Pilda celor doi fii

Pilda celor doi fii

     Refuzuri, promisiuni, regrete…

     Vi s-a intamplat, intr-o imprejurare sau alta a vietii, ca cineva sa va ceara ajutorul si sa-l refuzati din diferite motive ? Vi s-a intamplat sa fiti chemat sa faceti o anumita lucrare pentru Dumnezeu si sa spuneti: “Nu !” ? I-ati promis vreodata lui Dumnezeu ca veti face o schimbare in viata d-v, pentru ca apoi sa se astearna praful uitarii peste acea promisiune ?

     Cu siguranta ca fiecare dintre noi am trait astfel de experiente negative, iar regretele ca am refuzat sa-l ajutam pe un semen de-al nostru intr-un necaz, sau am refuzat sa facem o lucrare pentru Dumnezeu, sau ne-am calcat promisiunile facute, ne urmaresc si astazi, asemenea unei umbre de care nu putem scapa.  Eu am astfel de regrete si sunt convins ca fiecare om, in intimitatea universului sau sufletesc, cunoaste gustul amar al unor astfel de atitudini.

     Daca asa stau lucrurile, inseamna ca Pilda celor doi fii ni se adreseaza si noua deopotriva, nu doar fariseilor si carturarilor vremii:

     “Ce credeti ? Un om avea doi feciori. Si s-a dus la cel dintai si i-a zis: “Fiule, du-te astazi de lucreaza in via mea !” “Nu vreau”, i-a raspuns el. In urma, i-a parut rau si s-a dus. S-a dus si la celalalt si i-a spus tot asa. Si fiul acesta a raspuns: “Ma duc, doamne !” Si nu s-a dus.

     Care din amandoi a facut voia tatalui sau ? “Cel dintai”, au raspuns ei. Si Iisus le-a zis: “Adevarat va spun ca vamesii si desfranatele merg inaintea voastra in Imparatia lui Dumnezeu. Fiinda Ioan a venit la voi umbland in calea neprihanirii si nu l-ati crezut. Dar vamesii si desfranatele l-au crezut; si macar ca ati vazut lucrul acesta, nu v-ati cait in urma ca sa-l credeti.” ( Matei 21, 28-32 )

 

     In umbra crucii

     Pilda celor doi fii a fost rostita de Iisus cu ocazia ultimei vizite la Ierusalim, cu putin timp inainte de rastignirea Sa. Iisus, “Printul pacii”, intrase in Ierusalim, “orasul pacii”. Insa , ceea ce a urmat dupa intrarea Lui in Ierusalim nu a insemnat nici pe departe pace, ci a fost inceputul celei mai teribile confruntari dintre fortele binelui si ale raului. Miza era nu doar soarta intregii omeniri, ci ea trecea dincolo de granitele planetei noastre, vizand reabilitarea caracterului si guvernarii lui Dumnezeu inaintea intregului Univers.

     Confruntarea dintre Printul pacii si Printul intunericului a fost atat de intensa incat Mantuitorul a ales sa nu ramana in Ierusalim pe timpul ultimelor nopti, ci sa-si gaseasca oaza de liniste in casa din Betania a lui Lazar, a Mariei si Martei.

     Dintre toate evenimentele petrecute in acele zile tensionate, doua au fost cele care i-au infuriat pe preotii, carturarii si fariseii vremii. Primul a fost primirea triumfala pe care poporul I-a facut-o lui Iisus la intrarea in Ierusalim, cand toti strigau: “Osana Fiul lui David ! Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului ! Osana in cerurile prea inalte !” ( Matei 21, 9 )

     Al doilea eveniment care a starnit mania fruntasilor poporului a fost izgonirea vanzatorilor din templu. Polemica ce s-a iscat intre Iisus si acesti fruntasi ai poporului, spuma intelectualitatii si religiozitatii vremii, se referea la mandatul in virtutea caruia Mantuitorul invata norodul si facea toate aceste lucruri.

