Pacatul mandriei
Un vis, un an de har si o pedeapsa
De ce pacatul mandriei este unul din cele mai grave pacate din cate pot exista ? Cand omori un om sau cand atentezi la bunurile semenului tau, raul este vizibil. Dar ce rau face un om mandru, astfel incat acest pacat sa fie atat de distrugator si disgratios in ochii lui Dumnezeu si ai oamenilor ? Unde isi are originea acest pacat si ce consecinte poate avea el ?
Iata doar cateva intrebari pe care le ridica acest subiect. Un subiect neplacut, dar foarte necesar in procesul desavarsirii caracterului. Ca punct de plecare, ma voi folosi de ultimele cuvinte rostite de Nebucadnetar, imparatul Babilonului, inainte de a fi detronat si izgonit din mijlocul oamenilor:
“Dupa douasprezece luni, pe cand se plimba pe acoperisul palatului imparatesc din Babilon, imparatul a luat cuvantul si a zis: “Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu ca loc de sedere imparateasca, prin puterea bogatiei mele si spre slava maretiei mele ? “
Nu se sfarsise inca vorba aceasta a imparatului si un glas s-a pogorat din cer si a zis: “Afla, imparate Nebucadnetar, ca ti s-a luat imparatia ! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor si vei locui la un loc cu fiarele campului; iti vor da sa mananci iarba ca la boi si vor trece peste tine sapte vremi, pana vei recunoaste ca Cel Prea Inalt stapaneste peste imparatia oamenilor si ca o da cui vrea.” ( Daniel 4, 29-33 )
Doua expresii din acest pasaj biblic ne atrag atentia: “dupa douasprezece luni” si “chiar in clipa aceea”. Exact cu un an inainte, imparatul Nebucadnetar primise din partea lui Dumnezeu un vis care l-a tulburat mult. Spre deosebire de visul primit si relatat in capitolul 2 al cartii lui Daniel, vis pe care Nebucadnetar l-a uitat, pe cel relatat in capitolul 4 l-a retinut cu lux de amanunte.
Ca si in ocaziile anterioare, magii, astrologii si descantatorii imperiului nu au fost capabili nici de data aceasta sa-i talcuiasca imparatului visul. Daniel insa a reusit acest lucru, dupa care, cu autoritatea unui profet al Dumnezeului celui viu, i-a dat imparatului un indemn plin de caldura:
“De aceea, imparate, placa-ti sfatul meu ! Pune capat pacatelor tale si traieste in neprihanire, rupe-o cu nelegiuirile tale si ai mila de cei nenorociti, si poate ca ti se va prelungi fericirea !” ( Daniel 4, 27 )
Pe moment, Nebucadnetar a fost impresionat de visul primit. Probabil ca, dupa scurta predica a lui Daniel, imparatul chiar a fost dispus sa faca niste schimbari in viata lui. Dar timpul a trecut, impresiile visului s-au sters incet-incet, mesajul transmis de Daniel a fost uitat si imparatul si-a vazut mai departe de viata lui pacatoasa: lux, petreceri, desfrau, toate combinate cu opresiunea celor nenorociti din imperiul pe care-l conducea.
Cu Nebucadnetar s-a intamplat exact ceea ce Solomon constatase cu vreo trei secole inainte: “Pentru ca nu se aduce repede la indeplinire hotararea data impotriva faptelor rele, de aceea este plina inima fiilor oamenilor de dorinta sa faca rau” ( Eclesiastul 8, 11 ).
“Mai lasa-l si anul acesta !”
De ce oare Dumnezeu nu aduce la indeplinire imediat judecata omului pacatos ? Aici putem vorbi despre dragostea lui Dumnezeu, despre harul Sau acordat omului, dandu-i sansa de indreptare. Insa exista inca un motiv mult mai concret si mai personal pentru care Dumnezeu procedeaza in felul acesta. Si acest motiv il gasim in Pilda smochinului neroditor:
“El a spus pilda aceasta: Un om avea un smochin sadit in via sa. A venit sa caute rod in el, si n-a gasit. Atunci a zis vierului: “Iata ca sunt trei ani de cand vin si caut rod in smochinul acesta, si nu gasesc. Taie-l. La ce sa mai cuprinda si pamantul degeaba ? “ “Doamne”, i-a zis vierul, “mai lasa-l si anul acesta; am sa-l sap de jur imprejur si am sa-i pun gunoi la radacina. Poate ca de acum inainte va face roada; daca nu, il vei taia.” ( Luca 13, 6-9 )
De ce nu cade imediat judecata asupra celui vinovat ? Pentru ca exista un mijlocitor intre Dumnezeu si omul pacatos: Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu. Cat de recunoscatori ar trebui sa fim pentru ca avem un asemenea mijlocitor care se interpune ca un tampon intre condamnarea adusa de Legea calcata si si noi, biete fiinte inclinate numai spre rau !
