Pilda celor doi fii

Pilda celor doi fii

Matei 21,28‑32

Refuzuri, promisiuni, regrete…

Vi s-a întâmplat, într-o împrejurare sau alta a vieții, ca cineva să vă ceară ajutorul și să-l refuzați din diferite motive? Vi s-a întâmplat să fiți chemat să faceți o anumită lucrare pentru Dumnezeu și să spuneți: „Nu!”? I-ați promis vreodată lui Dumnezeu că veți face o schimbare în viața dvs., pentru ca apoi să se aștearnă praful uitării peste acea promisiune?

Cu siguranță că fiecare dintre noi am trăit astfel de experiențe negative, iar regretele că am refuzat să-l ajutăm pe un semen de-al nostru într-un necaz, sau am refuzat să facem o lucrare pentru Dumnezeu, sau ne-am călcat promisiunile făcute, ne urmăresc și astăzi, asemenea unei umbre de care nu putem scăpa. Eu am astfel de regrete și sunt convins că fiecare om, în intimitatea universului său sufletesc, cunoaște gustul amar al unor astfel de atitudini.

Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că Pilda celor doi fii ni se adresează și nouă deopotrivă, nu doar fariseilor și cărturarilor vremii:

„Ce credeți? Un om avea doi feciori. Și s-a dus la cel dintâi și i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” „Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău și s-a dus. S-a dus și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Și nu s-a dus.

Care din amândoi a făcut voia tatălui său? „Cel dintâi”, au răspuns ei. Și Iisus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii și nu l-ați crezut. Dar vameșii și desfrânatele l-au crezut; și măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în urmă ca să-l credeți” (Matei 21,28‑32).

În umbra crucii

Pilda celor doi fii a fost rostită de Iisus cu ocazia ultimei vizite la Ierusalim, cu puțin timp înainte de răstignirea Sa. Iisus, „Prințul păcii”, intrase în Ierusalim, „orașul păcii”. Însă, ceea ce a urmat după intrarea Lui în Ierusalim nu a însemnat nici pe departe pace, ci a fost începutul celei mai teribile confruntări dintre forțele binelui și ale răului. Miza era nu doar soarta întregii omeniri, ci ea trecea dincolo de granițele planetei noastre, vizând reabilitarea caracterului și guvernării lui Dumnezeu înaintea întregului Univers.

Confruntarea dintre „Prințul păcii” și „Prințul întunericului” a fost atât de intensă încât Mântuitorul a ales să nu rămână în Ierusalim pe timpul ultimelor nopți, ci să găsească o oază de liniște în casa din Betania a lui Lazăr, a Mariei și Martei.

Dintre toate evenimentele petrecute în acele zile tensionate, două au fost cele care i-au înfuriat pe preoții, cărturarii și fariseii vremii. Primul a fost primirea triumfală pe care poporul a făcut-o lui Iisus la intrarea în Ierusalim, când toți strigau: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!” (Matei 21,9).

Al doilea eveniment care a stârnit mânia fruntașilor poporului a fost izgonirea vânzătorilor din templu. Polemica ce s-a iscat între Iisus și acești fruntași ai poporului, spuma intelectualității și religiozității vremii, se referea la mandatul în virtutea căruia Mântuitorul învăța norodul și făcea toate aceste lucruri.

„Iisus S-a dus în templu și, pe când învăța norodul, au venit la El preoții cei mai de seamă și bătrânii norodului și I-au zis: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea și cine Ți-a dat puterea aceasta?” (Matei 21,23).

Aceasta era problema care îi frământa: Cu ce mandat făcea El ceea ce făcea și cine I-a dat autoritatea de a învăța poporul, când se știa că Iisus nu era nici educat în școlile rabinice, nici nu făcea parte dintr-o familie nobilă, ba mai mult, nașterea Sa trezea multe suspiciuni și semne de întrebare. De fapt, era aceeași problemă pe care tot ei o ridicaseră și în dreptul lui Ioan Botezătorul.

Cei care ridicau aceste întrebări primiseră dovezi suficiente în legătură cu autoritatea în virtutea căreia predica și lucra Iisus, însă ei nu erau mulțumiți. Doreau ca El să se declare pe Sine în mod public că este Mesia, pentru ca apoi să ridice poporul împotriva Lui și să-L condamne la moarte pentru blasfemie.

