Evrei 4,1‑11: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat”

Evrei 4,1‑11: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat”

„Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4,9).

Mai mult decât oricare alt text din Noul Testament, pasajul biblic din Evrei 4,1‑11 a stârnit și stârnește încă numeroase controverse pe tema păzirii Sabatului în cadrul Noului Legământ. Ideea generală care se vehiculează în mediile creștine este aceea că Sabatul Poruncii a patra a fost desființat odată cu încheierea Vechiului Legământ.

Logica este următoarea: Dacă Christos a desființat Vechiul Legământ și dacă Sabatul făcea parte din acest Vechi Legământ, concluzia este aceea că Domnul Christos a desființat porunca Sabatului, creștinii nemaifiind obligați să-l păzească. Cât privește afirmația lui Pavel din versetul 9: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu”, aceasta este interpretată în sensul că pentru creștini rămâne o experiență de odihnă spirituală mântuitoare („sabbatismos” gr.).

În rezumat, textele nu ne-ar îndemna să păzim Sabatul Vechiului Legământ, ci să intrăm în odihna spirituală a mântuirii, printr-o relație cu Domnul Christos.

Această interpretare foarte populară în majoritatea bisericilor creștine are la bază ideea unei discontinuități între Vechiul și Noul Testament, între Vechiul și Noul Legământ, idee care este greșită în esența ei. Biblia nu ne învață că în Planul de Mântuire au existat discontinuități sau rupturi. Chiar dacă Vechiul Legământ a fost înlocuit cu Noul Legământ, continuitatea există.

Chiar dacă în vechime Dumnezeu „a vorbit părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri” (vezi Evrei 1,1), „la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul” (vezi Evrei 1,2). Chiar dacă în Vechiul Legământ lucrarea răscumpărătoare era oferită simbolic de către preoți în cadrul serviciilor din sanctuarul pământesc, în Noul Legământ aceeași lucrare răscumpărătoare continuă. Însă, de această dată în mod realist și nu simbolic, în Sanctuarul ceresc, prin slujirea personală a lui Christos (vezi Evrei cap.7‑10).

Chiar dacă sanctuarul pământesc și-a încetat misiunea odată cu prima venire a lui Christos, sanctuarul a continuat să existe prin cel ceresc, unde Mântuitorul „Se înfățișează acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (vezi Evrei 9,24). Chiar dacă Vechiul Legământ a fost înlocuit cu Noul Legământ, bazat pe făgăduințe mai bune, există continuitate în credința și speranța credincioșilor din Noul Testament, care se împărtășesc de credința și făgăduințele eroilor Vechiului Testament (vezi Evrei cap.11.12).

Chiar dacă chivotul, cu tablele Legii aflate în el, și-a încetat misiunea ca obiect de mobilier odată cu încheierea Vechiului Legământ, principiile Legii lui Dumnezeu continuă să existe și în Noul Legământ. În viziunea primită de Ioan în Apocalipsa 11,19, el a văzut „Templul lui Dumnezeu care este în cer” deschizându-se, iar în el a observat „chivotul legământului Său, în Templul Său”.

Oare de ce i s-a arătat lui Ioan chivotul cu Cele Zece Porunci în Sanctuarul ceresc, într-o viziune primită spre sfârșitul secolului întâi d.Ch.? De ce această descoperire, dacă nu ar fi existat o continuitate între Vechiul și Noul Legământ?

Răspunsul la aceste întrebări este cât se poate de simplu: Chivotul legământului simbolizează tronul lui Dumnezeu care se sprijină pe doi stâlpi: dreptatea (principiile enunțate în Cele Zece Porunci) și mila (tronul harului).

Cei care apăsă pedala discontinuității între Vechiul și Noul Legământ ar trebui să știe că, dacă în Planul lui Dumnezeu s-a renunțat la ceremoniile, obiectele, jertfele și simbolurile sanctuarului pământesc, care arătau spre Mesia, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (vezi Ioan 1,29), El nu a renunțat și la principiile Sale morale. La Dumnezeu nu există discontinuitate morală, căci Biblia ne asigură:

„Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3,6). Tot ea ne spune că în „Tatăl luminilor” nu „este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).

Cei care susțin discontinuitate în principii morale aruncă o umbră serioasă asupra caracterului lui Dumnezeu, zugrăvindu-L ca pe un Dumnezeu schimbător, cu principii morale schimbătoare și a cărui judecată se va face după criterii morale diferite. Biblia însă nu ne vorbește despre un astfel de Dumnezeu.