Nebucadnetar nu e singurul care uita predicile si mesajele cerului. Si noi le uitam… Uneori prea repede… Sau, si mai rau, le consideram un fel de conferinte pe teme religioase, pierzand din vedere ca mesajul lor, chiar daca e transmis printr-un om, vine de la un Dumnezeu al iubirii si al harului.
Suntem oare constienti ca impotriva fiecarui pacat pe care-l savarsim exista o hotarare a lui Dumnezeu ? Si inca ceva: Suntem constienti ca daca inca traim si ne bucuram de binecuvantarile cerului, aceasta se datoreaza faptului ca avem un Mijlocitor in cer, asezat la dreapta scaunului de domnie al Tatalui, si care se roaga pentru fiecare dintre noi: “Tata, mai lasa-l si anul acesta ?”
Dar cand se va incheia “anul acesta”, adica timpul de har, de pocainta si de indreptare pe care Mantuitorul l-a obtinut pentru noi, vom fi gasiti mai buni sau mai rai ? Anul de gratie pentru Nebucadnetar s-a incheiat. Cum l-a gasit sfarsitul lui pe imparat ? Neschimbat… Adica asa cum spune poetul: “Iar noi locului ne tinem; cum am fost, asa ramanem.”
Acel Nebucadnetar care avusese atatea experiente cu Dumnezeul cel adevarat, care vazuse mana Sa la lucru in descoperirea viitorului, dar si interventia Lui in favoarea celor trei tineri aruncati in cuptorul de foc din valea Dura, acelasi om este acum in stare sa faca o declaratie atat de plina de mandrie. Insa acest pacat pune capac tuturor pacatelor sale din trecut si ii grabeste sentinta. Un scurt-circuit produs in mintea lui, si Nebucadnetar innebuneste…
Cand mintea nu mai este la ea acasa
Nebunia lui Nebucadnetar nu a fost una din acele forme de dezechilibru mental in care omul isi pierde complet ratiunea. Noi ne imaginam in mod eronat ca in tot acesti ani imparatul si-a pierdut complet ratiunea si ca, dupa trecerea celor sapte ani, el s-a trezit ca dintr-un somn adanc, nestiind ce s-a intamplat cu el.
Daca ar fi fost asa, nu am putea sa ne explicam cum de s-a pocait exact dupa cei sapte ani de nebunie. Dumnezeu insa a ingaduit in viata imparatului pagan o forma de nebunie in care Duhul Sfant inca avea posibilitatea de a lucra in constiinta lui.
Psihiatrii sunt de parere ca nebunia lui Nebucadnetar a fost de fapt o forma de zooantropie, o boala psihica in care omul se crede un animal pe care incearca sa-l imite in toate privintele, chiar si in modul lui de hranire. Sunt cunoscute cazuri de licantropie, in care omul se crede lup, sau de bouantropie, in care el se crede bou…
Ceea ce este de retinut cu privire la acest gen de boli psihice sunt urmatoarele observatii:
1) Un bolnav de acest gen poate sa-si revina
2) Chiar in formele cele mai grave, subconstientul nu este atins de boala. Desi in exterior omul se comporta ca un animal ( nivelul constientului ), in subconstient el ramane om, ceea ce face ca Duhul lui Dumnezeu sa poata lucra in continuare in viata lui.
De ce a fost nevoie exact de sapte ani pentru pedepsirea lui Nebucadnetar ? Pentru ca de atata timp a avut nevoie Duhul lui Dumnezeu pentru a-l convinge pe imparat sa renunte la mandria lui si sa-L recunoasca pe Dumnezeu ca Suveran al tuturor lucrurilor.
