Teoria nemuririi sufletului

Teoria nemuririi sufletului

     Invatatura despre nemurirea sufletului este prezenta in majoritatea religiilor pagane si in majoritatea confesiunilor crestine. Exceptie fac adventistii de ziua a saptea, martorii lui Iehova si evreii.

     Exista mai multe variante ale acestei teorii, unele prezente in lumea pagana, iar altele in cea crestina:

     1) O varianta sustine ca sufletele celor decedati raman intr-o stare de asteptare si de amorteala pana la judecata finala.

     2) O alta varianta ne spune ca sufletele celor morti ajung in rai sau iad ( eventual in purgatoriu ), pentru a-si primi rasplata dupa binele sau raul pe care l-au facut in timpul vietii.

     3) Hindusii cred ca sufletele mortilor se reincarneaza de mai multe ori, trecand prin mai multe existente.

     4) Exista si credinta ca sufletele mortilor hoinaresc prin vazduh, intorcandu-se la casele lor sub forma unor strigoi si comunicand in unele cazuri cu cei ramasi in viata ( spiritism ).

     Insa indiferent de varianta, exista un numitor comun: omul nu moare complet, existenta lui continuand sub o alta forma dupa momentul decesului.

     Originea teoriei

     Mergand inapoi pe firul istoriei, gasim originile acestei teorii chiar in gradina Edenului, in cuvintele sarpelui care i-a ispitit pe primii nostri parinti. In raportul Genezei gasim doua afirmatii cu privire la moarte: una apartinand Creatorului, si alta apartinand Diavolului deghizat in sarpe.

     In calitate de Creator si ca un desavarsit cunoscator al naturii umane, Dumnezeu i-a avertizat pe primii nostri parinti:  “Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit” ( Geneza 2,17 ).

     Cand Creatorul s-a adresat omului , spunandu-i ca va muri negresit in caz de neascultare, El nu S-a adresat doar unei parti din fiinta omului. El nu S-a referit doar la trupul material, ci la intreaga fiinta umana.

     Pe de alta parte, in pofida avertismentului divin, Diavolul deghizat in sarpe l-a asigurat pe om: “Hotarat ca nu veti muri” ( Geneza 3,4 ), reusind sa-l amageasca sa manance din pomul oprit.

     Intrebarea care se pune este: Pe cine credem pe cuvant: pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, Cel care ne cunoaste pe deplin natura si ceea ce se intampla la moarte, sau pe Diavol, o creatura inteligenta, dar aflata in conflict cu Dumnezeu ? Din nefericire, primii nostri parinti au ales sa-i dea crezare mai degraba sarpelui decat Creatorului. Iar de atunci, minciuna sarpelui din Eden a ajuns sa fie inclusa in doctrina majoritatii religiilor lumii.

     Probleme ridicate de teoria nemuririi sufletului

     Acceptarea teoriei nemuririi sufletului ridica o seama de probleme greu sau imposibil de rezolvat, punand sub semnul intrebarii alte doctrine clare ale Bibliei.

     1) Creatiunea: Daca omul poate exista si fara trup ( si inca intr-o forma superioara de         existenta ), de ce a fost nevoie ca Dumnezeu sa creeze si trupul material ? Doar ca o “colivie” a sufletului ? Daca omul poate gandi si fara creier, de ce a fost creat acesta ? Daca el se poate deplasa si fara picioare, de ce au mai fost necesare? De ce urechi, de ce ochi, de ce , de ce ? In cazul acesta Creatiunea ar fi inutila si ar contrazice constatarea personala a lui Dumnezeu care a vazut ca la sfarsitul zilelor Creatiei toate erau foarte bune.

     2) Avertismentul lui Dumnezeu: Daca sufletul ar exista si dupa moarte, avertismentul dat de Creator primilor oameni: “Veti muri negresit” ar fi o minciuna. Creatorul ar aparea ca si cand ar ascunde omului faptul ca la moarte el va supravietui sub forma sufletului. Biblia insa Il descopera pe Dumnezeu ca un Dumnezeu al adevarului, care uraste minciuna sub toate formele ei (Ioan 14,6 ).

    3)  Dreptatea lui Dumnezeu: In cazul in care sufletul ar continua sa existe si dupa moarte, dreptatea lui Dumnezeu ar fi pusa sub semnul intrebarii. In orice guvernare care respecta principiile dreptatii, cei vinovati intai sunt judecati si abia apoi sunt pedepsiti. Ar fi drept ca cei nelegiuiti sa ajunga in iad si abia dupa cateva sute sau mii de ani sa fie judecati ?