Cu multă înțelepciune și tact, Mântuitorul evită să le cadă în cursă, răspunzându-le printr-o contra-întrebare: „Drept răspuns, Iisus le-a zis: „Vă voi pune și Eu o întrebare și, dacă-Mi veți răspunde la ea, vă voi spune și Eu cu ce putere fac aceste lucruri: Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” (Matei 21,24.25).

Puși în dificultate de întrebarea lui Iisus, fruntașii poporului au încercat să iasă din încurcătură mințind: „Nu știm” (vers.27). Era adevărat că nu știau? Știau prea bine, căci simțiseră puterea predicilor lui Ioan Botezătorul și ale lui Iisus, văzuseră atâtea vieți transformate prin această putere, fuseseră martorii atâtor minuni, chiar învieri din morți, văzuseră atâtea lucruri imposibile devenite posibile.

Dar în mândria lor de evrei, nu puteau accepta că Dumnezeu nu i-a ales pe ei, spuma poporului, ci a ales să-Și manifeste puterea printr-un dulgher din Nazaret (o localitate cu o proastă reputație), printr-un om care nu ocupa nici funcțiile lor oficiale și nu urmase nici școlile lor înalte.

În acest context al confruntării finale, cu puțin timp înainte de răstignire, Mântuitorul a rostit trei pilde care au fost primite de conducătorii evrei ca sarea presărată pe o rană deschisă: Pilda celor doi fii, Pilda vierilor și Pilda nunții fiului de împărat.

Pilda celor … trei fii?

De fapt, care dintre cei doi fii a împlinit voia tatălui lor? La întrebarea pusă de Domnul, preoții și cărturarii s-au grăbit să răspundă: „Cel dintâi”, adică cel ce a spus: „Nu vreau!”, după care a regretat și, în final, s-a dus în via tatălui său.

Acest fiu nici măcar nu a încercat să inventeze o scuză formală, spunându-i tatălui său: „Tată, nu mă simt prea bine. Tocmai am făcut o criză de sciatică și nu pot să te ajut acum. Poate mâine, dacă mă voi simți mai bine…” A spus pur și simplu: „Nu vreau!”, fără nicio altă explicație.

Cine și-ar dori astfel de copii? În realitate, niciunul dintre fii nu a făcut voia tatălui lor. Nici primul, și cu atât mai puțin cel de-al doilea. Unde era fiul model?

V-ați întrebat vreodată, atunci când ați citit sau ați meditat la această pildă, de ce oare Domnul Iisus nu a rostit o parabolă în care personajele principale să fie nu doi, ci trei fii, dintre care unul să fie un model? De ce nu există și acel fiu care să răspundă tatălui său: „Da, tată, mă duc acum în via ta”? Și să se ducă fără ezitare…

De ce Iisus nu putea rosti o asemenea pildă? Pentru că fiul model nu există în lumea noastră. Toți suntem răi și ne încadrăm fie în categoria primului, fie în a celui de-al doilea fiu, fie în ambele.

„Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns ca niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Romani 3,9‑12).

Unde este deci fiul model? Nicăieri. Iată de ce Domnul Iisus nu a putut rosti o pildă a celor trei fii, ci doar a celor doi fii. A fost un singur Fiu model, dar nu dintre noi. A fost Unul singur despre care Dumnezeu a putut spune: „Acesta este Fiul Meu prea iubit în care Îmi găsesc plăcerea” (vezi Matei 3,17), iar Acesta a fost Iisus, Fiul lui Dumnezeu – singura excepție fericită.

Fiul ideal nu a fost nici David, nici Ieremia, nici Ioan Botezătorul… Nimeni în afara lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Încă înainte de a Se întrupa în Pruncul născut în ieslea Betleemului, cândva în veșnicie, Fiul lui Dumnezeu a spus: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în adâncul inimii Mele” (Psalm 40,8).

După întrupare, la vârsta de 12 ani, când părinții Săi pământești L-au regăsit în templu după trei zile de căutări, adolescentul Iisus le-a răspuns: „Oare nu știați că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” (Luca 2,49). Iar mai târziu, poposind sub soarele arzător al amiezii la fântâna lui Iacov din apropierea cetății Sihar, El le-a spus ucenicilor care-L îmbiau să mănânce: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4,34).

Da, Iisus a fost singurul Fiu ideal, singurul Fiu model. Șansa noastră, a celor care am fost înfiați prin credința în Domnul Christos și jertfa Sa, este aceea că Tatăl ne privește prin meritele Fiului Său, nu prin meritele noastre. Căci, spune profetul Isaia: „Toți am ajuns ca niște necurați și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toți suntem ofiliți ca o frunză și nelegiuirea noastră ne ia ca vântul” (Isaia 64,6).

