Schimbarea zilei de odihnă

Schimbarea zilei de odihnă

Ocupând locul central în Decalog și fiind un memorial al Creațiunii și în același timp un semn de identificare între adevăratul Dumnezeu și adevărata Sa biserică, era de așteptat ca Sabatul să fie atacat de Satana prin toate mijloacele posibile.

În Biblie nu întâlnim nicio poruncă sau aluzie cu privire la schimbarea zilei de odihnă, stabilită de Creator încă de la începuturile istoriei lumii. De asemenea, nu găsim în Scripturi niciun indiciu că Domnul Christos sau apostolii Săi ar fi făcut această schimbare. Mai mult decât atât, conducători religioși cu renume din diferite biserici recunosc acest lucru. Iată câteva dintre declarațiile acestora:

1.     Ca răspuns la întrebarea „Puteți dovedi că biserica are puterea de a institui sărbători legiferate?”, Stephen Keenan a scris: „Dacă nu ar fi avut o astfel de putere, nu ar fi putut face schimbarea la care toate religiile moderne aderă, și anume nu ar fi putut înlocui sărbătorirea Sabatului Zilei a Șaptea cu sărbătoarea Duminicii, prima zi a săptămânii – o schimbare pentru care nu exista nici o autorizare scripturistică” ( Stephen Keenan, A doctrinal Catechism, p. 174 )
2.     „Puteți citi Biblia de la Geneza la Apocalipsa și nu veți găsi nici măcar un singur rând care să autorizeze sfințirea Duminicii. Sfânta Scriptură poruncește ca o obligație religioasă păzirea zilei de Sâmbătă, o zi pe care noi niciodată nu o sfințim” ( Cardinal Gibbons, Faith of Our Fathers, p.111, 112 )
3.     Monseniorul Segur a scris: „Biserica Catolică a fost aceea care, prin autoritatea lui Isus Hristos, a transferat această odihnă asupra zilei de Duminică, în amintirea învierii Domnului nostru. Astfel, sărbătorirea Duminicii de către protestanți reprezintă un omagiu pe care îl aduc (în pofida propriilor convingeri ) autorității Bisericii Catolice” ( Monsenior Segur, Plain Talk About Protestantism of Today, p.225 )
4.     „Ei ( papii n.n. ) pretind schimbarea Sabatului în Ziua Domnului, ceea ce este contrar Decalogului; și nu au alt exemplu pe buzele lor decât schimbarea Sabatului. Ei pretind că puterea Bisericii este foarte mare, deoarece schimbarea aceasta este contrară unuia dintre preceptele Decalogoului.” ( Philip Schaff, The Creeds of Christendom, vol. 3, p.64 )
5.     Biserica Romano-Catolică recunoaște că în Conciliul de la Laodiceea ( 336 d.Chr. ) a transferat „solemnitatea de la Sâmbătă la Duminică.” Observați limbajul folosit de unul dintre catehisme:

Întrebare: „Care zi este ziua de Sabat?”

Răspuns: „Sâmbăta este ziua de Sabat.”

Întrebare: „De ce sărbătorim noi Duminica în locul Sâmbetei?”

Răspuns: „Noi sărbătorim Duminica în locul Sâmbetei deoarece Biserica Catolică, în Conciliul de la Laodiceea ( A.D. 336 ) a transferat solemnitatea de la Sâmbătă la Duminică”  ( Rev. Peter Geiermann, C.SS.R, The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine, p. 50, 2 nd edition, 1910 )

6.     Protestantul Andrew Lincoln afirmă în lucrarea sa: „De la Sabat la Ziua Domnului”: „Nu se poate susține faptul că Noul Testament autorizează credința că, de la înviere, Dumnezeu a hotărât ca prima zi a săptămânii să fie păzită ca Sabat… A deveni sabatarian al zilei a șaptea este singura opțiune consecventă pentru toți aceia care susțin ca întreg Decalogul este obligatoriu ca Lege morală.” ( Andrew Lincoln, „De la Sabat la Ziua Domnului” )

Cum s-a ajuns ca majoritatea creștinilor să serbeze o altă zi de odihnă decât cea biblică?

Schimbarea s-a produs treptat. Până la mijlocul secolului al II-lea d.Chr, nu există nicio dovadă că creștinii s-ar fi închinat duminica. Pe la mijlocul secolului al II-lea apar primele informații potrivit cărora unii creștini păzeau în mod voluntar duminica, nu ca pe o zi de odihnă, ci ca pe o zi de închinare.

