Teoria nemuririi sufletului
Învățătura despre nemurirea sufletului este prezentă în majoritatea religiilor păgâne și în majoritatea confesiunilor creștine. Excepție fac adventiștii de ziua a șaptea, martorii lui Iehova și evreii. Există mai multe variante ale acestei teorii, unele prezente în lumea păgână, iar altele în cea creștină:
1) O variantă susține că sufletele celor decedați rămân într-o stare de așteptare și de amorțeală până la judecata finală.
2) O altă variantă ne spune că sufletele celor morți ajung în rai sau iad (eventual în purgatoriu), pentru a-și primi răsplata după binele sau răul pe care l-au făcut în timpul vieții.
3) Hindușii cred că sufletele morților se reîncarnează de mai multe ori, trecând prin mai multe existențe.
4) Există și credința că sufletele morților hoinăresc prin văzduh, întorcându-se la casele lor sub forma unor strigoi și comunicând în unele cazuri cu cei rămași în viață (spiritism).
Însă indiferent de variantă, există un numitor comun: omul nu moare complet, existența lui continuând sub o altă formă după momentul decesului.
Originea teoriei
Mergând înapoi pe firul istoriei, găsim originile acestei teorii chiar în grădina Edenului, în cuvintele șarpelui care i-a ispitit pe primii noștri părinți. În raportul Genezei găsim două afirmații cu privire la moarte: una aparținând Creatorului, alta aparținând Diavolului deghizat în șarpe.
În calitate de Creator și ca un desăvârșit cunoscător al naturii umane, Dumnezeu i-a avertizat pe primii noștri părinți: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Geneza 2,17).
Când Creatorul s-a adresat omului, spunându-i că va muri negreșit în caz de neascultare, El nu S-a adresat doar unei părți din ființa omului. El nu S-a referit doar la trupul material, ci la întreaga ființă umană.
Pe de altă parte, în pofida avertismentului divin, Diavolul deghizat în șarpe l-a asigurat pe om: „Hotărât că nu veți muri” (Geneza 3,4), reușind să-l amăgească să mănânce din pomul oprit.
Întrebarea care se pune este: Pe cine credem pe cuvânt: pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, Cel care ne cunoaște pe deplin natura și ceea ce se întâmplă la moarte, sau pe Diavol, o creatură inteligentă, dar aflată în conflict cu Dumnezeu? Din nefericire, primii noștri părinți au ales să-i dea crezare mai degrabă șarpelui decât Creatorului. Iar de atunci, minciuna șarpelui din Eden a ajuns să fie inclusă în doctrina majorității religiilor lumii.
Probleme ridicate de teoria nemuririi sufletului
Acceptarea teoriei nemuririi sufletului ridică o seamă de probleme greu sau imposibil de rezolvat, punând sub semnul întrebării alte doctrine clare ale Bibliei.
1) Creația: Dacă omul poate exista și fără trup (și încă într-o formă superioară de existență!), de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze și trupul material? Doar ca o „colivie” a sufletului? Dacă omul poate gândi și fără creier, de ce a fost creat acesta? Dacă el se poate deplasa și fără picioare, de ce au mai fost necesare? De ce urechi, de ce ochi, de ce, de ce? În cazul acesta Creația ar fi inutilă și ar contrazice constatarea personală a lui Dumnezeu care a văzut că la sfârșitul zilelor Creației toate erau foarte bune.
2) Avertismentul lui Dumnezeu: Dacă sufletul ar exista și după moarte, avertismentul dat de Creator primilor oameni: „Veți muri negreșit” ar fi o minciună. Creatorul ar apărea ca și când ar ascunde omului faptul că la moarte el vă supraviețui sub forma sufletului. Biblia însă Îl descoperă pe Dumnezeu ca un Dumnezeu al adevărului, care urăște minciuna sub toate formele ei (vezi Ioan 14,6).
3) Dreptatea lui Dumnezeu: În cazul în care sufletul ar continua să existe după moarte, dreptatea lui Dumnezeu ar fi pusă sub semnul întrebării. În orice guvernare care respectă principiile dreptății, cei vinovați întâi sunt judecați și abia apoi sunt pedepsiți. Ar fi drept ca cei nelegiuiți să ajungă în iad și abia după câteva sute sau mii de ani să fie judecați?