     “Iisus S-a dus in templu si, pe cand invata norodul, au venit la El preotii cei mai de seama si batranii norodului si I-au zis: “Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea si cine Ti-a dat puterea aceasta ?” ( Matei 21,23 )

     Aceasta era problema care ii framanta: Cu ce mandat facea El ceea ce facea si cine I-a dat autoritatea de a invata poporul, cand se stia ca Iisus nu era nici educat in scolile rabinice, nici nu facea parte dintr-o familie nobila, ba mai mult, nasterea Sa  trezea multe suspiciuni si semne de intrebare. De fapt, era aceeasi problema pe care tot ei o ridicasera si in dreptul lui Ioan Botezatorul.

     Cei care ridicau aceste intrebari primisera dovezi suficiente in legatura cu autoritatea in virtutea careia predica si lucra Iisus, insa ei nu erau multumiti. Doreau ca El sa se declare pe Sine in mod public ca este Mesia , pentru ca apoi ei sa ridice poporul impotriva Lui si sa-L condamne la moarte pentru blasfemie.

     Cu multa intelepciune si tact, Mantuitorul evita sa le cada in cursa, raspunzandu-le printr-o contraintrebare: “Drept raspuns , Iisus le-a zis: “Va voi pune si Eu o intrebare si, daca-Mi veti raspunde la ea, va voi spune si Eu cu ce putere fac aceste lucruri: Botezul lui Ioan de unde venea ? Din cer sau de la oameni ?” ( Matei 21, 24.25 )

     Pusi in dificultate de intrebarea lui Iisus, fruntasii poporului au incercat sa iasa din incurcatura mintind: “Nu stim” ( vers. 27 ). Era adevarat ca nu stiau ? Stiau ei prea bine, caci simtisera puterea predicilor lui Ioan Botezatorul si ale lui Iisus, vazusera atatea vieti transformate prin aceasta putere, fusesera martorii  atator minuni, chiar invieri din morti, vazusera atatea lucruri imposibile devenite posibile.

     Dar in mandria lor de evrei, nu puteau accepta ca Dumnezeu nu i-a ales pe ei, spuma poporului, ci a ales sa-Si manifeste puterea printr-un dulgher din Nazaret ( o localitate cu o proasta reputatie ), printr-un om care nu ocupa nici functiile lor oficiale si nu urmase nici scolile lor inalte.

     In acest context al confruntarii finale, cu putin timp inainte de rastignire, Mantuitorul a rostit trei pilde care au fost primite de conducatorii evrei ca sarea presarata pe o rana deschisa: Pilda celor doi fii, Pilda vierilor si Plida nuntii fiului de imparat.

 

     Pilda celor … trei fii ?

     De fapt, care din cei doi fii a implinit voia tatalui lor ? La intrebarea pusa de Domnul, preotii si carturarii s-au grabit sa raspunda: “Cel dintai”, adica cel ce a spus : “Nu vreau !”, dupa care  a regretat si, in final, s-a dus in via tatalui sau.

     Acest fiu nici macar nu a incercat sa inventeze o scuza formala, spunandu-i tatalui sau: “Tata, nu ma simt prea bine. Tocmai am facut o criza de sciatica si nu pot sa tea jut acum. Poate maine, daca ma voi simti mai bine…” A spus pur si simplu: “Nu vreau !”, fara nicio alta explicatie.

     Cine si-ar dori astfel de copii ? In realitate, niciunul dintre fii nu a facut voia tatalui lor. Nici primul, si cu atat mai putin cel de-al doilea. Unde era fiul model ?

     V-ati intrebat vreodata, atunci cand ati citit sau ati meditat la aceasta pilda, de ce oare Domnul Iisus nu a rostit o parabola in care personajele principale sa fie nu doi, ci trei fii, dintre care unul sa fie un model ? De ce nu  exista si acel fiu care sa raspunda tatalui sau: “Da, tata, ma duc acum in via ta “ ?  Si sa se duca fara ezitare…

     De ce Iisus nu putea rosti o asemenea pilda ? Pentru ca fiul model nu exista in lumea noastra. Toti suntem rai si ne incadram fie in categoria primului, fie in a celui de-al doilea fiu, fie in ambele.

