„Știu în cine am crezut”
2 Timotei 1,12
Statisticile privitoare la spiritualitatea din zonele creștine ale globului nu sunt deloc încurajatoare. Creștinismul traversează o perioadă de criză, amintindu-ne de întrebarea cu nuanță profetică a Mântuitorului: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credință pe pământ?” (Luca 18,8).
În anul 2012, de exemplu, în Olanda au fost închise câte două biserici în fiecare săptămână. Cu ocazia sărbătorilor pascale, un reporter a făcut un sondaj printre oamenii de pe stradă, întrebându-i ce sărbătoresc de Paște. Răspunsurile au fost, în unele cazuri, năucitoare: unii au spus că sărbătoresc nașterea Domnului, alții – ouăle roșii, alții – iepurașul…
Mai știu oare creștinii care sunt fundamentele credinței lor? Mai înțelegem noi semnificațiile adânci ale numelui de „creștin”? Se află creștinismul într-o criză de identitate? Dar biserica din facem parte?
Vă invit să cugetăm împreună la experiența unui bărbat al credinței, experiență de care avem nevoie cu toții, fără deosebire, dacă dorim din tot sufletul mântuirea sufletelor noastre. Iată două pasaje biblice, redând două momente diferite din viața acestui om al lui Dumnezeu:
1) Fapte 9,1‑5: „Dar Saul sufla încă amenințarea și uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot și i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, pentru ca, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinței, atât bărbați, cât și femei, să-i aducă la Ierusalim. Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ și a auzit un glas care-i zicea: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” „Cine ești Tu, Doamne? a răspuns el…”
2) 2 Timotei 1,12: „Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e rușine, căci știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce i-am încredințat până în ziua aceea.”
Ambele pasaje biblice vorbesc despre experiența aceluiași om: Saul din Tars, aprigul prigonitor al primilor creștini, devenit Pavel, apostolul neamurilor și cel mai mare teolog al tuturor timpurilor. Desigur, din punct de vedere genetic, este vorba de aceeași persoană, însă din punct de vedere al structurii interioare, sufletești, avem înainte doi oameni total diferiți, la fel de diferiți pe cât este de îndepărtat cerul de pământ.
Primul pasaj biblic are în centrul lui o întrebare: „Cine ești Tu, Doamne?” Al doilea ne atrage atenția asupra unei afirmații: „Știu în cine am crezut.” Între cele două pasaje biblice s-a consumat o viață de om și a fost dobândită o experiență înaltă ce poate să ne fie tuturor un model de viață. Însuși apostolul Pavel a avut curajul să-i îndemne pe credincioși la sfârșitul vieții și lucrării sale: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Christos” (1 Corinteni 11,1).
Puțini oameni, chiar dintre cei consacrați, pot avea îndrăzneala de a rosti un asemenea îndemn urmașilor săi… Care este secretul acestei transformări radicale? În viața lui Saul din Tars s-a produs o întoarcere de 180*. Nu a fost doar o îmbunătățire, o recondiționare a vieții sale vechi, o cârpire a unei haine vechi cu câteva petece noi. Dacă Pavel ar fi făcut așa ceva, s-ar fi întâmplat cu el ceea ce Mântuitorul ne-a învățat cu prilejul întrebării ucenicilor lui Ioan Botezătorul despre post: „Nimeni nu pune un petec de postav nou la o haină veche, pentru că și-ar lua umplutura din haină și ruptura ar fi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă și burdufurile se prăpădesc…” (Matei 9,16.17).
Nu, Pavel nu a recurs la cosmetizări ale vieții lui din trecut. În cazul lui avem de-a face cu o transformare radicală, căci cel mai aprig prigonitor al Bisericii s-a transformat în cel mai mare apostol al ei.
Probabil că la întrebarea de mai sus cei mai mulți vor răspunde: Secretul transformării lui Saul în Pavel a fost întâlnirea lui cu Mântuitorul pe drumul spre Damasc. Desigur, întâlnirea păcătosului cu Mântuitorul său este un moment decisiv în viața unui om. Însă întâlnirea în sine nu produce schimbarea. Aceasta are sau nu are loc în funcție de ceea ce se întâmplă după întâlnirea dintre om și Dumnezeul său.