Ar fi drept ca pentru o singură crimă săvârșită acum câteva mii de ani Cain să sufere în iad milenii, în timp ce un criminal ca Hitler, cu milioane de victime la activ, să sufere mult mai puțin? Și încă ceva: Ar fi drept ca pentru păcatele săvârșite de un om în timpul vieții sale de 70‑80 de ani să sufere o veșnicie în focul iadului? Niciun guvern, oricât ar fi de tiranic, nu a dat astfel de pedepse cetățenilor lui, cu atât mai puțin Dumnezeul Bibliei, Cel în care dreptatea și dragostea se întâlnesc la cele mai înalte cote.
4) Doctrina învierii: Ce rost ar mai avea învierea morților dacă omul poate exista într-o formă superioară, fiind mai fericit și mai liber fără trup?
5) Revenirea lui Christos: Doctrina revenirii Domnului Christos ar fi serios atacată în cazul în care sufletul celui decedat ar continua să existe și după moarte. Ce rost ar mai avea ca Domnul Christos să revină pe pământ, când cei mai mulți dintre cei mântuiți s-ar afla deja în cer (rai)? Practic, Mântuitorul ar trebui să ia sufletele celor aflați în rai și să le aducă din nou pe pământ, închizându-le în trupurile înviate. Nu ar însemna aceasta o limitare a libertății de mișcare și existență față de ceea ce aceste suflete au trăit în rai?
Scurt istoric al doctrinei nemuririi sufletului
Teoria nemuririi sufletului are la bază o idee filozofică elaborată de Platon în lucrarea „Phaidon.” Lucrarea se bazează pe un dialog imaginar petrecut în ziua morții lui Socrate. Acesta vorbește, chipurile, despre moartea sa ca despre o eliberare a sufletului din închisoarea trupului. Pentru Platon, sufletul este o particulă nemuritoare, preexistentă nașterii omului. El credea că lucrurile simple sunt nemuritoare, în timp ce lucrurile complexe se descompun. Omul, fiind alcătuit din trup și suflet, se descompune, însă sufletul rămâne indestructibil.
Ideile lui Platon au influențat gândirea și teologia multor părinți ai Bisericii, care au devenit în felul acesta neoplatoniști. În primele două secole creștine, încă nu se observă pătrunderea ideilor lui Platon în teologia Bisericii.
Astfel, Iustin Martirul (150 d.Ch.) spune în „Apologia” sa că cei care cred în înălțarea sufletului după moarte nu ar trebui să fie considerați creștini. Melito de Sardes (190 d.Ch.) vorbește la rândul lui despre moarte ca fiind o „tăcere lungă”. Tațian (170 d.Ch.) afirmă că sufletul nu este însăși viața, ci el are doar parte la viața pe care i-o da Dumnezeu. Arnobius (300 d.Ch.) este ultimul părinte al Bisericii care susține nemurirea condiționată a omului. Pentru el, ideile lui Platon nu sunt altceva decât „meticulozități sofistice.”
Primii părinți ai Bisericii care vorbesc despre nemurirea necondiționată a sufletului sunt Athenagoras și Tertulian (200 d.Ch.). Apoi, ideea a fost amplu dezvoltată de Origene (185‑254 d.Ch.), unul dintre cei mai mari neoplatoniști dintre părinții Bisericii.
Reformatorii nu au avut o concepție clară cu privire la această învățătură. Luther oscila între adevăr și alegorie, într-un loc numind teoria nemuririi sufletului „un monstru al grămezii de gunoi medieval.” Dintre reformatori, cel mai fervent susținător al nemuririi necondiționate a omului a fost Jean Calvin.
În secolul al XX-lea, mulți teologi renumiți s-au întors la adevărul biblic cu privire la nemurirea condiționată a sufletului, între ei numărându-se și Karl Barth.