Contextul pasajului în discuție ne indică trei sensuri pe care autorul Epistolei către evrei le atribuie odihnei Sabatului. Primul sens este cel de odihnă fizică, pe care omul o trăiește păzind Sabatul zilei a șaptea. Al doilea sens este cel al odihnei naționale a poporului evreu intrat în Canaan. Iar al treilea sens este cel al odihnei spirituale a mântuirii, pe care un om o poate găsi în Dumnezeu, prin credința în Iisus Christos.

Argumentul autorului Epistolei către evrei este următorul: Deoarece israeliții n-au intrat în odihna spirituală promisă din cauza necredinței lor, prin faptul că nu au experimentat dimensiunea spirituală a odihnei Sabatului, Dumnezeu a lăsat pentru poporul Său o nouă posibilitate de a intra în această odihnă.

În versetul 9, autorul Epistolei către evrei spune: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu”, arătând spre o continuitate în păzirea Sabatului. Verbul „rămâne” („apoleipetai”, gr. ) înseamnă literal „a fost lăsat după”, ceea ce face ca textul, tradus literal, să sune astfel: „Așadar, o păzire a Sabatului a fost lăsată în urmă pentru poporul lui Dumnezeu.”

Îndemnul autorului de a privi la modelul divin în privința odihnei Sabatului și de a ne grăbi să intrăm în această odihnă, întărește și mai mult ideea continuității păzirii Sabatului în Noul Testament: „Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihnește și el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeași pildă de neascultare” (Evrei 4, 10.11).

Este demn de observat că în timp ce autorul epistolei declară ca preoția levitica și slujbele de la sanctuarul pământesc au fost „desființate” (vezi Evrei 10,9), ele fiind „învechite” și „îmbătrânite” (vezi Evrei 8,13), el arată în mod explicit că „o păzire a Sabatului a fost lăsată în urmă pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4,9).

O interpretare greșită se dă și versetului 7: „El hotărăște din nou o zi: „Astăzi”, zicând în David după atâta vreme, cum s-a mai spus: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile.” Greșeala constă în a interpreta afirmația: „El hotărăște din nou o zi” în sensul că Dumnezeu a schimbat ziua de odihnă săptămânală (Sabatul zilei a șaptea) cu o altă zi de odihnă.

De fapt, autorul nu folosește cuvântul „zi” cu sensul de zi literală de 24 h, ci cu acela de „ocazie”, „prilej”, „oportunitate”, „șansă”. El citează din Psalmul 95,7, unde Dumnezeu Își îndeamnă poporul: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile.”

Când autorul Epistolei către evrei afirmă: „El hotărăște din nou o zi”, el vrea să spună în realitate: „El acordă poporului Său o nouă șansă de a intra în odihna mântuirii, experimentând dimensiunea spirituală a păzirii Sabatului.”

Cei care susțin că textul se referă la o eventuală hotărâre a lui Dumnezeu de a schimba ziua de odihnă ar trebui să țină seama de un detaliu important. Textul citează din Psalmii lui David și dacă cuvântul „astăzi” s-ar referi la o altă zi de odihnă decât Sabatul zilei a șaptea, înseamnă că Dumnezeu ar fi înlocuit încă de pe vremea lui David, cu circa un mileniu înainte de Christos, păzirea literală a Sabatului cu o altă zi. Or lucrul acesta ar fi absurd.

De unde știm că autorul Epistolei către evrei se referă la continuarea păzirii literale a Sabatului și în Noul Testament? Răspunsul îl găsim în versetul 10, în care el se referă la odihna Creatorului la sfârșitul zilelor Creației: „Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihnește și el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.”

Unii creștini antisabatarieni interpretează această odihnă a creștinilor ca fiind o abținere de la faptele firii pământești, de la faptele păcătoase. Însă analogia făcută de autorul Epistolei către evrei cu zilele Creației nu permite o astfel de interpretare, căci ar fi absurd să afirmăm că în ziua a șaptea Dumnezeu S-a abținut de la fapte păcătoase. Este evident că aici este vorba de o încetare a activităților fizice în ziua Sabatului, nu de odihna mântuirii de fiecare zi.

