Pe toate fronturile – Biserica în luptă

Pe toate fronturile

– Biserica în luptă –

„O luptă-i viața…”

Prin definiție, viața este ea însăși o luptă. O luptă cu greutățile și lipsurile, cu răutatea semenilor, cu ispita și păcatul, cu suferința și, în cele din urmă, cu moartea. Însă, dintre toți dușmanii cu care ne confruntăm pe parcursul scurtei și nesigurei noastre vieți, cel mai de temut este eul nostru. De aceea, lupta cu sinele este cea mai dură dintre toate luptele, căci – spunea Voltaire -, te afli în ambele tabere.

Indiferent în ce direcție trebuie să ne concentrăm eforturile, lupta e grea. Ce se întâmplă însă când, asemenea lui Iov, ești atacat din toate părțile? Ce șanse de biruință ai atunci când războiul e total și trebuie să lupți pe toate fronturile în acelai timp?

Biblia descrie astfel de situații limită, una dintre ele fiind zugrăvită în 1 Cronici cap. 19 și, cu mici diferențe de nuanță, și în 2 Samuel cap. 10. Este vorba de un moment din istoria atât de zbuciumată a poporului Israel, trăit acum aproape trei milenii și din care, dacă avem deschiderea sufletească potrivită, vom avea multe de învățat. Mai ales dacă aplicăm cele învățate la conceptul de biserică.

„Unde dai și unde crapă?”

Pasajul biblic amintit ne transportă în timpul domniei lui David, cu circa o mie de ani înainte de prima venire a Mântuitorului. Domnia lui Saul rămăsese doar un ecou în conștiința poporului care se mângâiase de moartea primului său rege. Poporul Israel avea pace și prospera sub domnia lui David. Totul era bine sub conducerea celui pe care Biblia îl numește „om după inima Mea” (vezi Fapte 13:22).

Toți își vedeau de treburile lor până într-o zi, când lui David îi vine un gând frumos, dumnezeiesc: să-și arate recunoștința față de cineva care îl ajutase mult cu ceva timp în urmă. Aflând că în împărăția vecină Nahas, regele amonit, murise, David se gândește să-și manifeste recunoștința, trimițând câțiva soli să-l mângâie pe urmașul la tron – Hanun -, de moartea tatălui său.

Era un mesaj de condoleanțe oficiale, de compasiune și respect. Iată un gând cu adevărat dumnezeiesc, aceasta cu atât mai mult cu cât istoria biblică ne arată că amoniții s-au arătat mereu vrăjmași poporului Israel, deși erau rude cu acesta. Evreii nu puteau uita momentul în care regele amonit, dorind să cucerească Iabesul din Galaad, nu a acceptat armistițiul decât cu condiția ca locuitorii acestuia să-și piardă fiecare câte un ochi.

Totuși David uită trecutul, trece cu vederea vrăjmășia manifestată de amoniți și are un gând frumos și nobil față de aceștia. Ce bine ar fi dacă și noi am fi stăpâniți de astfel de gânduri! S-a întâmplat o nenorocire în casa aproapelui tău? Sau în cea a vrăjmașului tău? Nu-l ocoli! Spune-i ceva frumos, fă ceva bun pentru el! Aici se vede deosebirea între un adevărat și un fals creștin.

 

„Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Urmăriți ce este bine înaintea tuturor oamenilor… Prea iubiților, nu vă răzbunați singuri… Dimpotrivă, dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine” (Romani 12:17‑21).

David a avut un gând bun, însă nu întotdeauna sentimentele sau faptele bune pe care le are sau le face un om sunt bine înțelese și bine primite de partea cealaltă. Cum au reacționat demnitarii noului rege amonit la solia de compasiune trimisă de David? „Căpeteniile fiilor lui Amon au zis lui Hanun: „Crezi că David îți trimite oameni să te mângâie, ca să cinstească pe tatăl tău? Oare n-au venit slujitorii lui la tine ca să cunoască cetatea și s-o nimicească, și ca să iscodească țara?” (1 Cronici 19:3).

Ce semnifică aceste cuvinte? Nimic altceva decât insinuare și intrigă. Acești consilieri ai regelui amonit au dat cea mai rea interpretare gestului curat al lui David, influențându-l pe rege să gândească asemenea lor.