     Ar fi drept ca pentru o singura crima savarsita acum cateva mii de ani Cain sa sufere in iad milenii, in timp ce un criminal ca Hitler, cu milioane de victime la activ, sa sufere mult mai putin ? Si inca ceva: Ar fi drept ca pentru pacatele savarsite de un om in timpul vietii sale de 70-80 de ani sa sufere o vesnicie in focul iadului ? Niciun guvern, oricat ar fi de tiranic, nu a dat astfel de pedepse cetatenilor lui, cu atat mai putin Dumnezeul Bibliei, Cel in care dreptatea si dragostea se intalnesc la cele mai inalte cote.

     4) Doctrina invierii: Ce rost ar mai avea invierea mortilor daca omul poate exista intr-o forma superioara , fiind mai fericit si mai liber fara trup?

     5) Revenirea lui Christos: Doctrina revenirii Domnului Christos ar fi serios atacata in cazul in care sufletul celui decedat ar continua sa existe si dupa moarte. Ce rost ar mai avea ca Domnul Christos sa revina pe pamant, cand cei mai multi dintre cei mantuiti s-ar afla deja in cer ( rai ) ? Practic, Mantuitorul ar trebui sa ia sufletele celor aflati in rai si sa le aduca din nou pe pamant, inchizandu-le in trupurile inviate. Nu ar insemna aceasta o limitare a libertatii de miscare si existenta fatza de ceea ce aceste suflete au trait in rai ?

     Scurt istoric al doctrinei nemuririi sufletului

     Teoria nemuririi sufletului are la baza o idee filozofica elaborata de Platon in lucrarea “Phaidon.”  Lucrarea se bazeaza pe un dialog imaginar  petrecut in ziua mortii lui Socrate. Acesta vorbeste, chipurile, despre moartea sa ca despre o eliberare a sufletului din inchisoarea trupului. Pentru Platon, sufletul este o particula nemuritoare, preexistenta nasterii omului. El credea ca lucrurile simple sunt nemuritoare, in timp ce lucrurile complexe se descompun. Omul, fiind alcatuit din trup si suflet, se descompune, insa sufletul ramane indestructibil.

     Ideile lui Platon au influentat gandirea si teologia multor parinti ai Bisericii care au devenit in felul acesta neoplatonisti. In primele doua secole crestine, inca nu se observa patrunderea ideilor lui Platon in teologia Bisericii.

     Astfel, Iustin Martirul ( 150 d.Ch. ) spune in “Apologia” sa ca cei care cred in inaltarea sufletului dupa moarte nu ar trebui sa fie considerati crestini. Melito de Sardes ( 190 d.Ch. ) vorbeste la randul lui despre moarte ca fiind o “tacere lunga”. Tatian ( 170 d.Ch. ) afirma ca sufletul nu este insasi viata, ci el are doar parte la viata pe care i-o da Dumnezeu. Arnobius ( 300 d.Ch. ) este ultimul parinte al Bisericii care sustine nemurirea conditionata a omului. Pentru el, ideile lui Platon nu sunt altceva decat “meticulozitati sofistice.”

     Primii parinti ai Bisericii care vorbesc despre nemurirea neconditionata a sufletului sunt Athenagoras si Tertulian ( 200 d.Ch. ). Apoi, ideea a fost amplu dezvoltata de Origene ( 185-254 d.Ch. ), unul dintre cei mai mari neoplatonisti dintre parintii Bisericii.

     Reformatorii nu au avut o conceptie clara  cu privire la aceasta invatatura. Luther oscila intre adevar si alegorie, intr-un loc numind teoria nemuririi sufletului “un monstru al gramezii de gunoi medieval.” Dintre reformatori, cel mai fervent sustinator al nemuririi neconditionate a omului a fost Jean Calvin.

     In secolul al XX-lea, multi teologi renumiti s-au intors la adevarul biblic cu privire la nemurirea conditionata a sufletului, intre ei numarandu-se si Karl Barth.