     “Ce urmeaza atunci ? Suntem noi mai buni decat ei ? Nicidecum. Fiindca am dovedit ca toti, fie iudei, fie greci, sunt sub pacat, dupa cum este scris: “Nu este niciun om neprihanit, niciunul macar. Nu este niciunul care sa aiba pricepere. Nu este niciunul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toti s-au abatut si au ajuns ca niste netrebnici. Nu este niciunul care sa faca binele, niciunul macar.” ( Romani 3, 9-12 )

     Unde este deci fiul model ? Nicaieri. Iata de ce Domnul Iisus nu a putut rosti o pilda a celor trei fii, ci doar a celor doi fii. A fost un singur Fiu model, dar nu dintre noi. A fost Unul singur despre care Dumnezeu a putut spune: “Acesta este Fiul Meu prea iubit in care Imi gasesc placerea” ( Matei 3,17 ), iar Acesta a fost Iisus, Fiul lui Dumnezeu – singura exceptie fericita.

     Fiul ideal nu a fost nici David, nici Ieremia, nici Ioan Botezatorul… Nimeni in afara lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Inca inainte de a Se intrupa in Pruncul nascut in ieslea Betleemului, candva in vesnicie, Fiul lui Dumnezeu a spus: “Vreau sa fac voia Ta, Dumnezeule, si Legea Ta este in adancul inimii Mele” ( Psalm 40,8 ).

     Dupa intrupare, la varsta de 12 ani, cand parintii Sai pamantesti L-au regasit in templu dupa trei zile de cautari, adolescentul Iisus le-a raspuns: “Oare nu stiati ca trebuie sa fiu in Casa Tatalui Meu ?” ( Luca 2,49 ). Iar mai tarziu, poposind sub soarele arzator al amiezii la fantana lui Iacov din apropierea cetatii Sihar, El le-a spus ucenicilor care-L imbiau sa manance: “Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis si sa implinesc lucrarea Lui” ( Ioan 4, 34 ).

     Da, Iisus a fost singurul Fiu ideal, singurul Fiu model. Sansa noastra, a celor care am fost infiati prin credinta in Domnul Christos si jertfa Sa, este aceea ca Tatal ne priveste prin meritele Fiului Sau, nu prin meritele noastre. Caci, spune profetul Isaia: “Toti am ajuns ca niste necurati si toate faptele noastre bune sunt ca o haina manjita. Toti suntem ofiliti ca o frunza si nelegiuirea noastra ne ia ca vantul.” ( Isaia 64,6 )

 

  

     O pilda socanta

     Pilda celor doi fii trebuie sa-i fi socat pe ascultatorii Domnului Iisus. Pentru noi, crestinii secolului al XXI-lea, dupa doua milenii de teologie crestina, fariseii, carturarii si preotii din vremea lui Iisus sunt personaje negative, adevarate exemple de lacomie si ipocrizie. Insa nu la fel stateau lucrurile pe vremea Mantuitorului. Acesti oameni erau priviti ca fiind idealul in ceea ce priveste spiritualitatea si binecuvantarea lui Dumnezeu. Toti priveau spre ei cu respect si consideratie, vazand in ei un model de credinta si vietuire.

     Oare ce simteau ascultatorii cand Iisus, un simplu dulgher din Nazaret,  fara studii, fara o pozitie sociala inalta si fara avere, ii numea pe cei priviti de societate ca fiind modele, “morminte varuite”, “nebuni”, “orbi”, si “fatarnici” ( vezi Matei cap. 23 ) ?

     Insa socul si mai mare decat acesta a fost altul. Stiti care ? Marturisirea lui Iisus ca vamesii si desfranatele merg inaintea fariseilor si carturarilor in Imparatia lui Dumnezeu. Spunand lucrul acesta, Domnul i-a ridicat pe acestia, considerati ca fiind niste lepadaturi ale societatii, la rangul de credinciosi adevarati, comparandu-i cu fiul loial si bun.

     Acesta nu a fost singura situatie in care Mantuitorul a rasturnat standardele vremii. In intreaga Sa activitate publica, El a mers contra curentului vremii, daramand barierele sociale si distrugand zidurile prejudecatilor.