Dar ce trebuie să urmeze în mod firesc după întâlnirea unui om păcătos cu Mântuitorul său? Răspunsul este simplu: rămânerea în El: „Rămâneți în Mine și Eu voi rămânea în voi” (Ioan 15,4). Întâlnirea cu Domnul Christos este acel macaz care schimbă doar direcția cursului vieții unui om; este experiența care aduce păcătosului iertarea de păcate și eliberarea de povara vinovăției. Ea nu aduce însă și transformarea…
Saul din Tras se putea ridica din țărâna în care căzuse ca urmare a vedeniei primite și putea să-și continue, dacă dorea, drumul spre Damasc cu și mai multă îndârjire, negând că s-a întâlnit cu Iisus. Oare câți oameni nu se întâlnesc și azi cu Domnul Iisus pe diferitele căi ale vieții și totuși nu se produce nicio schimbare în viața lor? Câți oameni nu citesc Biblia și totuși rămân aceeași până în cea din urmă clipă a vieții?
Câți oameni nu au pășit într-un locaș de închinare unde au avut ocazia să-L întâlnească pe Mântuitorul lumii și totuși câți dintre ei au rămas? Iar dintre cei care au rămas și participă la serviciile de cult (uneori poate zeci de ani la rând), câți dintre ei s-au lăsat schimbați, modelați, transformați, astfel încât să se poată spune despre ei: „Oamenii aceștia L-au cunoscut pe Iisus?”
Întâlnirea cu Mântuitorul poate avea loc în cele mai diferite moduri: citind un capitol din Scriptură, ascultând o predică inspirată, discutând cu un credincios devotat, într-un vis de noapte, trecând printr-o suferință… Dar câți oameni nu rămân la fel, poate chiar mai răi și mai împietriți decât au fost înainte de acel moment al întâlnirii lor cu Iisus!
Chiar orb fiind, Saul putea să-și continue drumul spre Damasc mai îndârjit ca oricând în prigonirea creștinilor. Sau, el putea să renunțe la prigonirea urmașilor Domnului, dar rămânând un fariseu devotat partidei din care făcea parte. Sau el putea să încerce să-și îmbunătățească viața în anumite aspecte. Cu toate acestea, viața lui Saul s-a schimbat radical. Însă nu întâlnirea cu Mântuitorul a schimbat viața lui, ci ceea ce a urmat după aceea.
Și ce a urmat după acea memorabilă întâlnire? O țintă nouă din care Saul din Tars și-a făcut un adevărat program de viață: „Să-L cunosc pe El, și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui…” (Filipeni 3,7‑11).
E adevărat, Pavel le scrie acest lucru credincioșilor din Filipi mult mai târziu, spre sfârșitul vieții sale. Însă el le vorbește acestora despre ținta-program pe care și-a pus-o imediat după întâlnirea cu Iisus. Ce a făcut Saul în zilele care au urmat după întâlnirea sa cu Mântuitorul? Câteva pasaje biblice ne ajută să găsim răspunsul:
Fapte 9,10.11: „În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: „Anania!” „Iată-mă, Doamne”, a răspuns el. Și Domnul i-a zis: „Scoală-te, du-te pe ulița care se cheamă „Dreaptă” și caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă.”
Rugăciunea tainică este primul indiciu că Saul începuse căutările, că începuse lungul proces al transformării vieții sale, potrivit țintei propuse.
Fapte 9,19: „După ce a mâncat, a prins iarăși putere. Saul a rămas câteva zile cu ucenicii care erau în Damasc.”
Părtășia cu credincioșii, discuțiile cu ei și întrebările puse acestora sunt un alt indiciu că Saul se afla pe calea cea bună a cunoașterii Mântuitorului său.
Galateni 1,15‑17: „Dar când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, îndată n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou în Damasc.”
Timpul petrecut în Arabia, departe de zgomotul lumii, în meditație și reculegere, reprezintă un alt indiciu al transformării vieții lui Saul.
Desigur, întâlnirea cu Mântuitorul este esențială pentru schimbarea cursului vieții unui om păcătos. Însă ea nu e și suficientă. Dacă această întâlnire nu e urmată și de o viață de rugăciune, de părtășie cu trupul lui Christos, care este Biserica Sa, cu cei care deja au experiența întâlnirii cu Domnul, și dacă nu e urmată de o cercetare sinceră a inimii, lipsită de orice prejudecăți, ea nu va duce la niciun rezultat.