În concluzie, teoria nemuririi sufletului lovește direct în caracterul lui Dumnezeu. Mulți oameni cu o rațiune sănătoasă nu au putut accepta ideea că un Dumnezeu drept ar putea chinui o veșnicie sufletul în iad. Pentru ce? Pentru niște păcate săvârșite într-o viață scurtă de 70-80 de ani! Prin urmare, aceștia s-au refugiat în scepticism. Pe de o parte, teoria nemuririi sufletului îi face pe unii oameni să aibă o nădejde înșelătoare, iar pe de altă parte, pe alții îi îndepărtează de adevăratul Dumnezeu și de adevărurile Bibliei.
Lori Balogh
Suflarea de viata (ruach, pneuma) nu poate fi redusa doar la intelesul de aer. Este ceea ce vine de la Dumnezeu si-l face pe om „functional” (din toate punctele de vedere: emotional, fizic, intelectual, etc). Dar, nu se poate merge in cealalta extrema, crezand ca suflarea de viata poate functiona singura (teoria fantomelor). Omul exista numai cu trup si suflare de viata, la un loc. Exista moarte si exista inviere. Nu exista viata in moarte.
Nu cred ca ati gasit undeva afirmatia ca „Dumnezeu nu va arunca pe nimeni in iad”, cum afirmati dv. Iadul nu este o metafora, ci o realitate. Insa, conform Bibliei, acest iad nu exista in prezent, ci va fi aprins la sfarsit, dupa judecata finala a lui Dumnezeu. El a fost pregatit, intr-adevar, lui Satana si ingerilor lui, insa si cei care vor fi gasiti nevrednici pentru cer, vor avea parte de el. Insa ei nu vor suferi vesnic, asa cum spune credinta populara, ci fiecare va suferi in functie de gravitatea faptelor sale rele, conform Luca 12,47.48
Daca dumnezeu nu va arunca pe nimeni in iad…cum explicati versetu cand spune ca iadul a fost pregatit pt in geri lui satan si cine nu a fost gasit in cartea vietii a fost aruncat acolo..astea ce sunt metafore?vreu sa incercati sa explicati putin mai pe larg ce ziceti depre toate versetele in care dumnezeu descrie ca oamenii vor fi aruncati acolo
Dumnezeu nu chinuie pe nimeni, este complet fals si inadecvat caracterului Lui D-zeu. Pacatul chinuie, ne desparte de D-zeu, ne desparte de viata.
Dar moartea inseamna despartire/separare de D-zeu.
Biblia mai învaţă despre spiritul omului după moarte:
*** Luca 8:54,55: „Dar el a luat-o de mână şi a chemat-o, zicând: Fetiţo, scoală-te! Spiritul ei s-a întors şi ea s-a ridicat imediat…” Observăm în acest text, că spiritul fetiţei lui Iair s-a întors în ea, şi ea a înviat. Deci e clar că spiritul fetiţei a ieşit în mod literal din ea la moarte, şi e posibil să se refere nu doar la suflarea de viaţă, ci implicit la chiar spiritul ei, adică fiinţa ei dar în formă spirituală, căci dacă înapoi în ea ar fi intrat doar un spirit imaterial, atunci ea ar fi primit viaţă, dar fără personalitatea specifică a fetiţei.
*** Evrei 12:22,23: „Dar v-aţi apropiat de un munte, adică de Sion; şi de o cetate a unui Dumnezeu vieţuind, adică de un Ierusalim ceresc; şi de miriade de îngeri într-o adunare generală; şi de o adunare a întâilor-născuţi scrişi în ceruri; şi de un Judecător, adică de un Dumnezeu al tuturor; şi de nişte spirite ale unor drepţi făcuţi desăvârşiţi” Poate acest text e unul dintre cele mai clare texte, despre existenţa ca spirite a celor drepţi după moarte.
Ce este suflarea (spiritul) de viaţă, şi ce se întâmplă cu ea la moartea omului?
Suflarea de viaţă, este un spirit ce vine de la Dumnezeu (Iov 33:4; Psalmul 104:29,30) o manifestare a Spiritului Sfânt care dă viaţă omului, şi rămâne ca susţinător al vieţii în om până la moartea acestuia (Daniel 5:23; Iov 12:10; 34:13-15).