Un alt amănunt deosebit de important în înțelegerea pasajului din Evrei 4,1‑11 este următorul: În traducerea limbii române, versetul 9 spune: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.” Prepoziția „ca” poate induce concluzia că pentru creștinii noului legământ rămâne o zi de odihnă „ca cea de Sabat”, dar care poate fi experimentată într-o altă zi, nu în Sabatul zilei a șaptea (o zi din șapte). Însă traducerea literală a textului din Evrei 4,9 nu conține prepoziția „ca”.

Iată cum sună acest text în alte traduceri ale Bibliei:

„Il reste donc un jour de repos pour le peuple de Dieu” („Rămâne dar o zi de odihnă pentru poporul lui Dumnezeu”) – Traducerea în limba franceză a abatelui Crampon (catolică).

„Il y a donc un repos de sabbat reserve au peuple de Dieu” („Exista deci un repaus de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu”) – Traducerea în limba franceză a lui Louis Second.

„So then, there remains a Sabbath rest for the people of God” („Așadar, rămâne o odihnă de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu”) – Traducerea în limba engleză Revised Standard Version.

„There remains, then, a Sabbath-rest for the people of God” („Rămâne, dar, o odihnă de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu”) – Traducerea în limba engleză New International Version.

Traducerea literală a textului este următoarea: „Rămâne dar o odihnă de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu”. Sau, mai corect: „O odihnă de Sabat a fost lăsată în urmă pentru poporul lui Dumnezeu.”

Intenția autorului Epistolei către evrei este aceea de a da o interpretare mai lărgită și mai profundă păzirii Sabatului în lumina jertfei lui Christos. Creștinii aveau nevoie să înțeleagă păzirea Sabatului nu ca pe un act simplist și materialist, constând doar în abținerea de la anumite activități fizice, ci ca pe un act al credinței în jertfa lui Christos, aducător de odihnă spirituală, ca o pregustare a odihnei mântuirii. Jean Calvin spunea că în Sabat creștinii trebuie „să-și înceteze lucrul, spre a-I îngădui lui Dumnezeu să lucreze în ei” (1).

În loc de concluzie, iată câteva gânduri exprimate de Samuele Bacchiochi în cartea sa „Sabatul sub foc încrucișat”:

„Ambele legăminte fac parte din legământul cel veșnic (Evrei 3,20), adică din angajamentul lui Dumnezeu de a-i salva pe păcătoșii pocăiți. În ambele legăminte, Dumnezeu invită pe poporul Său să accepte binevoitoarea prevedere a mântuirii prin trăirea în conformitate cu principiile morale pe care le-a descoperit.

Christos n-a venit să anuleze sau să modifice Legea morală, ci s-o lămurească și să-i descopere înțelesul profund. Christos, în lucrarea Sa, a lămurit cum este întruchipat principiul iubirii în Cele Zece Porunci, în general, și în Sabat, în special. Dintre toate poruncile, Sabatul ne oferă ocazia cea mai concretă de a ne arăta iubirea față de Dumnezeu, pentru că ne invită să-I consacram lui Dumnezeu timpul nostru. Timpul este esența vieții noastre. Felul în care ne folosim timpul este indiciul priorităților noastre.

Un motiv major pentru care a fost atacat Sabatul de către mulți pe parcursul istoriei umane este că natura umană păcătoasă este centrată spre eu, mai degrabă decât spre Dumnezeu. Mulți oameni doresc să folosească timpul Sabatului mai degrabă în căutarea de plăceri personale sau profit, decât pentru prezența și pacea lui Dumnezeu.

Credincioșii Noului Legământ, care în Sabat își încetează lucrul spre a-I îngădui lui Dumnezeu să lucreze în ei mai deplin și mai liber, dovedesc în mod palpabil că Dumnezeu contează într-adevăr în viața lor. Într-un timp când așa-zisa teologie a „noului legământ” îi înșală pe mulți creștini să creadă în principiul iubirii, „mai simplu” și „mai bun”, Sabatul ne provoacă să-I oferim lui Dumnezeu nu doar o slujire cu buzele, ci slujirea întregii noastre ființe, prin consacrarea în slujba Lui a timpului și vieții noastre.” (2)

Lori Balogh

Referințe:

(1) John Calvin, „Institutes of Christian Religion” (Grand Rapids, Michigan, 1965), vol. 2, p. 337, citat de Samuele Bacchiochi în „Sabatul sub foc încrucișat”, ed. Viață și Sănătate, București, 2001, p. 140

(2) Samuele Bacchiochi, „Sabatul sub foc încrucișat”, ed. Viață și Sănătate, București, 2001, p. 141