     Iisus a fost un non-conformist in ceea ce priveste traditiile si regulile inventate de oameni in detrimentul poruncilor lui Dumnezeu. Si a dovedit lucrul acesta alegandu-si ucenicii nu dintre cei care absolvisera scolile rabinice, ci dintre pescarii saraci; a primit in societatea Sa vamesi dispretuiti ca Zacheu si Matei, dar si prostituate ca Maria Magdalena. Facand acest lucru, Domnul a demonstrat ca in Imparatia lui Dumnezeu nu conteaza criteriile lumii, ci atitudinea inimii fatza de adevar.

 

     Proba sinceritatii

     Asa cum le defineste un autor, pildele Domnului sunt “povestiri pamantesti cu inteles ceresc”. Ca in oricare alta parabola, si aici intalnim cateva simboluri luate din viata de zi cu zi, prin care sunt ilustrate realitati ceresti, spirituale.

     Tatal Il simbolizeaza pe Dumnezeu. Via, in sensul restrans al cuvantului,  este imaginea Bisericii, a poporului lui Dumnezeu ( vezi Isaia 5, 1-7 ). In sensul mai larg, ea reprezinta intreaga lume. Fii ii reprezinta pe cei care au luat asupra lor Numele lui Christos, devenind copii ai lui Dumnezeu, membrii ai Bisericii Sale.

     Este de retinut faptul ca tatal, cu autoritatea parinteasca pe care i-o dadea cultura vremii, ar fi putut sa-i oblige pe cei doi fii ai sai sa munceasca in via sa. Insa el nu o face. De ce ? Pentru ca tatal din pilda Il reprezinta pe Tatal ceresc care ofera fiecarei creaturi deplina libertate de alegere, deplina libertate de a spune “Da” sau “Nu”.

     De ce era nevoie de rugamintile sau porunca tatalui ? Nu ar fi fost frumos ca fiii sa se simta ei insisi responsabili si sa se ofere fara sa fie rugati ? Da, ar fi fost ideal. Dar fiii acestia ne reprezinta pe noi, oameni razvratiti care asteptam sa fim rugati, indemnati si impinsi de la spate pentru a face voia lui Dumnezeu.

     Nu stim si nici nu are importanta in care ordine i-a chemat tatal pe cei doi fii ai Sai. Probabil ca l-a chemat mai intai pe fiul cel mare, mostenitorul celei mai mari parti din avere, in calitate de intai nascut. Cert este faptul ca acest fiu ii raspunde tatalui sau foarte obraznic si transant: “Nu vreau” Nici macar nu a cautat scuze pentru refuzul sau. Nici nu s-a gandit ca poate tatal este prea batran ca sa faca singur intreaga lucrare.

     Spre deosebire de acesta, al doilea fiu ii raspunde tatalui sau deosebit de respectuos: “Ma duc, doamne”. Daca “filmul” s-ar fi rupt in acest punct al relatarii pildei, cu totii am fi tras o concluzie gresita: primul fiu este din cale afara de rau si neascultator, in timp ce al doilea este doar miere si lapte, un fiu deosebit de respectuos si iubitor fatza de tatal sau.  Insa vedem inca odata marele adevar pe care Domnul l-a exprimat intr-o alta ocazie: “Nu orisicine-Mi zice: “Doamne, Doamne” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri” ( Matei 7, 21 ).

     De fapt, una din invataturile pildei este legata de proba sinceritatii, care nu consta in cuvintele si predicile noastre, nici in intentiile noastre bune, nici in dorintele , planurile si promisiunile noastre, ci in faptele pe care le facem sau nu le facem.

     Domnul Christos nu ne intreaba: “Ce spui tu mai mult decat altii ?”  El nu ne intreaba nici: “Ce intentii bune ai tu in comparatie cu cei de langa tine ?” Pe El nu-L intereseaza ce promisiuni faci altora. Ci intrebarea Lui este : “Ce faci tu pentru altii, pentru Biserica ta, pentru lucrarea lui Dumnezeu si pentru societatea in care traiesti ?”