Orice faptă bună trebuie pedepsită!?

„Atunci Hanun a luat pe slujitorii lui David, a pus să-i radă și să le taie hainele pe la mijloc până la brâu. Apoi le-a dat drumul” (vers. 4).

Dar acest Hanun – rege în toată puterea cuvântului -, nu avea rațiune? Trebuia oare să gândească cu mintea altora? Nu avea el la îndemână cronicile din care putea să afle adevărul? Desigur, însă tânărul rege nu voia să se pună rău cu căpeteniile sale și de aceea pleacă urechea la insinuările lor. Urmarea? Din binele pe care David intenționase să-l facă s-a născut o tragedie în care au pierit zeci de mii de oameni nevinovați.

Binele ar trebui să nască întotdeauna bine, însă când în mintea unora este doar întuneric, orice bine i-ai face, el tot rău va gândi despre tine. Mântuitorul ne-a avertizat că „este cu neputință să nu vină prilejuri de păcătuire” (Luca 17:1). Niciodată nu știi de unde vor veni acestea, însă ele vor veni cu siguranță.

 

Este adevărat că aceste crize nu vin la întâmplare în viața unui om. Papa Leo spunea plin de amărăciune despre Calvin, după ce încercase să-l cumpere cu bani pe marele reformator: „Puterea ereticului stă în faptul că nu iubește banii.” Satana ne studiază îndeaproape ani și ani la rândul, făcând un studiu complet asupra personalității noastre, având un singur scop: să descopere acele puncte slabe, acel „călcâi al lui Ahile”, pe care să- l poată apoi ataca la momentul potrivit. Și, când ne așteptam cel mai puțin, vine lovitura. Criza fiind la poartă, prilejul de a păcătui este și el acolo prezent.

În cazul de față, criza a venit dintr-un gând bun, un cuvânt de compasiune transmis aproapelui într-un moment de mare durere. Cu siguranță că regele amonit, după ce a auzit insinuările consilierilor săi, s-a sfătuit cu aceștia ce să le facă solilor lui David. Iată un posibil dialog între aceștia:

„Să știi, împărate”, spun sfetnicii, „ca noi avem o istorie, și istoria noastră ne învață să scoatem ochii solilor care ne aduc vești bune” (aluzie la momentul în care regele amonit le-a cerut locuitorilor din Iabesul Galaadului să-și scoată fiecare câte un ochi, pe vremea lui Saul – vezi 1 Samuel 11).

„Și ce să facem cu solii regelui David?” – întreabă regele amonit. „Să le scoatem ochii?”

„Nici chiar așa! Dar să-i învățăm minte să nu mai vină la noi cu solii de pace și compasiune!” – răspund consilierii regelui.

Și, într-un final, au decis: să le taie solilor lui David hainele până la brâu și să le radă barba pe jumătate. Ceea ce au și făcut… Dacă astăzi raderea bărbii ar apărea ca un serviciu făcut unui bărbat, pe vremea aceea barba era un semn al demnității, iar raderea ei pe jumătate era un gest de maximă umilire.

Barba crește la loc!

Aflând despre ceea ce s-a întâmplat, David le transmite ambasadorilor săi: „Rămâneți la Ierihon până vă va crește barba” (vers. 5). Știți care e șansa celor batjocoriți, ponegriți și a celor care cad victimă intrigilor din partea semenilor lor? Șansa lor este că „barba crește la loc”. Trebuie numai ceva timp pentru asta, dar cu siguranță că „barba va crește la loc.”

Dacă cineva rău-voitor vrea să te facă de rușine fără să fii vinovat, pe moment poate că reușește. Însă timpul lucrează întotdeauna în favoarea valorilor adevărate: binele, adevărul și dreptatea. „Barba crește la loc” și timpul va demonstra în cele din urmă cine este cel bun și cine este cel rău.

Ceea ce urmează după acest incident nefericit este ca într-un joc de domino. Un gest frumos, dar greșit interpretat, duce la mobilizare generală, la înarmare fără precedent a celor două tabere și cheltuirea unor resurse inimaginabile.