O pildă șocantă

Pilda celor doi fii trebuie să-i fi șocat pe ascultătorii Domnului Iisus. Pentru noi, creștinii secolului al XXI-lea, după două milenii de teologie creștină, fariseii, cărturarii și preoții din vremea lui Iisus sunt personaje negative, adevărate exemple de lăcomie și ipocrizie. Însă nu la fel stăteau lucrurile pe vremea Mântuitorului. Acești oameni erau priviți ca fiind idealul în ceea ce privește spiritualitatea și binecuvântarea lui Dumnezeu. Toți priveau spre ei cu respect și considerație, văzând în ei un model de credință și viețuire.

Oare ce simțeau ascultătorii când Iisus, un simplu dulgher din Nazaret, fără studii, fără o poziție socială înaltă și fără avere, îi numea pe cei priviți de societate ca fiind modele, „morminte văruite”, „nebuni”, „orbi”, și „fățarnici” (vezi Matei cap.23)?

Însă șocul și mai mare decât acesta a fost altul. Știți care? Mărturisirea lui Iisus că vameșii și desfrânatele merg înaintea fariseilor și cărturarilor în Împărăția lui Dumnezeu. Spunând lucrul acesta, Domnul i-a ridicat pe aceștia, considerați ca fiind niște lepădături ale societății, la rangul de credincioși adevărați, comparându-i cu fiul loial și bun.

Acesta nu a fost singura situație în care Mântuitorul a răsturnat standardele vremii. În întreaga Sa activitate publică, El a mers contra curentului vremii, dărâmând barierele sociale și distrugând zidurile prejudecăților.

Iisus a fost un non-conformist în ceea ce privește tradițiile și regulile inventate de oameni în detrimentul poruncilor lui Dumnezeu. Și a dovedit lucrul acesta alegându-și ucenicii nu dintre cei care absolviseră școlile rabinice, ci dintre pescarii săraci; a primit în societatea Sa vameși disprețuiți ca Zacheu și Matei, dar și prostituate ca Maria Magdalena. Făcând acest lucru, Domnul a demonstrat că în Împărăția lui Dumnezeu nu contează criteriile lumii, ci atitudinea inimii față de adevăr.

Proba sincerității

Așa cum le definește un autor, pildele Domnului sunt „povestiri pământești cu înțeles ceresc”. Ca în oricare altă parabolă, și aici întâlnim câteva simboluri luate din viața de zi cu zi, prin care sunt ilustrate realități cerești, spirituale.

Tatăl Îl simbolizează pe Dumnezeu. Via, în sensul restrâns al cuvântului, este imaginea Bisericii, a poporului lui Dumnezeu (vezi Isaia 5,1‑7). În sensul mai larg, ea reprezintă întreaga lume. Fii îi reprezintă pe cei care au luat asupra lor Numele lui Christos, devenind copii ai lui Dumnezeu, membrii ai Bisericii Sale.

Este de reținut faptul că tatăl, cu autoritatea părintească pe care i-o dădea cultura vremii, ar fi putut să-i oblige pe cei doi fii să muncească în via sa. Însă el nu o face. De ce? Pentru că tatăl din pildă Îl reprezintă pe Tatăl ceresc care oferă fiecărei creaturi deplina libertate de alegere, deplina libertate de a spune „Da!” sau „Nu!”.

De ce era nevoie de rugămințile sau porunca tatălui? Nu ar fi fost frumos ca fiii să se simtă ei înșiși responsabili și să se ofere fără să fie rugați? Da, ar fi fost ideal. Dar fiii aceștia ne reprezintă pe noi, oameni răzvrătiți care așteptăm să fim rugați, îndemnați și împinși de la spate pentru a face voia lui Dumnezeu.

Nu știm și nici nu are importanță în care ordine i-a chemat tatăl pe cei doi fii ai Săi. Probabil că l-a chemat mai întâi pe fiul cel mare, moștenitorul celei mai mari părți din avere, în calitate de întâi născut. Cert este faptul că acest fiu îi răspunde tatălui sau foarte obraznic și tranșant: „Nu vreau!” Nici măcar nu a căutat scuze pentru refuzul său. Nici nu s-a gândit că poate tatăl este prea bătrân ca să facă singur întreaga lucrare.

