Originea Sabatului

Originea Sabatului

În creștinism, circulă prejudecată că porunca referitoare la ziua de odihnă există doar de la darea Legii pe Sinai, prin urmare, aceasta ar fi o porunca adresată în exclusivitate poporului Israel. Biblia însă ne oferă dovezi că Sabatul a fost dat omului înainte de apariția poporului evreu. De fapt, primul om numit în Biblie ca fiind evreu este Avraam, la circa două mii de ani de la Creație („Avraam evreul” – vezi Geneza 14,13).

Mai mult decât atât, Sabatul vine la noi dintr-o lume fără păcat, el fiind dat omenirii înainte de căderea în păcat a primilor noștri părinți. Sabatul a fost instituit în Eden, la sfârșitul săptămânii Creației, ca monument și memorial al actului creator.

„În ziua a șaptea Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea pe care o făcuse și în ziua a șaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise și o făcuse” (Geneza 2,2.3).

În antichitate, conducătorii aveau obiceiul să ridice pe teritoriile cucerite monumente ale posesiunii și puterii lor (vezi „Tropaeum Traiani”, monumentul roman de la Adamclisi, ridicat în amintirea victoriei romanilor asupra dacilor între anii 106‑109 d.Ch.) În mod asemănător, ca semn al posesiunii și autorității Sale asupra Creației, Dumnezeu a luat o bucată de timp și a „dăltuit” în el monumentul Sabatului în amintirea Creației.

De ce a ales Dumnezeu să „dăltuiască” acest monument din timp și nu dintr-un alt material? Răspunsul este legat de înțelepciunea și atotștiința lui Dumnezeu. El a prevăzut apariția păcatului pe pământ și a știut că omul devenit păcătos urma fie să distrugă un asemenea monument, fie să-l idolatrizeze. Însă, deoarece Sabatul este un monument dăltuit în timp, omul nu se poate atinge de el. Timpul este deasupra omului, iar acesta din urmă nu-l poate distruge.

Faptul că Sabatul a fost instituit în Eden, înainte de căderea omului, are consecințe deosebit de importante pentru noi:

1) Sabatul este universal. Fiind dat primei perechi de oameni, el a fost dat de fapt întregii umanități, nu unui singur popor.

2) Sabatul este veșnic. Fiind dat înainte de căderea omului în păcat, când nu exista moarte, Sabatul este veșnic. Dacă primii noștri părinți nu ar fi căzut în păcat, nu ar fi apărut moartea, iar Sabatul ar fi fost respectat pentru totdeauna.

3) Sabatul este independent de Planul de Mântuire. Dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat, Planul de Mântuire nu ar fi intrat în funcțiune și nu s-ar fi știut nimic de existența lui. În schimb, Sabatul ar fi fost păzit veșnic, în condițiile neprihănirii.

Instituirea Sabatului a fost marcată de trei acte distincte:

1) Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea.

El nu S-a odihnit pentru că ar fi avut nevoie de odihnă, căci „El nu obosește, nici nu ostenește” (vezi Isaia 40,28). Verbul „shabath” înseamnă „a înceta activitatea”. Când Biblia spune că Dumnezeu S-a odihnit, trebuie să înțelegem ca El Și-a încetat activitatea pe care o începuse mai înainte.

Dacă Dumnezeu Și-a terminat efectiv lucrarea în ziua a șasea (vezi Geneza 2,1), ce se înțelege prin afirmația din Geneza 2,2 în care se afirmă că „în ziua a șaptea Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea pe care o făcuse”?

Într-adevăr, Creatorul Și-a încheiat lucrarea în primele șase zile ale săptămânii Creației, însă în ziua a șaptea El mai avea de făcut o lucrare importantă: să ridice un monument al Creației. Prin faptul că El S-a odihnit în ziua a șaptea, El a creat Sabatul, ultimul Său act creator.

2) Dumnezeu a binecuvântat Sabatul.

Biblia afirmă că binecuvântarea lui Dumnezeu este veșnică: „Căci ce binecuvântezi Tu, Doamne, rămâne binecuvântat pentru veșnicie.” (1 Cronici 17,27). Această binecuvântare rostită supra Sabatului urma să se răsfrângă asupra tuturor acelora care îl vor fi respectat de-a lungul timpului.

3) Dumnezeu a sfințit Sabatul.

Sabatul este singura zi binecuvântată și sfințită de Creator. „A sfinți” înseamnă „a pune deoparte” pentru un scop sfânt. Care este acest scop sfânt? Dezvoltarea relației dintre om și Creatorul său. Ceea ce aduce binecuvântare și cea ce sfințește cu adevărat această zi este doar prezența lui Dumnezeu în acest timp sfânt, un timp pus deoparte pentru cultivarea relației om-Dumnezeu.

Sabatul a fost prima zi întreagă din viața primilor noștri părinți. Dacă vom încerca să ne imaginăm cum a decurs această primă zi întreagă din existența lor, cum erau ei de uimiți văzând minunile Creației, ce comuniune exista între ei și Dumnezeu, vom înțelege ceva din rostul Sabatului pentru omenire.

A existat o poruncă clară dată omului cu privire la Sabat la Creație?

Răspunsul este „Nu”, după cum nu găsim o poruncă clară nici cu privire la căsătorie. De aici unii creștini au tras concluzia că Sabatul nu ar fi fost păzit de urmașii lui Adam și nici nu ar fi fost obligatoriu pentru omenire.

Însă textul din Geneza 2,2.3 ne spune că Dumnezeu a binecuvântat și sfințit această zi. Ce rost ar fi avut că El să binecuvânteze o bucată de timp și ce rost ar fi avut ca ziua a șaptea să fie pusă deoparte (sfințită)? Pentru cine, dacă nu pentru oameni?

În realitate, Dumnezeu nu a binecuvântat timpul, care este o noțiune abstractă, ci pe oamenii care dedică acest timp întăririi relației lor cu Creatorul. De fapt, cartea Genezei nu este o carte a poruncilor, ci a exemplelor. Dumnezeu, prin faptul că S-a odihnit în ziua a șaptea, ne-a lăsat un exemplu de urmat.

Lori Balogh