“Dupa trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadnetar, am ridicat ochii spre cer si mi-a venit iarasi mintea la loc. Am binecuvantat pe Cel Prea Inalt, am laudat si slavit pe Cel ce traieste vesnic, Acela a carui stapanire este vesnica si a carui imparatie dainuieste din neam in neam… In vremea aceea mi-a venit mintea inapoi; slava imparatiei mele, maretia si stralucirea mea mi s-au dat inapoi; sfetnicii si mai marii mei din nou m-au cautat; am fost pus iarasi peste imparatia mea si puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadnetar, laud, inalt si slavesc pe Imparatul cerurilor, caci toate lucrarile lui sunt adevarate, toate caile Lui sunt drepte si El poate sa smereasca pe cei ce umbla cu mandrie.” ( Daniel 4, 34.36.37 )
Mandria noastra cea de toate zilele
Mandria este esenta pacatului. Ea a fost primul pacat savarsit in Univers, dar va fi si ultimul. Despre primul pacat aparut in fiinta lui Lucifer, ingerul de lumina, profetul Ezechiel scrie: “Ti s-a ingamfat inima in tine din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat intelepciunea cu frumusetea ta…” ( Ezechiel 28, 17 ).
Mandria va fi insa si ultimul pacat ce se va savarsi inainte ca armonia si pacea sa se astearna pentru totdeauna in intregul Univers. Dupa trecerea mileniului si invierea tuturor nelegiuitilor, Satana ii va amagi pentru ultima data pe oameni, indemnandu-i sa cucereasca cetatea sfanta a Noului Ierusalim, coborata pe pamant ( Apocalipsa 20, 7-9 ). Gestul va fi disperat, caci Satana stie ca nu mai are nicio sansa. De ce o va face totusi ? Din aceeasi mandrie care l-a impins sa provoace prima revolta in cer.
Imparatul Solomon a fost unul care a suferit mult din cauza mandriei. Din fericire, spre sfarsitul vietii el a fost recuperat si condus de Duhul lui Dumnezeu pe calea cea buna. Iata ce marturiseste el in legatura cu experienta lui in acest sens:
“Cand vine mandria, vine si rusinea, dar intelepciunea este cu cei smeriti.” ( Proverbe 11,2 )
“Mandria merge inaintea pieirii si trufia merge inaintea caderii” ( Proverbe 16,18 ).
“Inainte de pieire, inima omului se ingamfa, dar smerirea merge inaintea slavei.” ( Proverbe 18,12 )
Insa pe langa aceste inavaturi cu valoare morala, dar care pot parea teoretice, Biblia ne prezinta si numeroase exemple de oameni care au cazut in pacatul mandriei, suportand consecinte dintre cele mai grave.
La portile Edenului, din care fusesera izgoniti primii nostri parinti, Cain aducea Creatorului o jertfa de multumire. Nu era o jertfa de ispasire ca a fratelui sau Abel. Acest amanunt ne spune ceva despre Cain: el nu simtea nevoia de iertare din partea lui Dumnezeu, se vedea pe sine neprihanit si intr-o pozitie favorabila inaintea cerului. Ca si fariseul din pilda Mantuitorului, Cain vine inaintea lui Dumnezeu multumindu-i ca el nu este pacatos ca fratele sau Abel.
Sa observam inlantuirea evenimentelor din viata lui: intai este mandria, apoi urmeaza o jertfa nepotrivita si neprimita de Dumnezeu, apoi se naste sentimentul invidiei fatza de fratele sau, iar in final, crima, urmata de o viata intreaga de fuga , departe de Dumnezeu. Oare nu este suficient acest singur exemplu ca sa ne dam seama cat de grav este pacatul mandriei ?
Saul, imparatul lui Israel, are un inceput promitator. Desi e tanar, frumos, inalt, prezentabil si pe deasupra ales si imparat al unui popor intreg, Saul dovedeste la inceput o modestie de admirat. Treptat insa, se produce in el o metamorfoza. Din omul modest, Saul devine tot mai plin de sine, se vede cel mai viteaz dintre israeliti, cel mai inteligent si cel care merita cea mai mare onoare. Modestia lui initiala face loc treptat invidiei, iar invidia il impinge spre crima. Sfarsitul ? Saul se sinucide lipsit de glorie si de mantuire.
Iuda, la randul lui, se considera cel mai destept dintre ucenici, uneori crezand ca ideile lui erau chiar mai bune decat cele ale Mantuitorului. Sunt situatii in care doreste sa-I dea lectii Domnului Iisus, iar tradarea Mantuitorului pentru cei 30 de arginti a fost ultima dintre aceste lectii. Care a fost sfarsitul lui ? Spanzuratoarea…
Lumea politica este si ea plina de exemple de oameni care, in momentul in care s-au lasat biruiti de pacatul mandriei, s-au indreptat rapid spre pieire. Cand cultul personalitatii a luat locul inchinarii la Dumnezeu, sfarsitul a fost intotdeauna iminent.
