lui Satana (vezi Apocalipsa 12:9). Așadar, atunci când fugim de o responsabilitatea pe care Dumnezeu vrea să ne-o dea, nu facem altceva decât să-i dăm prilej Diavolului să ne atace și să ne lovească.
Nu ați observat că, după ce ați refuzat o chemare, o răspundere, o slujbă sau o lucrare la care v-a chemat Dumnezeu, a urmat o perioadă de slăbire spirituală, de insatisfacții, de căderi și lipsa binecuvântărilor lui Dumnezeu, toate urmate de intensificarea atacurilor lui Satana? „Este bine pentru om să poarte un jug în tinerețea lui. Să stea singur și să tacă pentru că Dumnezeu i l-a pus pe grumaz” (Plângerile lui Ieremia 3:27,28).
Mai bine o viață plină de trudă, de griji și răspunderi, dar alături de Iisus, decât o viață tihnită, fără griji și răspunderi, dar mereu mușcați de „șarpele cel vechi, Diavolul și Satana”!
2) Mâinile în sân (vezi Exodul 31:6,7).
Punerea mâinilor în sân este un gest semnificativ, însemnând grevă, refuzul de a mai continua o activitate. Rezultatul? Mâinile inactive și leneșe se îmbolnăvesc de lepră, simbolul păcatului și al necurăției.
Avertismentul cuprins în acest al doilea semn se adresează unei categorii mai largi. Dacă toiagul autorității e dat unor oameni aleși de Dumnezeu, a fi activ în lucrarea lui Dumnezeu este o responsabilitate încredințată tuturor oamenilor.
Cei care refuză să facă ceva pentru Domnul, cei care nu sunt dispuși să facă niciun sacrificiu pentru El, nu au altă alternativă decât să se umple de lepra păcatului. Istoria lumii, a Bibliei și a indivizilor ne arată că cele mai mari păcate sunt săvârșite de oamenii care nu au o activitate susținută. Statisticile arată că cele mai multe infracțiuni sunt comise în zilele de weekend, când oamenii nu muncesc și nu au preocupări legate de existență.
Priviți la marele împărat David, omul pe care Dumnezeu l-a numit „om după inima Mea”. Când a comis el cel mai teribil păcat al vieții sale? Nu atunci când fugea de sabia lui Saul sau a lui Absalom, nici când se afla pe câmpul de luptă, ci atunci când trăia liniștit în palatul său, fără griji, într-o după-amiază, după ce se ospătase și se odihnise bine.
Unde Ar fi trebuit să se afle el în acea zi de tristă amintire, când a păcătuit cu Batșeba? La război, pe câmpul de luptă… Dar chiar rămânând la palat, ce ar fi trebuit să facă el? Să se roage pentru biruința poporului său aflat pe câmpul de luptă. Să observăm diferența de mentalitate dintre David și Urie; primul fiind împărat, în timp ce al doilea era un supus; primul fiind un evreu și membru al poporului ales, al doilea fiind doar un străin.
„Urie a răspuns lui David: „Chivotul și Israel și Iuda locuiesc în corturi, domnul meu Ioab și slujitorii domnului meu sunt tăbărâți în câmp, și eu să intru în casă să mănânc și să beau și să mă culc cu nevasta mea! Viu ești tu și viu este sufletul tău că nu voi face lucrul acesta” (2 Samuel 11:11). Ce bine ar fi fost dacă David ar fi gândit în acele momente la fel ca umilul său supus!
3) Apa turnată pe pământ și prefăcută în sânge (vezi Exodul 3:9).
În Biblie, apa curgătoare este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu care dă viață (vezi Ioan 4:14; 7:38; Psalmul 1:3). Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu ne este dat doar pentru ca să-l reținem pentru noi. Apa turnată pe pământ băltește și se strică. Cu timpul, o astfel de apă devine o mlaștină respingătoare.
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să circule că un râu de viață de la om la om. Faptul că „apa” Cuvântului lui Dumnezeu care ar fi trebuit să fie transmisă semenilor noștri se transformă în sânge arată spre vinovăția celor ce opresc această „apă” doar pentru ei.
Pe cursul râului Iordan există două mări: Marea Galileii și Marea Moartă. Dar ce deosebire între cele două mări! Marea Galileii este o mare plină de viață, asigurând posibilități de existență pentru toți locuitorii de pe țărmurile ei. Prin contrast, Marea Moartă este lipsită de orice viață, fapt pentru care pe țărmurile ei oamenii nu pot supraviețui. Care e secretul uriașei diferențe dintre cele două mări?
În timp ce Marea Galileii primește permanent apele proaspete ale Iordanului și le oferă mai departe, Marea Moartă doar primește aceste ape, fără să permită ca ele să curgă mai departe. Aceasta este diferența dintre viață și moarte, dintre viața celor care trăiesc și pentru alții și a celor care trăiesc doar pentru ei și plăcerile lor.
Concluzii
Pentru împlinirea planurilor Sale, Dumnezeu nu are nevoie de creștini comozi, care refuză să se implice în apărarea adevărului și dreptății. El nu are nevoie de creștini care nu sunt dispuși să sacrifice din timpul lor sau din posibilitățile lor materiale pentru binele și fericirea semenilor lor. El nu are nevoie de oameni care nu se implică în vestirea Evangheliei și care nu au curajul să ia în mână „toiagul” autorității, punându-și mâinile în sân.
Dumnezeu are nevoie de oameni hotărâți, tenace, umili și încrezători în puterea Sa, oameni care nu fug de răspundere și care nu-și pun mâinile în sân atunci când e ceva de făcut pentru lucrarea Sa. Cu astfel de oameni Își va încheia El lucrarea pe pământ și cu astfel de oameni se va lăuda înaintea întregului Univers la încheierea tuturor lucrurilor.
Voi fi și eu, vei fi și tu printre aceștia? Depinde de noi…
Lori Balogh