Biserica din Roma, alcătuită în mare parte din credincioși proveniți dintre neamuri, s-a aflat în fruntea tendinței de schimbare a zilei de odihnă. În Roma, capitala imperiului, s-au creat puternice sentimente anti-iudaice. S-au dat câteva edicte imperiale, cum este cel al împăratului Hadrian, edicte cu un puternic caracter anti-iudaic.

Creștinii din Roma, încercând să se distanțeze de iudei și pentru a nu fi confundați cu aceștia, au renunțat treptat la unele practici comune cu ale iudeilor. Între aceste practici s-a numărat și păzirea Sabatului, fiind înlocuită treptat cu păzirea duminicii. În biserica primară existau două curente puternice:

– Iudaizanții, pentru care creștinismul nu era altceva decât o continuare, într-o formă nouă, a mozaismului.

– Gnosticii, care se opuneau violent Vechiului Testament, aducând în creștinism o serie de idei, învățături și practici provenind de la mai multe credințe păgâne. De la mijlocul secolului al II-lea până în secolul al V-lea, influența duminicii a crescut tot mai mult, însă creștinii din aproape întregul Imperiu Roman au continuat să păzească Sabatul zilei a șaptea – sâmbăta.

Socrates, un istoric din secolul al V-lea, scrie: „Aproape toate bisericile din lume sărbătoresc sfintele taine în Sabat, în fiecare săptămână, totuși creștinii din Alexandria și Roma, ținând seama de o veche tradiție, au încetat a mai face acest lucru.”  ( Socrates, „Istoria Eclesiastică”, cartea V, cap. 22 )

Sozomen, un alt istoric care a trăit în aceeași perioadă, scrie și el: „Oamenii din Constantinopol și de aproape pretutindeni se întâlnesc laolaltă în Sabat ca și în prima zi a săptămânii, obicei ce niciodată n-a fost urmat în Roma sau la Alexandria.”  ( Sozomen, „Istoria Eclesiastică”, cartea VII, cap.19 )

Aceste referințe demonstrează rolul conducător al Romei în nesocotirea păzirii Sabatului biblic în favoarea păzirii primei zile a săptămânii – duminica.

Prima dovadă a păzirii duminicii o avem de la Iustin Martirul, în jurul anului 150, d.Chr: „În ziua care se numește „ziua soarelui”, toți din sate și de pe câmp se adună în același loc. Ne adunăm în tot cursul zilei soarelui deoarece ea este prima zi în care Dumnezeu, scoțând materia din întuneric, a creat lumea și tot în această zi Iisus Christos, Mântuitorul nostru, a înviat din morți.”

Motive invocate pentru schimbarea zilei de odihnă:

1) Duminica este ziua învierii Domnului.

2) Pentru ca creștinii să nu fie confundați cu evreii datorită păzirii Sabatului zilei a șaptea.

3) Deoarece duminica era deja o zi de sărbătoare pentru păgâni – „Dies Solis” ( „Ziua Soarelui” ). Se pretindea că prin păzirea duminicii în locul Sabatului zilei a șaptea, păgânii ar fi fost mai ușor de convertit la creștinism.

4) Primii creștini au făcut din Sabat o zi de post, făcând-o nepopulară. Sabatul devenise o zi tristă, în contrast cu duminica, care era o zi de bucurie. Sedulius, un poet creștin, scoate în evidentă diferența între cele două zile: „Deja, după Sabatul cel trist, a început ziua fericită care-și trage grandoarea de la Domnul suveran și care prima a meritat să vadă nașterea lumii și învierea lui Christos.”

Din cauza practicării cultului soarelui din Orient, începând cu prima parte a secolului al II-lea cultul lui „Sol Invictus” a devenit dominant în Roma și în alte părți ale imperiului. Această religie populară a avut un impact puternic asupra creștinismului prin noii convertiți. Aceștia au păstrat venerarea soarelui, aducând-o cu ei în sânul religiei creștine. Părinții bisericii au consemnat frecvent acest lucru.

Prima lege duminicală civilă a fost dată de împăratul Constantin cel Mare în 7 martie 321. Pentru acesta, legea a reprezentat o simplă manevra politică de menținere a unității imperiului, scindat la data aceea în două mari religii: creștinism și păgânism. Având în vedere că duminica se bucura de o mare popularitate între păgâni, fiind din ce în ce mai stimată și de unii creștini, Constantin cel Mare a sperat că, prin declararea duminicii ca zi sfântă, să obțină sprijin din partea ambelor tabere.

Legea lui Constantin reflectă mentalitatea sa de adorator al soarelui: „În venerabila zi a soarelui, magistrații și poporul ce locuiesc în orașe să se odihnească și toate atelierele să fie închise. La țară, totuși, persoanele angajate în agricultură să continue liber și legal îndeletnicirile lor.”