     Cum s-a ajuns ca in Biserica lui Christos sa existe atata teorie si vorbarie, atata predicare si uneori chiar poliloghie, si atat de putina faptuire ? O cauza a acestei stari de lucruri nedorite este aceea ca in bisericile evanghelice si-a facut loc o teorie care a distrus evlavia practica a credinciosilor: teoria “harului ieftin”. In biserici se aud tot mai multe predici care gadila urechile, invatandu-ne ca Iisus a facut totul pentru noi si in locul nostru, iar noi nu mai trebuie sa facem nimic. Se rostesc tot mai multe predici intelectuale, continand solii care nu supara pe nimeni, toate ducand la aparitia unei generatii de credinciosi care stiu multe, dar fac prea putin pentru Dumnezeu si semenii lor.

     Teoria aceasta atat de paguboasa pentru Biserica ii face pe multi sa creada ca daca au participat la o evanghelizare si s-au botezat, aceasta este tot ce trebuie sa faca. Dupa acest moment, ei isi pot vedea linistit de viata lor, fara nicio implicare in lucrarea lui Dumnezeu si slujirea semenilor lor. In viata unor astfel de oameni nu se vede niciun progres si nicio implicare in slujire, potrivit celor scrise de poet: “Iar noi locului ne tinem, cum am fost, asa ramanem” ( Poezia “Codrul” de Mihai Eminescu )

     Desi este adevarat ca in privinta mantuirii Domnul Iisus a facut totul, la fel de adevarat este si faptul ca odata ce El ne-a mantuit prin jertfa Sa inimaginabila, noua ne revin niste responsabilitati in viata care ne este imprumutata prin har. Tocmai pentru ca esti mantuit, ce faci tu in “via” Tatalui tau ?

     De aceea, apostolul Petru ne indeamna: “Dati-va si voi toate silintele sa uniti cu credinta voastra fapta; cu fapta, cunostinta; cu cunostinta, infranarea; cu infranarea, rabdarea; cu rabdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frati; cu dragostea de frati, iubirea de oameni. Caci daca aveti din belsug aceste lucruri in voi, ele nu va vor lasa sa fiti nici lenesi, nici neroditori…” ( 2 Petru 1, 5-8 )

     Iar apostolul Pavel ii scrie lui Tit: “Trebuie ca si ai nostri sa se deprinda sa fie cei dintai in fapte bune, pentru nevoile grabnice, si sa nu stea neroditori” ( Tit 3, 14 )

     Prin natura noastra egoista, noi nu suntem inclinati sa facem binele. Dar aici se vorbeste despre “deprindere”, care este un proces de invatare, de educare in a face binele si a implini voia Tatalui ceresc. Acest proces poate fi dureros, caci intalneste la tot pasul opozitita egoismului din noi, dar trebuie parcurs pana cand, din fii razvratiti, ajungem “cei dintai in fapte bune”.

     Exista o diferenta majora intre a vrea si a actiona. Din nefericire, in Biserica lui Christos unii confunda termenii, crezand ca daca au cele mai bune intentii, este suficient, chiar daca nu pun in practica ceea ce stiu. Insa “drumul spre iad este pavat cu intentii bune”, spune o vorba inteleapta.

     Oare ce s-ar intampla daca si Dumnezeu ar vrea sa ne mantuiasca si ar avea cele mai bune intentii in acest sens, dar nu ar actiona niciodata ? Ce s-ar fi intamplat daca in Ghetsemani, cand umbrele crucii coborau tot mai apasatoare pe umerii Mantuitorului, El S-ar fi oprit doar la intentiile cele mai bune pentru omenire, fara sa Se lase rastignit ? Cei care doar vor sa manace, fara sa o si faca, vor ramane flamanzi…

     Fiul care si-a refuzat tatal a fost sincer. Insa sinceritatea pacatosului nu este intotdeauna o virtute. Dimpotriva, in situatii de genul celei amintite in pilda, sinceritatea noastra devine o insulta, o sfidare si chiar o blasfemie la adresa lui Dumnezeu.  Faptul ca cineva nu este ipocrit nu-l transforma automat intr-un sfant. Ca sa aiba valoare, sinceritatea pacatosului trebuie urmata de pocainta si indreptare. Altfel, ea nu foloseste la nimic, nimanui…

     Din fericire, acest fiu obraznic si sincer in razvratirea lui, a regretat profund , indreptatndu-si atitudinea. El a trecut dincolo de vorbele dulci ale fratelui sau si a implinit voia tatalui. Timpul a fost acela care a probat marturia fiecaruia dintre cei doi fii. Si tot timpul va proba sinceritatea fiecaruia dintre noi.