În Biblie textele unde cuvântul spirit se referă la suflarea (spiritul) de viaţă ce vine de la Dumnezeu sunt: Geneza 6:3; Iov 10:12; 12:10; 27:3; 33:4; 34:14; Psalmul 31:5; 104:29,30; 135:17; 146:4; Ecleziast 3:19,21; 8:8; 12:7; Ieremia 10:14; 51:17; Matei 27:50; Luca 23:46; Ioan 19:30; Fapte 7:59; Iacob 2.26; Apocalipsa 11:11.
Oare suflarea de viaţă să fie doar aerul din plămâni?
Unii susţin că suflarea de viaţă care a fost pusă în Adam, a fost doar aerul care a pus în mişcare plămânii, inima şi circulaţia sangvină din Adam. Ei spun că această suflare nu este o entitate conştientă, deoarece, dacă ar fi, conştienţa omului ar fi stat in nări. Vezi Gen. 2:7; 7:22; Isaia 2:22. Iar scriitorii biblici legau ideea de moarte cu cea de înălţare a duhului. Orice cititor al Bibliei va fi desigur familiarizat cu folosirea termenului „a-şi da duhul” în sensul de a muri. Aşadar „a-şi da duhul”, vrea să spună eliberarea aerului inhalat în plămâni. Poporul din timpurile biblice era obişnuit cu acest limbaj scripturistic. Se spunea de exemplu despre o persoană care s-ar fi îmbolnăvit şi ar fi murit, astfel: „boala lui a fost atât de cumplită, încât n-a mai rămas suflare în el” – 1 Regi 17: 17. Poporul înţelege că suflarea expirată de om la moarte, era retrasă de Dumnezeu, conform cu pasajele: Iov 34:14-15; Psalmul 104:29; Ec1esiastul I2:17. În această concepţie muribundul, la eliberarea ultimei respiraţii, cerea lui Dumnezeu să primească suflarea sa. Ştefan a spus: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu” (Fapte 7:59). Şi Domnul Hristos, murind pe crucea de la Calvar, a exclamat: „Tată, în mâini1e Tale Îmi încredinţez duhul. Şi când a zis aceste vorbe Şi-a dat duhul” (Luca 23:46).
Este interesant că în multe texte, suflarea de viaţă este prezentată nu doar ca dând viaţă din punct de vedere fizic, ci dând şi pricepere (Iov 26:4; 32:8) lumină intelectuală (Proverbe 20:27). Cu alte cuvinte omul nu ar avea capacitate intelectuală fără suflarea de viaţă, care este o manifestare a Spiritului Sfânt. Astfel cu siguranţă, suflarea (spiritul) de viaţă, nu a pornit doar respiraţia omului ci, a adus viaţă în întreaga fiinţă şi în toate celulele şi organele corpului, inclusiv în creier.
Este adevărat că „aţi da spiitul”, inseamna si a expira, după cum reiese în mod clar din Luca 23:46: „Şi strigând cu voce mare, Iisus a zis: Tată! În mâinile Tale pun Spiritul Meu. Iar zicând acestea, a expirat.”
Dar de ce acest lucru? Deoarece sufletul sau spiritul persoanei iese din trup, prin sau o dată cu ultima expiraţie, împreună cu aerul din plămâni [vezi: Fapte 5:5,10:12:23 „şi-a dat sufletul”, se explică: a exsuflat (în greacă: exsepsizen)]; căci nu ne putem închipui ca Spiritul care a revenit înapoi în cel înviat să fie exact acelaşi aer care s-a dat la ultima expiraţie (comp. cu Luca 8:55). Putem să suflăm mult aer în plămânii unui mort că tot nu îl înviem, de ce? Deoarece suflarea de viaţă chiar dacă este asociată cu aerul, este mai mult decât un curent de aer, este viaţa din Dumnezeu care este pusă în om.
Sunt multe invaturii care par incorecte, nu as fi ateu sau asa ceva ci pur simplu sunt invataturi ce contrazic in alta masura pe altele.
Mai nou am aflat ca sunt si niste legi ale satanismului, din ce am auzit eu acelea reprezinta mai degraba egoismul decat slavirea celui evil…
Dar in final eu cred ca fara bine nu exista rau, nu am face diferenta daca nu ar exista ambele.