Să observăm un amănunt: Cine face investiția? Cine se pregătește primul de război? Cel jignit și batjocorit? Nicidecum! Tot cel vinovat este cel care duce la escaladarea conflictului. Vi se pare normal acest lucru? M-aș fi așteptat ca după aflarea rușinii făcute ambasadorilor săi, David să fie primul care să-și adune oastea pentru a se răzbuna. Însă nu cel jignit și batjocorit declanșează ostilitățile, ci Hanun, regele vinovat de apariția crizei.

Nu ar fi fost firesc ca regele amonit să-i trimită lui David o scrisoare în care să-și ceară scuze? Sunt sigur că David, așa cum îl cunoaștem, l-ar fi iertat și ar fi fost evitată tragedia care a urmat. Cât costă un simplu: „Iartă-mă!”? Sau, mai corect spus, cât costă mândria celui care greșește și care refuză să-și ceară iertare?

Un posibil răspuns îl găsim în versetul 6 al pasajului biblic amintit: o mie de talanți de argint cheltuiți inutil, 32 000 de care de război aruncate în luptă, zeci de mii de morți pentru o cauză absurdă și tot atâtea familii nenorocite. Iată cât de scump este un simplu cuvânt: „Iartă-mă!”

Dar ce părere aveți de cei care s-au unit cu amoniții în această nebunie colectivă? Sunt oare aceștia oameni ai lui Dumnezeu, oameni cu conștiință? Nicidecum! Aceștia sunt doar niște mercenari, niște lefegii pe care îi interesează să știe doar atât: „Cât costă?”, „Ce dai?” și „Pe cine să mai omorâm?” De la niște lefegii nu te poți aștepta niciodată la ceva bun, căci ei n-au conștiință.

„Apără-ți pricina!”

În prezența acestei dure realități, David se pregătește să se apere. E ceva rău să te aperi? Nu cumva trebuie să-l lași pe vrăjmaș să te calce în picioare ca să dovedești că ești un bun creștin? Da, când toți se pregătesc de război, e datoria ta să te aperi: „Apără-ți pricina împotriva aproapelui tău, dar nu da pe față taina altuia” (Proverbele 25:9). Așadar, apără-te, dar folosește doar armele neprihănirii!

David se pregătește de apărare. Nu se duce personal la luptă ca să-l pedepsească pe ticălosul de împărat, pentru că încă îi poartă respect tatălui acestuia.

Versetul 9 ne descrie tabăra vrăjmașilor poporului Israel: „Fiii lui Amon au ieșit și s-au înșirat în linie de bătaie la intrarea cetății; împărații care veniseră au tăbărât deosebit pe câmp.” Ce observăm aici? Vrăjmașii lui David nu erau uniți, fiecare având tabăra lui distinctă. De fapt, aceasta e caracteristică mercenarilor: fiecare își păstrează tabăra distinct. Ei nu sunt și nu vor fi niciodată capabili de unire perfectă, căci ceea ce îi unește este un singur lucru: scopul și nimic altceva.

Oare tabăra demonilor conduși de Prințul întunericului arată altfel? Oare acolo domnește pacea, armonia și împreuna simțire? Greu de crezut! Dacă acea tabăra e unită, aceasta se întâmpla numai din cauza singurului lor punct comun: ura lor față de Iisus Christos și Biserica Sa. În rest, iadul…

Frați adevărați

Ajungem și la punctul culminant al crizei. Ioab, încercatul comandant al oștirii lui David, evaluează situația de pe câmpul de luptă și realizează că are de luptat „și înainte și înapoi” (vers. 10), adică pe toate fronturile. Aici se află punctul culminant al relatării biblice.

Conștient că problema era de viață și de moarte, Ioab se gândește cum să realizeze unitatea poporului său în condițiile în care dușmanul era pretutindeni. Planul său este de fapt o strategie inspirată de Dumnezeu: Ioab împarte oștirea în două: o parte sub comanda fratelui său Abișai, iar cealaltă parte sub comanda sa directă.

Ioab avea la dispoziție trei soluții: 1) să-i atace întâi pe amoniți cu toată oștirea; 2) să-i atace întâi pe sirieni cu toată oștirea sau 3) să atace concomitent pe cele două fronturi. Oare care dintre cele trei strategii i-ar fi convenit mai mult lui Satana? Desigur, una dintre primele două soluții. Dacă Ioab ar fi atacat doar pe un front, s-ar fi expus, fiind atacat pe la spate de cealaltă tabăra vrăjmașă.

