Ce spune Biblia despre…semnificațiile sanctuarului

Ce spune Biblia despre…semnificațiile sanctuarului

Sanctuarul era o clădire dedicată Numelui lui Dumnezeu, construită în urma unei porunci divine. Inițiativa construirii lui nu i-a aparținut omului, ci i-a aparținut în totalitate lui Dumnezeu, după cum reiese din cele relatate de Moise: „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8).

Construirea lui nu s-a făcut la întâmplare, nici după vreun plan omenesc, ci după planul lui Dumnezeu și după modelul care i-a fost arătat lui Moise: „Să faceți cortul și toate vasele lui după chipul pe care ți-l voi arăta… Vezi să faci după chipul care ți s-a arătat pe munte” (Exodul 25:9,40).

Un lucru specific sanctuarului era acela că toate materialele necesare construirii lui au fost donate de popor: „Vorbește copiilor lui Israel să-Mi aducă un dar; să-l primiți pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă” (Exodul 25:1‑7). Acest principiu este și astăzi valabil în privința construirii locașurilor de cult: Ele nu se construiesc din zecimea credincioșilor, ci din darurile lor de bunăvoie.

Descrierea „cortului întâlnirii”

„Cortul întâlnirii” a precedat templul, el fiind sanctuarul din pustie în timpul călătoriilor poporului Israel spre Canaan. După stabilirea evreilor în Palestina, cortul întâlnirii a fost înlocuit cu o construcție fixă și măreață: templul.

Cortul întâlnirii din pustie este pe larg descris în Exodul capitolul 26. Avea lungimea de 18 m, lățimea de 6 m și înălțimea de 6 m. Laturile dinspre nord, sud și vest erau construite din scânduri de lemn de salcâm, înalte de 6 m, poleite cu aur și sprijinite pe picioare grele de argint.

Acoperișul era alcătuit din trei rânduri de covoare: din păr de capră, piei de berbec și piei de vițel de mare. Interiorul era acoperit cu un ansamblu de covoare de in, colorate în albastru, cărămiziu și purpuriu, brodate cu fire de aur și având pe ele chipuri de îngeri.

Prezența acestor imagini în interiorul sanctuarului este folosită astăzi ca argument de către bisericile istorice în favoarea picturilor și icoanelor prezente în ele. Există însă o mare deosebire între cele două situații: În timp ce sanctuarul din vechime a fost împodobit cu chipuri de îngeri la porunca expresă a lui Dumnezeu, după niște planuri divine, bisericile de astăzi sunt zugrăvite din inițiativa omenească și contrar Poruncii a doua a Decalogului.

Sanctuarul din vechime era alcătuit din două încăperi: Sfânta (Locul Sfânt), situată spre răsărit, și Sfânta Sfintelor (Locul Prea Sfânt), situată spre apus și având forma unui cub. Curtea sanctuarului avea lungimea de 50 m, lățimea de 25 m și înălțimea de 2,5 m. Ea era delimitată de niște pânze de in alb, prinse de stâlpi. Poarta, situată spre răsărit, era lată de 10 m, fiind alcătuită dintr-o perdea de in subțire și colorată în albastru, cărămiziu și purpuriu.

Mobilierul sanctuarului

În prima încăpere a sanctuarului (Sfânta) se aflau trei obiecte de cult:

1) Masa pentru pâini, orientată spre nord și construită din lemn aurit.

2) Sfeșnicul cu șapte brațe, orientat spre sud și făcut din aur bătut.

3) Altarul tămâierii, așezat înaintea perdelei ce despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor și construit din lemn aurit.

În cea de-a doua încăpere a sanctuarului (Sfânta Sfintelor) se afla un singur obiect: chivotul Legii, acoperit cu capacul ispășirii. Acesta era o ladă din lemn poleit cu aur care adăpostea cele două table ale Legii, toiagul lui Aron și un vas cu mană. Chivotul era acoperit cu capacul ispășirii, construit din aur, având pe el doi heruvimi cu aripile întinse și cu privirile îndreptate spre interiorul chivotului.

Curtea sanctuarului conținea două obiecte de cult: altarul de jertfă și ligheanul de aramă, situat între altar și cort. Ceea ce este demn de subliniat este faptul că închinătorii care se îndreptau spre sanctuar (fie cortul întâlnirii, fie templul lui Solomon) se aflau cu spatele la soare, ceea ce semnifică părăsirea cultului păgân al soarelui.

Mai târziu, în timpul apostaziei poporului Israel, profetul Ezechiel a fost purtat în viziune în interiorul templului, unde a văzut 25 de oameni, aflați între templu și altar, cu spatele spre templu și cu fața spre răsărit, închinându-se soarelui (vezi Ezechiel 8:16). Așadar, sanctuarul era în așa fel poziționat încât cel care se închina în el se afla cu spatele la soare, principala divinitate păgână din Antichitate.

Simbolistica sanctuarului

Epistola către Evrei ne arată în mod clar că sanctuarul pământesc era „o umbră” a celui ceresc: „Ei (preoții n.n.) fac o slujbă care este chipul și umbra lucrurilor cerești” (Evrei 8:5). Tot ceea ce conținea, precum și ritualurile care se desfășurau în el, erau niște simboluri care arătau spre adevărata rezolvare a problemei păcatului: jertfa lui Christos și lucrarea Lui de mijlocire în Sanctuarul ceresc.

Din acest punct de vedere, sanctuarul era o parabolă vie, o ilustrare în termeni pământești a ceea ce se întâmplă în cer, rezumând în imagini principalele momente ale Planului de Mântuire. Sanctuarul era de fapt Evanghelia în sâmbure, având rolul unui telescop îndreptat spre adevăratul sanctuar – cel ceresc -, și spre adevăratul și singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Iisus Christos.

„În lucrarea săvârșită în tabernacol, și mai târziu în templul care i-a luat locul, oamenii erau învățați în fiecare zi adevărurile cele mari cu privire la moartea și lucrarea lui Christos, iar odată în fiecare an, mintea lor era îndreptată asupra evenimentelor cu care se va încheia lupta cea mare dintre Christos și Satana și curățirea finală a Universului de păcat și păcătoși” (1).

Lori Balogh

(1) E. G. White, „Patriarhi și Profeți”, p. 538