 

     Concluzii

     Am invatat din Pilda celor doi fii:

     1) Cuvintele, intentiile bune, teoria si vorbaria nu au nicio valoare daca nu sunt insotite de fapte. Ele sunt doar ambalaje care pot fi frumoase si atragatoare, dar daca sunt lipsite de fapte, ele sunt ca nucile seci pe dinauntru.

     Fericirea unui om nu depinde de vorbire, ci de faptuire, dupa cum ne asigura Insusi Mantuitorul: “Daca stiti aceste lucruri, ferice de voi daca le faceti” ( Ioan 13, 17 ). In ceea ce ii priveste pe “fariseii” din toate timpurile, mereu prezenti chiar si in Biserica lui Christos, Mantuitorul ne avertizeaza: “Deci toate lucrurile pe care va spun ei sa le paziti, paziti-le si faceti-le; dar dupa faptele lor sa nu faceti. Caci ei zic, dar nu fac.” ( Matei 23, 3 )

     2) O promisiune, oricand si oricui ii este facuta, trebuie implinita. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu credincios, care Isi tine promisiunile facute ( 2 Timotei 2,13 ). Cine doreste sa locuiasca cu El in vesnicie, trebuie sa-I semene in caracter. Calcarea unei promisiuni facute oamenilor sau lui Dumnezeu este privita de cer ca fiind un pacat suficient de grav pentru ca sa-l impiedice pe un om sa fie mantuit. Psalmul 15 ne asigura de acest lucru: “Doamne, cine va locui in cortul Tau ? Cine va locui pe muntele Tau cel sfant?… Cel ce nu-si ia vorba inapoi, daca face un juramant in paguba lui” ( Psalm 15, 1.4 )

     Promisiunile neimplinite sunt privite ca minciuni, iar minciuna este pacatul cel mai des amintit in toate listele negre ale nemantuitilor din Apocalipsa ( cap. 14,5; 21,8; 22,15 ).

     3) Loialitatea sau neloialitatea omului fatza de Dumnezeu este testata prin ascultarea sau neascultarea fatza de Legea Sa. La judecata finala vor exista doar doua categorii de oameni: unii care au ascultat de voia Tatalui exprimata in Legea Sa si altii care s-au multumit doar cu o credinta teoretica.

     “Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele… Cine are poruncile Mele si le pazeste, acela Ma iubeste si cine Ma iubeste va fi iubit de Tatal Meu…. Daca Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi…Cine nu Ma iubeste, nu pazeste cuvintele Mele… Daca paziti poruncile Mele , veti ramanea in dragostea Mea, dupa cum si Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si raman in dragostea Lui.” ( Ioan 14, 15.21.23; 15,20 )

     4) Cum Il tratam pe Dumnezeu in viata noastra: ca pe o sluga ce trebuie sa ne indeplineasca toate dorintele, sau ca pe un Domn ? Apostolul Petru ne raspunde cum ar trebui sa privim acest aspect: “Sfintiti in inimile voastre pe Christos ca Domn” ( 1 Petru 3,15 pp. )

     Ce inseamna aceasta ? Inseamna o schimbare de atitudine: Nu noi trebuie sa hotaram ce si cum trebuie sa facem un lucru, ci El. Din nefericire, multi crestini au nevoie doar de un Christos rastignit, care sa le ofere iertare si mantuire, nu si de un Christos Domn care sa le conduca viata.

     A-L sfinti pe Christos ca Domn inseamna a-I spune in fiecare dimineata: “Doamne, pune Tu stapanire pe viata mea, pe gandurile mele, pe faptele mele. Ale tale sunt masina mea, portmoneul meu, timpul si talentele mele. Fa din viata mea ceea ce doresti, caci vreau sa fiu al Tau pentru vesnicie.”

     Auzim adesea o afirmatie cu pretentie de maxima: “Teoria ca teorie, dar practica ne omoara”. Nu stiu daca practica a omorat pe cineva in alte domenii ale vietii, insa in cazul Pildei celor doi fii, practica nu omoara, ci aduce … viata. Viata vesnica…

Lori Balogh