Pentru Satana mai există însă o situație și mai convenabilă decât cele amintite: ca cei doi frați, Ioab și Abișai, să se certe acolo, pe câmpul de luptă. Ni se pare absurd? Poate părea absurdă această ipostază, însă nu se întâmplă acest lucru uneori chiar în Biserica lui Christos? Nu se întâmplă adesea ca Biserica să fie frământată și slăbită de conflictele interne, în timp ce adevărații ei vrăjmașii sunt gata să profite de slăbiciunile ei?

Dacă Ioab și Abișai s-ar fi luat la ceartă din cine știe ce motiv, totul ar fi fost pierdut și nimicirea poporului Israel ar fi fost doar o chestiune de timp. Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat…

Ceea ce ne este relatat în versetele 12 și 13 sunt stele de primă mărime între versetele Bibliei. Priviți la discuția dintre doi frați înainte de marea bătălie ce le stă înainte, observând cum se câștigă un război pe toate fronturile:

„El a zis: „Dacă sirienii vor fi mai tari decât mine, să-mi vii tu în ajutor; și dacă fiii lui Amon vor fi mai tari decât tine, îți voi veni eu în ajutor. Fii tare și să ne îmbărbătăm pentru poporul nostru și pentru cetățile Dumnezeului nostru, și Domnul să facă ce va crede” (1 Cronici 19:12,13).

În acea situație delicată Satana era și el prezent, asemenea unui negustor care are multe de vândut pe taraba sa. El ar fi vrut să-l instige pe Ioab să umble singur după gloria biruinței; pe Abișai ar fi dorit să-l instige la rebeliune și nesupunere față de fratele său, iar în privința poporului de rând, dezbinarea era ținta marelui arhivrăjmaș.

Însă toate aceste ispite provocatoare au rămas pe taraba lui Satana, nevândute… Înainte să scoată sabia împotriva vrăjmașului comun, cei doi frați au obținut o biruință mult mai importantă: cea asupra egoismului și mândriei lor. După această primă și importantă biruință spirituală, cei doi frați nici nu au avut prea mult de luptat după aceea. Groaza lui Dumnezeu a umplut rândurile oștirii vrăjmașilor lor, punându-i repede pe fugă. Biruința celor doi frați fusese câștigată înainte de lupta propriu-zisă, la fel cum Domnul Christos a obținut biruința în Ghetsemani, înainte de cruce.

Concluzii

Aplicația pentru Biserica lui Christos este cât se poate de evidentă: Biruința, dacă este dorită din toată inima, trebuie obținută acum, înainte de marea luptă finală dintre forțele binelui și cele ale răului. Acum se zidește ceea ce atunci doar se dovedește.

Biserica lui Christos nu va fi scutită de astfel de provocări din partea lui Satana, marele ei vrăjmaș. Ea va fi pusă în situația de a lupta pe toate fronturile. Secretul puterii ei și a biruinței finale stă în unitatea ei în jurul „Marelui Voievod Mihail” – Domnul Iisus Christos (vezi Daniel 12:1).

Trăim timpul în care Satana încearcă să arunce în luptă toată inteligența cu care e înzestrat pentru a sparge vasul Bisericii lui Christos în cât mai multe „cioburi”. Dar ce valoare mai are o pictură, oricât de celebru ar fi autorul ei, dacă pânza e sfâșiată în zeci de bucățele? Nu mai valorează nimic.

 

Mântuitorul așteaptă ca chipul Său să fie oglindit în mod desăvârșit în Biserica Sa. Însă dacă Biserica e sfâșiată de certuri și dezbinări interne, în realitate nu chipul Domnului este cel sfâșiat?

Ceea ce au discutat cei doi frați, Ioab și Abișai acolo, pe câmpul de luptă, văzându-se atacați din toate părțile, este un exemplu de unitate desăvârșită, un exemplu de modul în care poate fi împlinită rugăciunea de Mare Preot a Domnului Christos, relatată în Ioan 17:21:

„Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”

Depinde noi dacă această rugăciune va fi împlinită sau nu.

Lori Balogh