     In concluzie, teoria nemuririi sufletului loveste direct in caracterul lui Dumnezeu. Multi oameni cu o ratiune sanatoasa nu au putut accepta ideea ca un Dumnezeu drept ar putea chinui o vesnicie un suflet in iad pentru niste pacate savarsite intr-o viata scurta si s-au refugiat in scepticism. Pe de o parte, teoria nemuririi sufletului ii face pe unii oameni sa aiba o nadejde inselatoare, iar pe de alta parte, pe altii ii indeparteaza de adevaratul Dumnezeu si de adevarurile Bibliei.  

Lori Balogh

This entry was posted in Adevaruri biblice, Starea omului in moarte and tagged , . Bookmark the permalink.

7 Responses to Teoria nemuririi sufletului

  1. Nechita Vasile says:

    Suflarea de viata (ruach, pneuma) nu poate fi redusa doar la intelesul de aer. Este ceea ce vine de la Dumnezeu si-l face pe om „functional” (din toate punctele de vedere: emotional, fizic, intelectual, etc). Dar, nu se poate merge in cealalta extrema, crezand ca suflarea de viata poate functiona singura (teoria fantomelor). Omul exista numai cu trup si suflare de viata, la un loc. Exista moarte si exista inviere. Nu exista viata in moarte.

  2. Lori Balogh says:

    Nu cred ca ati gasit undeva afirmatia ca „Dumnezeu nu va arunca pe nimeni in iad”, cum afirmati dv. Iadul nu este o metafora, ci o realitate. Insa, conform Bibliei, acest iad nu exista in prezent, ci va fi aprins la sfarsit, dupa judecata finala a lui Dumnezeu. El a fost pregatit, intr-adevar, lui Satana si ingerilor lui, insa si cei care vor fi gasiti nevrednici pentru cer, vor avea parte de el. Insa ei nu vor suferi vesnic, asa cum spune credinta populara, ci fiecare va suferi in functie de gravitatea faptelor sale rele, conform Luca 12,47.48

  3. Topan says:

    Daca dumnezeu nu va arunca pe nimeni in iad…cum explicati versetu cand spune ca iadul a fost pregatit pt in geri lui satan si cine nu a fost gasit in cartea vietii a fost aruncat acolo..astea ce sunt metafore?vreu sa incercati sa explicati putin mai pe larg ce ziceti depre toate versetele in care dumnezeu descrie ca oamenii vor fi aruncati acolo

  4. Sarah says:

    Dumnezeu nu chinuie pe nimeni, este complet fals si inadecvat caracterului Lui D-zeu. Pacatul chinuie, ne desparte de D-zeu, ne desparte de viata.

  5. Sarah says:

    Dar moartea inseamna despartire/separare de D-zeu.

  6. anna says:

    Biblia mai învaţă despre spiritul omului după moarte:

    *** Luca 8:54,55: „Dar el a luat-o de mână şi a chemat-o, zicând: Fetiţo, scoală-te! Spiritul ei s-a întors şi ea s-a ridicat imediat…” Observăm în acest text, că spiritul fetiţei lui Iair s-a întors în ea, şi ea a înviat. Deci e clar că spiritul fetiţei a ieşit în mod literal din ea la moarte, şi e posibil să se refere nu doar la suflarea de viaţă, ci implicit la chiar spiritul ei, adică fiinţa ei dar în formă spirituală, căci dacă înapoi în ea ar fi intrat doar un spirit imaterial, atunci ea ar fi primit viaţă, dar fără personalitatea specifică a fetiţei.

    *** Evrei 12:22,23: „Dar v-aţi apropiat de un munte, adică de Sion; şi de o cetate a unui Dumnezeu vieţuind, adică de un Ierusalim ceresc; şi de miriade de îngeri într-o adunare generală; şi de o adunare a întâilor-născuţi scrişi în ceruri; şi de un Judecător, adică de un Dumnezeu al tuturor; şi de nişte spirite ale unor drepţi făcuţi desăvârşiţi” Poate acest text e unul dintre cele mai clare texte, despre existenţa ca spirite a celor drepţi după moarte.

    Ce este suflarea (spiritul) de viaţă, şi ce se întâmplă cu ea la moartea omului?