Spre deosebire de acesta, al doilea fiu îi răspunde tatălui său deosebit de respectuos: „Mă duc, doamne”. Dacă „filmul” s-ar fi rupt în acest punct al relatării pildei, cu toții am fi tras o concluzie greșită: primul fiu este din cale afară de rău și neascultător, în timp ce al doilea este doar miere și lapte, un fiu deosebit de respectuos și iubitor față de tatăl său.

Însă vedem încă odată marele adevăr pe care Domnul l-a exprimat într-o altă ocazie: „Nu orișicine-Mi zice: „Doamne, Doamne” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7,21).

De fapt, una dintre învățăturile pildei este legată de proba sincerității, care nu constă în cuvintele și predicile noastre, nici în intențiile noastre bune, nici în dorințele, planurile și promisiunile noastre, ci în faptele pe care le facem sau nu le facem.

Domnul Christos nu ne întreabă: „Ce spui tu mai mult decât alții?” El nu ne întreabă nici: „Ce intenții bune ai tu în comparație cu cei de lângă tine?” Pe El nu-L interesează ce promisiuni faci altora. Ci întrebarea Lui este: „Ce faci tu pentru alții, pentru Biserica ta, pentru lucrarea lui Dumnezeu și pentru societatea în care trăiești?”

Cum s-a ajuns ca în Biserica lui Christos să existe atâta teorie și vorbărie, atâta predicare și uneori chiar poliloghie, dar atât de puțină făptuire? O cauză a acestei stări de lucruri nedorite este aceea că în bisericile evanghelice și-a făcut loc o teorie care a distrus evlavia practică a credincioșilor: teoria „harului ieftin”. În biserici se aud tot mai multe predici care gâdilă urechile, învățându-ne că Iisus a făcut totul pentru noi și în locul nostru, iar noi nu mai trebuie să facem nimic. Se rostesc tot mai multe predici intelectuale, conținând solii care nu supără pe nimeni, toate ducând la apariția unei generații de credincioși care știu multe, dar fac prea puțin pentru Dumnezeu și semenii lor.

Teoria aceasta atât de păguboasă pentru Biserică îi face pe mulți să creadă că dacă au participat la o evanghelizare și s-au botezat, aceasta este tot ce trebuie să facă. După acest moment, ei își pot vedea liniștit de viața lor, fără nicio implicare în lucrarea lui Dumnezeu și slujirea semenilor lor. În viața unor astfel de oameni nu se vede niciun progres și nicio implicare în slujire, potrivit celor scrise de poet: „Iar noi locului ne ținem, cum am fost, așa rămânem” (Poezia „Codrul” de Mihai Eminescu).

Deși este adevărat că în privința mântuirii Domnul Iisus a făcut totul, la fel de adevărat este și faptul că, odată ce El ne-a mântuit prin jertfa Sa inimaginabilă, nouă ne revin niște responsabilități în viața care ne este împrumutată prin har. Tocmai pentru că ești mântuit, ce faci tu în „via” Tatălui tău?

De aceea, apostolul Petru ne îndeamnă: „Dați-vă și voi toate silințele să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. Căci dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori…” (2 Petru 1,5‑8).

Apostolul Pavel îi scrie lui Tit: „Trebuie ca și ai noștri să se deprindă să fie cei dintâi în fapte bune, pentru nevoile grabnice, și să nu stea neroditori” (Tit 3,14).

Prin natura noastră egoistă, noi nu suntem înclinați să facem binele. Dar aici se vorbește despre „deprindere”, care este un proces de învățare, de educare în a face binele și a împlini voia Tatălui ceresc. Acest proces poate fi dureros, căci întâlnește la tot pasul opoziția egoismului din noi, dar trebuie parcurs până când, din fii răzvrătiți, ajungem „cei dintâi în fapte bune”.

Există o diferență majoră între a vrea și a acționa. Din nefericire, în Biserica lui Christos unii confundă termenii, crezând că dacă au cele mai bune intenții, este suficient, chiar dacă nu pun în practică ceea ce știu. Însă „drumul spre iad este pavat cu intenții bune”, spune o vorbă înțeleaptă.