După legea duminicală civilă, au urmat, după câteva decenii, legile duminicale religioase, elaborate în cadrul conciliilor și sinoadelor bisericești. Iată câteva dintre aceste legi:

1) Sinodul din Laodiceea ( 343‑381 d. Chr. ), în canonul 14, menține citirea Evangheliei și a altor pasaje din Scriptură în Sabat. Însă în canonul 29 este specificat că creștinii trebuie să lucreze în Sabat, abținându-se pe cât posibil duminica.

2) Sinodul din Aquila ( 386 d.Chr. ) ordonă schimbarea denumirii zilei întâi a săptămânii din „Dies Solis” în „Dies Domini”. Această denumire va intra de atunci în majoritatea limbilor lumii ( „domenica- italiană; „domingo” – spaniolă; „dimanche” – franceză; duminică – română, etc)

3) Sinodul din Cartagina ( 398 d.Chr. ) nu-l recunoaște ca fiind catolic pe acel om care postește duminica.

4) Sinodul din Cartagina ( 401 d.Chr) , în canonul 5 interzice spectacolele de teatru și circ duminica și în alte sărbători religioase.

5) Sinodul din Orleans ( 538 d.Chr. ) îngăduie unele munci de casă, însă interzice practicarea agriculturii în zilele de duminică. Papa Vigiliu rostește o anatemă împotriva „sabatarienilor iudaizanti”.

6) Sinodul din Trullan ( 692 d.Chr) interzice orice serviciu divin în zilele de Sabat.

7) Sinodul din Trident ( 18 ianuarie 1562 ) recunoaște oficial din partea Bisericii Catolice, prin gura lui Gașpar de Fosso, episcop de Reggio, că schimbarea zilei de odihnă nu a avut loc la porunca lui Christos, ci la porunca bisericii, dovedind prin aceasta puterea pe care o are de a schimba legile divine.

Schimarea zilei de odihnă a fost profetizată pe paginile Scripturilor.

Apostolul Pavel atrage atenția în 2 Tesaloniceni 2,7 ca „taina fărădelegii” începea deja să lucreze pe vremea lui. Curentul gnosticilor începea să lucreze prin încercarea de a introduce în creștinism idei și practici păgâne.

În Fapte 20, 29.30, Pavel își mărturisește o anumită neliniște: „Știu bine că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruța turma și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri stricăcioase ca să atragă ucenici de partea lor.”

În Daniel 7, 25 este profetizată, cu cinci secole înainte de Christos, lucrarea cornului cel mic: „El va rosti vorbe de hula împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinții Celui Prea Înalt și se va încumeta să schimbe vremile și Legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremi și o jumătate de vreme.”

Cornul cel mic din Daniel cap. 7 reprezintă Papalitatea, singură putere care corespunde tuturor detaliilor profetice. Biserica Romei este singura biserică ce pretinde puterea de a schimba legile lui Dumnezeu. Astfel, pe la 1400, Petrus de Ancharano a pretins că „papa poate modifica Legea divină, deoarece puterea lui nu este a unui om, ci a lui Dumnezeu, și el acționează în locul lui Dumnezeu pe pământ, având putere deplină de a lega și dezlega oile sale.”  ( Lucius Ferraris, Promta Bibliotheca”, art. 2, Papa )

Poziția actuală a Bisericii Romei este aceeași. Ediția din 1977 a „Catehismului convertitului la credința catolică” conține o serie de întrebări și răspunsuri care confirmă această poziție:

Întrebare: „Care este ziua Sabatului?”

Răspuns: „Sâmbăta este ziua Sabatului.”

Întrebare: „Atunci de ce păzim duminica în locul sâmbetei?”

Răspuns: „Noi păzim duminica în locul sâmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat solemnitatea ei de la sâmbătă la duminică.”

În cartea sa, „Credința milioanelor” ( 1974 ), devenită best-seller, învățatul romano-catolic John A. O’Brien ajunge la o concluzie inevitabilă: „Deoarece sâmbăta, și nu duminica, este amintită în Biblie, nu este oare curios faptul că necatolicii care pretind că își fundamentează religia lor direct pe Biblie și nu pe biserică, păzesc duminica în loc de a păzi sâmbăta? Da, desigur, aceasta este o inconsecvență… Obiceiul de a păzi duminica se bazează pe autoritatea Bisericii Catolice și nu pe un text explicit al Bibliei. Această păzire rămâne ca o aducere aminte a Bisericii mame, de la care sectele necatolice s-au despărțit, asemenea unui băiat care a fugit de acasă, dar care poartă încă în buzunarul său o fotografie a mamei sale sau o buclă din părul ei.”

Lori Balogh