    Suflarea de viaţă, este un spirit ce vine de la Dumnezeu (Iov 33:4; Psalmul 104:29,30) o manifestare a Spiritului Sfânt care dă viaţă omului, şi rămâne ca susţinător al vieţii în om până la moartea acestuia (Daniel 5:23; Iov 12:10; 34:13-15).
    În Biblie textele unde cuvântul spirit se referă la suflarea (spiritul) de viaţă ce vine de la Dumnezeu sunt: Geneza 6:3; Iov 10:12; 12:10; 27:3; 33:4; 34:14; Psalmul 31:5; 104:29,30; 135:17; 146:4; Ecleziast 3:19,21; 8:8; 12:7; Ieremia 10:14; 51:17; Matei 27:50; Luca 23:46; Ioan 19:30; Fapte 7:59; Iacob 2.26; Apocalipsa 11:11.

    Oare suflarea de viaţă să fie doar aerul din plămâni?

    Unii susţin că suflarea de viaţă care a fost pusă în Adam, a fost doar aerul care a pus în mişcare plămânii, inima şi circulaţia sangvină din Adam. Ei spun că această suflare nu este o entitate conştientă, deoarece, dacă ar fi, conştienţa omului ar fi stat in nări. Vezi Gen. 2:7; 7:22; Isaia 2:22. Iar scriitorii biblici legau ideea de moarte cu cea de înălţare a duhului. Orice cititor al Bibliei va fi desigur familiarizat cu folosirea termenului „a-şi da duhul” în sensul de a muri. Aşadar „a-şi da duhul”, vrea să spună eliberarea aerului inhalat în plămâni. Poporul din timpurile biblice era obişnuit cu acest limbaj scripturistic. Se spunea de exemplu despre o persoană care s-ar fi îmbolnăvit şi ar fi murit, astfel: „boala lui a fost atât de cumplită, încât n-a mai rămas suflare în el” – 1 Regi 17: 17. Poporul înţelege că suflarea expirată de om la moarte, era retrasă de Dumnezeu, conform cu pasajele: Iov 34:14-15; Psalmul 104:29; Ec1esiastul I2:17. În această concepţie muribundul, la eliberarea ultimei respiraţii, cerea lui Dumnezeu să primească suflarea sa. Ştefan a spus: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu” (Fapte 7:59). Şi Domnul Hristos, murind pe crucea de la Calvar, a exclamat: „Tată, în mâini1e Tale Îmi încredinţez duhul. Şi când a zis aceste vorbe Şi-a dat duhul” (Luca 23:46).

    Este interesant că în multe texte, suflarea de viaţă este prezentată nu doar ca dând viaţă din punct de vedere fizic, ci dând şi pricepere (Iov 26:4; 32:8) lumină intelectuală (Proverbe 20:27). Cu alte cuvinte omul nu ar avea capacitate intelectuală fără suflarea de viaţă, care este o manifestare a Spiritului Sfânt. Astfel cu siguranţă, suflarea (spiritul) de viaţă, nu a pornit doar respiraţia omului ci, a adus viaţă în întreaga fiinţă şi în toate celulele şi organele corpului, inclusiv în creier.

    Este adevărat că „aţi da spiitul”, inseamna si a expira, după cum reiese în mod clar din Luca 23:46: „Şi strigând cu voce mare, Iisus a zis: Tată! În mâinile Tale pun Spiritul Meu. Iar zicând acestea, a expirat.”
    Dar de ce acest lucru? Deoarece sufletul sau spiritul persoanei iese din trup, prin sau o dată cu ultima expiraţie, împreună cu aerul din plămâni [vezi: Fapte 5:5,10:12:23 „şi-a dat sufletul”, se explică: a exsuflat (în greacă: exsepsizen)]; căci nu ne putem închipui ca Spiritul care a revenit înapoi în cel înviat să fie exact acelaşi aer care s-a dat la ultima expiraţie (comp. cu Luca 8:55). Putem să suflăm mult aer în plămânii unui mort că tot nu îl înviem, de ce? Deoarece suflarea de viaţă chiar dacă este asociată cu aerul, este mai mult decât un curent de aer, este viaţa din Dumnezeu care este pusă în om.

  7. Marian says:

    Sunt multe invaturii care par incorecte, nu as fi ateu sau asa ceva ci pur simplu sunt invataturi ce contrazic in alta masura pe altele.
    Mai nou am aflat ca sunt si niste legi ale satanismului, din ce am auzit eu acelea reprezinta mai degraba egoismul decat slavirea celui evil…
    Dar in final eu cred ca fara bine nu exista rau, nu am face diferenta daca nu ar exista ambele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.