Saul (Pavel) și-a atins ținta-program. Cel care pe drumul spre Damasc întreba: „Cine ești Tu, Doamne?” a ajuns spre sfârșitul vieții să afirme cu toată convingerea: „Știu în cine am crezut.” Și, pentru că și-a atins ținta propusă, Pavel îi putea scrie mai tânărului său colaborator Timotei: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4,7.8).
Se ridică o întrebare firească: Există sau nu există o siguranță a mântuirii? Pe această temă au loc multe discuții contradictorii și polemici acerbe. În cazul lui Pavel avem însă dovada că există o asemenea siguranță a mântuirii.
Problema siguranței mântuirii este însă o problemă complexă. De ce? Pe de o parte, cei care susțin că sunt siguri de mântuirea lor sunt învinuiți de încumetare și mândrie. Se argumentează de către unii creștini că atâta vreme cât trăim pe acest pământ nimeni nu poate avea această certitudine din cauza firii noastre pământești și a puterii forțelor întunericului față de care suntem atât de vulnerabili.
Pe de altă parte, cei care ezită să afirme că au siguranța mântuirii sunt priviți cu un ochi bănuitor, ca fiind niște oameni care trăiesc încă în păcat, fapt ce ar explica această nesiguranță. Cu toate acestea, în apostolul Pavel avem exemplul unui om care a avut siguranța mântuirii fără să fie arogant și fără să fie bănuit de încumetare. Din ce a izvorât această siguranță? Din cunoașterea lui Dumnezeu: „Știu în cine am crezut.”
Așadar, dacă dorim să avem aceeași siguranță a mântuirii noastre ca și marele apostol, atunci trebuie să trăim aceeași experiență cu a lui. Însă cunoașterea de Dumnezeu nu este o simplă teorie, o teologie frumoasă pe care o regăsim în cărți. Într-adevăr, pentru unii cunoașterea lui Dumnezeu se rezumă doar la atât.
Sterie Diamandi, autorul unei cunoscute lucrări intitulată „Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului”, a scris pagini emoționante despre viața Mântuitorului. Însă, în ceea ce-l privește pe el personal, el nu a intrat niciodată într-o relație mântuitoare cu El. Cunoașterea lui despre Dumnezeu, despre viața lui Iisus și mântuire s-a redus doar la o teorie frumoasă, adunată din diferite surse, dar nimic mai mult decât atât.
Ați auzit cumva că Mel Gibson, regizorul celui mai impresionant film despre viața și suferințele Mântuitorului, și-ar fi schimbat viața după realizarea acestui film? Eu nu am auzit de așa ceva, dimpotrivă… A scrie, a predica, a face bloguri, piese de teatru sau filme despre viața lui Iisus nu înseamnă a-L cunoaște.
Este însă foarte probabil că țăranul care muncește din greu pentru pâinea zilnică, fără să aibă prea multă școală, sau sălbaticul din junglă la care civilizația ajunge cu greu, să -L cunoască mai bine pe Dumnezeu decât cei mai străluciți teologi sau autori de lucrări religioase cu notorietate. De ce? Pentru că cunoașterea de Dumnezeu nu ține atât de mult de teorie, ci de experiența de viață.
Între întrebarea: „Cine ești Tu, Doamne?” și afirmația de la sfârșitul vieții: „Știu în cine am crezut” s-a consumat o viață de om în care a fost dobândită o experiență înaltă. Cum a reușit Pavel să ajungă la această cunoaștere atât de bogată cu privire la Dumnezeu? Secretul său a fost ținta-program pe care și-a pus-o: „Să-L cunosc pe El.”
Pavel a urmărit această țintă zi de zi, folosind toate căile pe care un om le are la dispoziție: contemplarea naturii, studiul istoriei, cercetarea Scripturilor, contemplarea vieții, lucrării, suferințelor și caracterului Mântuitorului, dar mai ales rugăciunea. Toate acestea i-au adus lui Pavel o cunoaștere profundă și existențială a lui Dumnezeu și, odată cu această cunoaștere, certitudinea mântuirii și simțământul datoriei împlinite. Cu o astfel de certitudine, Pavel putea sta senin în fața morții de martir, putând spune cu toată convingerea: „Știu în cine am crezut!”
Aceasta este și marea noastră nevoie de azi și din totdeauna: „Să-L cunosc pe El, și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui…” (Filipeni 3,7‑11). Căci „viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).
Lori Balogh
