Teoria nemuririi sufletului

Teoria nemuririi sufletului

Învățătura despre nemurirea sufletului este prezentă în majoritatea religiilor păgâne și în majoritatea confesiunilor creștine. Excepție fac adventiștii de ziua a șaptea, martorii lui Iehova și evreii. Există mai multe variante ale acestei teorii, unele prezente în lumea păgână, iar altele în cea creștină:

1) O variantă susține că sufletele celor decedați rămân într-o stare de așteptare și de amorțeală până la judecata finală.

2) O altă variantă ne spune că sufletele celor morți ajung în rai sau iad (eventual în purgatoriu), pentru a-și primi răsplata după binele sau răul pe care l-au făcut în timpul vieții.

3) Hindușii cred că sufletele morților se reîncarnează de mai multe ori, trecând prin mai multe existențe.

4) Există și credința că sufletele morților hoinăresc prin văzduh, întorcându-se la casele lor sub forma unor strigoi și comunicând în unele cazuri cu cei rămași în viață (spiritism).

Însă indiferent de variantă, există un numitor comun: omul nu moare complet, existența lui continuând sub o altă formă după momentul decesului.

Originea teoriei

Mergând înapoi pe firul istoriei, găsim originile acestei teorii chiar în grădina Edenului, în cuvintele șarpelui care i-a ispitit pe primii noștri părinți. În raportul Genezei găsim două afirmații cu privire la moarte: una aparținând Creatorului, alta aparținând Diavolului deghizat în șarpe.

În calitate de Creator și ca un desăvârșit cunoscător al naturii umane, Dumnezeu i-a avertizat pe primii noștri părinți: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Geneza 2,17).

Când Creatorul s-a adresat omului, spunându-i că va muri negreșit în caz de neascultare, El nu S-a adresat doar unei părți din ființa omului. El nu S-a referit doar la trupul material, ci la întreaga ființă umană.

Pe de altă parte, în pofida avertismentului divin, Diavolul deghizat în șarpe l-a asigurat pe om: „Hotărât că nu veți muri” (Geneza 3,4), reușind să-l amăgească să mănânce din pomul oprit.

Întrebarea care se pune este: Pe cine credem pe cuvânt: pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, Cel care ne cunoaște pe deplin natura și ceea ce se întâmplă la moarte, sau pe Diavol, o creatură inteligentă, dar aflată în conflict cu Dumnezeu? Din nefericire, primii noștri părinți au ales să-i dea crezare mai degrabă șarpelui decât Creatorului. Iar de atunci, minciuna șarpelui din Eden a ajuns să fie inclusă în doctrina majorității religiilor lumii.

Probleme ridicate de teoria nemuririi sufletului

Acceptarea teoriei nemuririi sufletului ridică o seamă de probleme greu sau imposibil de rezolvat, punând sub semnul întrebării alte doctrine clare ale Bibliei.

1) Creația: Dacă omul poate exista și fără trup (și încă într-o formă superioară de existență!), de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze și trupul material? Doar ca o „colivie” a sufletului? Dacă omul poate gândi și fără creier, de ce a fost creat acesta? Dacă el se poate deplasa și fără picioare, de ce au mai fost necesare? De ce urechi, de ce ochi, de ce, de ce? În cazul acesta Creația ar fi inutilă și ar contrazice constatarea personală a lui Dumnezeu care a văzut că la sfârșitul zilelor Creației toate erau foarte bune.

2) Avertismentul lui Dumnezeu: Dacă sufletul ar exista și după moarte, avertismentul dat de Creator primilor oameni: „Veți muri negreșit” ar fi o minciună. Creatorul ar apărea ca și când ar ascunde omului faptul că la moarte el vă supraviețui sub forma sufletului. Biblia însă Îl descoperă pe Dumnezeu ca un Dumnezeu al adevărului, care urăște minciuna sub toate formele ei (vezi Ioan 14,6).

3) Dreptatea lui Dumnezeu: În cazul în care sufletul ar continua să existe după moarte, dreptatea lui Dumnezeu ar fi pusă sub semnul întrebării. În orice guvernare care respectă principiile dreptății, cei vinovați întâi sunt judecați și abia apoi sunt pedepsiți. Ar fi drept ca cei nelegiuiți să ajungă în iad și abia după câteva sute sau mii de ani să fie judecați?