Oare ce s-ar întâmpla dacă și Dumnezeu ar vrea să ne mântuie și ar avea cele mai bune intenții în acest sens, dar nu ar acționa niciodată? Ce s-ar fi întâmplat dacă în Ghetsemani, când umbrele crucii coborau tot mai apăsătoare pe umerii Mântuitorului, El S-ar fi oprit doar la intențiile cele mai bune pentru omenire, fără să Se lase răstignit? Cei care doar vor să mănânce, fără să o și facă, vor rămâne flămânzi…

Fiul care și-a refuzat tatăl a fost sincer. Însă sinceritatea păcătosului nu este întotdeauna o virtute. Dimpotrivă, în situații de genul celei amintite în pildă, sinceritatea noastră devine o insultă, o sfidare și chiar o blasfemie la adresa lui Dumnezeu. Faptul că cineva nu este ipocrit nu-l transformă automat într-un sfânt. Ca să aibă valoare, sinceritatea păcătosului trebuie urmată de pocăință și îndreptare. Altfel, ea nu folosește la nimic, nimănui…

Din fericire, acest fiu obraznic și sincer în răzvrătirea lui, a regretat profund, îndreptându-și atitudinea. El a trecut dincolo de vorbele dulci ale fratelui său și a împlinit voia tatălui. Timpul a fost acela care a probat mărturia fiecăruia dintre cei doi fii. Și tot timpul va proba sinceritatea fiecăruia dintre noi.

Concluzii

Am învățat din Pilda celor doi fii următoarele adevăruri:

1) Cuvintele, intențiile bune, teoria și vorbăria nu au nicio valoare dacă nu sunt însoțite de fapte. Ele sunt doar ambalaje care pot fi frumoase și atrăgătoare, dar dacă sunt lipsite de fapte, ele sunt că nucile seci pe dinăuntru.

Fericirea unui om nu depinde de vorbire, ci de făptuire, după cum ne asigură Însuși Mântuitorul: „Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți” (Ioan 13,17). În ceea ce îi privește pe „fariseii” din toate timpurile, mereu prezenți chiar și în Biserica lui Christos, Mântuitorul ne avertizează: „Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziți, păziți-le și faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți. Căci ei zic, dar nu fac” (Matei 23,3).

2) O promisiune, oricând și oricui îi este făcută, trebuie împlinită. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu credincios, care Își tine promisiunile făcute (vezi 2 Timotei 2,13). Cine dorește să locuiască cu El în veșnicie, trebuie să-I semene în caracter. Călcarea unei promisiuni făcute oamenilor sau lui Dumnezeu este privită de cer ca fiind un păcat suficient de grav pentru ca să-l împiedice pe un om să fie mântuit. Psalmul 15 ne asigură de acest lucru: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? … Cel ce nu-și ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui” (Psalm 15,1.4).

Promisiunile neîmplinite sunt privite ca minciuni, iar minciuna este păcatul cel mai des amintit în toate listele negre ale nemântuiților din „Apocalipsa” (vezi cap.14,5; 21,8; 22,15).

3) Loialitatea sau lipsa loialității  omului față de Dumnezeu este testată prin ascultarea sau neascultarea față de Legea Sa. La judecata finală vor exista doar două categorii de oameni: unii care au ascultat de voia Tatălui exprimată în Legea Sa și alții care s-au mulțumit doar cu o credință teoretică.

„Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele…Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește și cine Mă iubește va fi iubit de Tatăl Meu… Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi…Cine nu Mă iubește, nu păzește cuvintele Mele…Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui” (Ioan 14,15.21.23; 15,20).

4) Cum Îl tratăm pe Dumnezeu în viața noastră: ca pe o slugă ce trebuie să ne îndeplinească toate dorințele sau ca pe un Domn? Apostolul Petru ne răspunde cum ar trebui să privim acest aspect: „Sfințiți în inimile voastre pe Christos ca Domn” (1 Petru 3,15).

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă o schimbare de atitudine: Nu noi trebuie să hotărâm ce și cum trebuie să facem un lucru, ci El. Din nefericire, mulți creștini au nevoie doar de un Christos răstignit, care să le ofere iertare și mântuire, nu și de un Christos Domn care să le conducă viața.

A-L sfinți pe Christos ca Domn înseamnă a-I spune în fiecare dimineață: „Doamne, pune Tu stăpânire pe viața mea, pe gândurile mele, pe faptele mele. Ale tale sunt mașina mea, portmoneul meu, timpul și talentele mele. Fă din viața mea ceea ce dorești, căci vreau să fiu al Tău pentru veșnicie.”

Auzim adesea o afirmație cu pretenție de maximă: „Teoria ca teorie, dar practica ne omoară”. Nu știu dacă practica a omorât pe cineva în alte domenii ale vieții, însă în cazul Pildei celor doi fii, practica nu omoară, ci aduce … viață. Viață veșnică…

Lori Balogh