Ziua întâi a săptămânii în Noul Testament

Ziua întâi a săptămânii în Noul Testament

Creștinii care contestă valabilitatea Legii morale în timpurile Noului Testament, în mod deosebit valabilitatea Sabatului zilei a șaptea, aduc ca argument faptul că, în repetate rânduri, apostolii și creștinii primului secol se întâlneau pentru închinare în prima zi a săptămânii. Acest argument este considerat ca fiind suficient pentru a demonstra că ziua de odihnă serbată de creștini a fost prima și nu a șaptea zi din săptămână.

O primă observație care trebuie făcută este aceea că termenul „duminică” nu există în Noul Testament, ci doar expresia „prima zi a săptămânii”. Termenul „duminică” („Dies Domini”) pentru prima zi a săptămânii a apărut mult mai târziu și doar lipsa simțului istoric îl poate determina pe un om să folosească acest cuvânt în contextul primului secol creștin.

Expresia „prima zi a săptămânii” poate fi găsită de opt ori pe paginile Noului Testament. Un studiu atent și în contextul biblic al celor opt pasaje ne va conduce la rezolvarea dilemei: A fost Sabatul zilei a șaptea schimbat cu prima zi a săptămânii ca zi de închinare sau nu?

1) Matei 28,1: „La sfârșitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.”

Aceste cuvinte au fost scrise la șase ani de la învierea Domnului Christos. Totuși, la acea dată nu se face nicio referire la o eventuală schimbare a zilei de odihnă. Mai mult decât atât, autorul textului face o deosebire evidentă între ziua a șaptea – Sabatul – și ziua întâi a săptămânii – o zi fără nume la acea dată.

Dacă Iisus i-ar fi învățat pe ucenici să păzească o altă zi în locul Sabatului zilei a șaptea, apostolii și creștinii, deja în număr mare la acea dată, ar fi trebuit să știe acest lucru.

2) Marcu 16,1.2: „După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și Salome au cumpărat miresme că să se ducă să ungă trupul lui Iisus. În ziua dintâi a săptămânii s-au dus la mormânt dis-de-dimineață, pe când răsărea soarele.”

Textul a fost scris la zece ani de la înălțarea la cer a Mântuitorului și nici el nu amintește nimic despre o eventuală schimbare a zilei de odihnă.

3) Marcu 16,9: „Iisus, după ce a înviat în dimineața zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte draci.”

Nici de data aceasta nu găsim în acest verset vreo aluzie cu privire la schimbarea zilei de odihnă.

4) Luca 24,1: „În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea și altele împreună cu ele au venit la mormânt dis-de-dimineață și au adus miresmele pe care le pregătiseră.”

Textul a fost scris la 30 de ani după învierea Domnului Christos, însă nici el nu amintește nimic despre o eventuală schimbare a zilei de odihnă. După trecerea a trei decenii, evanghelistul Luca ar fi trebuit să ne dea un indiciu în acest sens, dacă schimbarea zilei de odihnă ar fi fost reală.

5) Ioan 20,1: „În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineață la mormânt pe când era încă întuneric; și a văzut că piatră fusese luată de pe mormânt.”

Evanghelia lui Ioan a fost scrisă aproximativ la 60 de ani de la învierea Domnului Christos, dar nici atunci, spre sfârșitul primului secol creștin, apostolul Ioan nu amintește nimic despre o eventuală schimbare a zilei de odihnă.

6) Ioan 20,19: „În seara aceleiași zile, cea dintâi a săptămânii, pe când ușile locului unde erau adunați ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Iisus, a statut în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!”

Adunarea ucenicilor în seara primei zile a săptămânii nu avea drept scop sărbătorirea învierii lui Iisus. Ucenicii erau adunați într-o încăpere pe care o încuiaseră „de frica iudeilor”. Ei erau derutați de evenimentele dramatice ale ultimelor zile, iar moartea Domnului lor i-a debusolat complet. Deși Maria Magdalena le spusese că L-a văzut pe Domnul înviat, ei erau încă reținuți, crezând în realitatea învierii doar după ce L-au văzut cu ochii lor și au fost puși în fața dovezilor învierii: rănile din mâinile și coasta lui Iisus (vers.20).

Așadar, adunarea ucenicilor din acea seară a primei zile a săptămânii nu a avut nicio legătură cu închinarea sau cu o eventuală schimbare a zilei de odihnă.

7) Fapte 20,7: „În ziua dintâi a săptămânii eram adunați laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor și și-a lungit vorbirea până la miezul nopții.”

Ziua a șaptea, Sabatul, se încheiase la apusul soarelui, adică sâmbătă seara, după care începea prima zi a săptămânii următoare. Reiese că timpul în care a avut loc adunarea menționată în text era sâmbătă seara. Acest fapt este confirmat de alte traduceri ale Bibliei.

Așadar, în acest caz este vorba de întâlnirea de adio, un caz deosebit, o excepție și nu o regulă. Expresia „frângerea pâinii” se referă fie la masa obișnuită (vezi Fapte 2,46), fie la Sfânta Cină. Faptul că ucenicii au frânt pâinea în acea seară a primei zile a săptămânii, într-o ocazie excepțională, nu face în mod automat ca acea zi să devină o zi sfântă. Să ne reamintim că Mântuitorul a frânt pâinea la Sfânta Cină într-o joi noaptea, fără ca ziua de joi să devină sfânta pentru creștini.

8) 1 Corinteni 16,2: „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câștigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu.”

Textul a fost scris la circa 28 de ani de la învierea Domnului, fără ca el să amintească ceva concret cu privire la o eventuală schimbare a zilei de odihnă. De asemenea, nu ni se spune că în prima zi a săptămânii credincioșii s-ar fi întâlnit pentru închinare și că ar fi existat vreun serviciu divin în această zi.

Era vorba doar de un îndemn al apostolului Pavel cu privire la dărnicie, încercând să pună ordine și la acest capitol. O dărnicie sistematică presupunea ca, în mod regulat, credincioșii să facă ceva concret în privința ajutorării semenilor lor aflați în nevoie. Însă faptul că această strângere de ajutoare trebuia făcută în prima zi a săptămânii nu transformă această zi într-o zi de închinare care să înlocuiască Sabatul zilei a șaptea.

Concluzii

Acestea sunt cele opt pasaje biblice în care apare expresia „prima zi a săptămânii.” Analizându-le, se observă că nici Domnul Christos, nici apostolii Săi nu amintesc nimic de o eventuală schimbare a zilei de odihnă din Sabatul zilei a șaptea în prima zi a săptămânii. Dacă schimbarea aceasta, pe care o proclamă majoritatea bisericilor creștine, ar fi fost în planul lui Dumnezeu, aceasta ar fi trebuit să fie clar descoperită în scrierile Noului Testament. Lucru care nu s-a întâmplat…

Cuvântul lui Dumnezeu este de neschimbat, după cum Dumnezeu Însuși este neschimbător:

„Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3,6).

„Iisus Christos este același: ieri și azi și în veci!” (Evrei 13,8).

„Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” (Iacov 1,17).

Dacă Dumnezeu este neschimbător și dacă Cuvântul Său este veșnic, ar fi posibil ca Legea Sa să fie efemeră? Ar fi absurd să susținem așa ceva…

„Temelia Cuvântului Tău este adevărul și toate legile Tale cele drepte sunt veșnice” (Psalmul 119,160).

Lori Balogh