Ar fi drept ca pentru o singură crimă săvârșită acum câteva mii de ani Cain să sufere în iad milenii, în timp ce un criminal ca Hitler, cu milioane de victime la activ, să sufere mult mai puțin? Și încă ceva: Ar fi drept ca pentru păcatele săvârșite de un om în timpul vieții sale de 70‑80 de ani să sufere o veșnicie în focul iadului? Niciun guvern, oricât ar fi de tiranic, nu a dat astfel de pedepse cetățenilor lui, cu atât mai puțin Dumnezeul Bibliei, Cel în care dreptatea și dragostea se întâlnesc la cele mai înalte cote.

4) Doctrina învierii: Ce rost ar mai avea învierea morților dacă omul poate exista într-o formă superioară, fiind mai fericit și mai liber fără trup?

5) Revenirea lui Christos: Doctrina revenirii Domnului Christos ar fi serios atacată în cazul în care sufletul celui decedat ar continua să existe și după moarte. Ce rost ar mai avea ca Domnul Christos să revină pe pământ, când cei mai mulți dintre cei mântuiți s-ar afla deja în cer (rai)? Practic, Mântuitorul ar trebui să ia sufletele celor aflați în rai și să le aducă din nou pe pământ, închizându-le în trupurile înviate. Nu ar însemna aceasta o limitare a libertății de mișcare și existență față de ceea ce aceste suflete au trăit în rai?

Scurt istoric al doctrinei nemuririi sufletului

Teoria nemuririi sufletului are la bază o idee filozofică elaborată de Platon în lucrarea „Phaidon.” Lucrarea se bazează pe un dialog imaginar petrecut în ziua morții lui Socrate. Acesta vorbește, chipurile, despre moartea sa ca despre o eliberare a sufletului din închisoarea trupului. Pentru Platon, sufletul este o particulă nemuritoare, preexistentă nașterii omului. El credea că lucrurile simple sunt nemuritoare, în timp ce lucrurile complexe se descompun. Omul, fiind alcătuit din trup și suflet, se descompune, însă sufletul rămâne indestructibil.

Ideile lui Platon au influențat gândirea și teologia multor părinți ai Bisericii, care au devenit în felul acesta neoplatoniști. În primele două secole creștine, încă nu se observă pătrunderea ideilor lui Platon în teologia Bisericii.

Astfel, Iustin Martirul (150 d.Ch.) spune în „Apologia” sa că cei care cred în înălțarea sufletului după moarte nu ar trebui să fie considerați creștini. Melito de Sardes (190 d.Ch.) vorbește la rândul lui despre moarte ca fiind o „tăcere lungă”. Tațian (170 d.Ch.) afirmă că sufletul nu este însăși viața, ci el are doar parte la viața pe care i-o da Dumnezeu. Arnobius (300 d.Ch.) este ultimul părinte al Bisericii care susține nemurirea condiționată a omului. Pentru el, ideile lui Platon nu sunt altceva decât „meticulozități sofistice.”

Primii părinți ai Bisericii care vorbesc despre nemurirea necondiționată a sufletului sunt Athenagoras și Tertulian (200 d.Ch.). Apoi, ideea a fost amplu dezvoltată de Origene (185‑254 d.Ch.), unul dintre cei mai mari neoplatoniști dintre părinții Bisericii.

Reformatorii nu au avut o concepție clară cu privire la această învățătură. Luther oscila între adevăr și alegorie, într-un loc numind teoria nemuririi sufletului „un monstru al grămezii de gunoi medieval.” Dintre reformatori, cel mai fervent susținător al nemuririi necondiționate a omului a fost Jean Calvin.

În secolul al XX-lea, mulți teologi renumiți s-au întors la adevărul biblic cu privire la nemurirea condiționată a sufletului, între ei numărându-se și Karl Barth.

În concluzie, teoria nemuririi sufletului lovește direct în caracterul lui Dumnezeu. Mulți oameni cu o rațiune sănătoasă nu au putut accepta ideea că un Dumnezeu drept ar putea chinui o veșnicie sufletul în iad. Pentru ce?  Pentru niște păcate săvârșite într-o viață scurtă de 70-80 de ani! Prin urmare, aceștia s-au refugiat în scepticism. Pe de o parte, teoria nemuririi sufletului îi face pe unii oameni să aibă o nădejde înșelătoare, iar pe de altă parte, pe alții îi îndepărtează de adevăratul Dumnezeu și de adevărurile Bibliei.

Lori Balogh