Dar de unde ne putem da seama ca pacatul mandriei este pe urmele noastre ? Cum putem depista o boala spirituala atat de grava, cand ea se manifesta uneori fara simptome vizibile ?
Cand apare spiritul competitiv si comparativ in viata noastra, acestea sunt deja semnale de alarma care trebuie sa ne dea de gandit. Cand incepem sa ne comparam cu cei din jur si nu cu Domnul nostru, cand incepem sa dam din coate ca sa fim primii, inaintea altora, incepem sa ne vedem pe noi insine intr-o pozitie superioara si sa pretindem ceea ce nu ni se cuvine.
Cand mergem la biserica sa ne inchinam lui Dumnezeu imbracati cu cea mai buna si mai curata imbracaminte, iar in drumul nostru trecem pe langa carciuma unde nea’ Vasile bea tuica si mananca mici, oare nu se naste in unii dintre noi gandul: “Vai de capul lui ! Uita-te la el, betivul ! Eu ma duc sa ma inchin lui Dumnezeu, iar el, uite ce face !” ? Oare cine e mai pacatos in ochii lui Dumnezeu: nea’ Vasile care bea bere si mananca mici, sau eu care il judec, asezandu-ma in pozitia lui Dumnezeu, si ma compar cu el, considerandu-ma pe mine mai neprihanit decat el ? Ce diferenta este intre mine si fariseul din parabola Domnului ?
Problema poate sa apara nu doar cand ne comparam cu alte persoane, ci si cand ne comparam famila cu alte familii, sau biserica din care facem parte cu alte biserici, etnia din care facem parte cu alte etnii, etc. Dar atentie ! Atunci cand incepem sa ne comparam cu cei din jur si nu cu caracterul Mantuitorului, trebuie sa stim ca mandria este pe aproape, este chiar la usa inimii.
Antidotul
Laodicea este singura biserica din cele sapte amintite in Apocalipsa si care este mustrata pentru pacatul mandriei: “Tu zici in inima ta: “Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic” ( Apocalipsa 3, 17 ). De aceea si mustrarea este pe masura: “Dar fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea… Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc. Fii plin de ravna dar, si pocaieste-te !” ( Apocalipsa 3, 16.19 ).
Nu, comparatia cu oamenii nu este productiva in ceea ce priveste dezvoltarea caracterului nostru. Totusi, o comparatie trebuie sa existe, insa nu cu oamenii, ci cu Cel care este “Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica Iisus” ( Evrei 12, 2 ).
De aceea, haideti sa ne comparam cuvintele si faptele nu cu ale oamenilor, ci cu cele ale Domnului Iisus ! Si vom vedea cat suntem de pitici in cuvant si fapta ! Haideti sa ne comparam viata de rugaciune cu a Lui! Si vom vedea cat suntem de nevrednici ! Haideti sa comparam muzica pe care o cantam sau o ascultam cu cea a ingerilor! Si vom vedea ca nu avem deloc motive sa ne laudam. Dimpotriva, ne va fi rusine de noi insine…
Si inca ceva: Sa nu uitam ca inaintea lui Dumnezeu ( si numai inaintea Lui ), modestia, smerenia si simtamintele echilibrate despre noi insine sunt de mare valoare, caci “ti s-a arata, omule , ce este bine si ce alta cere Domnul de la tine, decat sa faci dreptate, sa iubesti mila si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau ?” ( Mica 6,8 )
Sa nu uitam lectia pe care ne-o ofera experienta lui Nebucadnetar ! Ultimele lui cuvinte, inainte de a-si pierde mintea, au fost: “Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu ca loc de sedere imparateasca, prin puterea bogatiei mele si spre slava maretiei mele ?” ( Daniel 4,30 )
Dupa sapte ani de nebunie, primele cuvinte ale aceluiasi imparat au fost: “Acum eu, Nebucadnetar, laud, inalt si slavesc pe Imparatul cerurilor, caci toate lucrarile Lui sunt adevarate, toate caile Lui sunt drepte si El poate sa smereasca pe cei ce umbla cu mandrie” ( Daniel 4, 37 )
Observati care este diferenta dintre cele doua afirmatii ? Inainte de caderea lui, pentru Nebucadnetar nu exista decat pronumele eu, mie, mi, mele. Dupa sapte ani de disciplina cereasca, pronumele erau El si Lui.
Codurile civile sau penale ale popoarelor nu prevad pedepse pentru pacatul mandriei. Manualele bisericilor nu prevad nici ele masuri de disciplinare a celor care sufera de acest pacat. Totusi, pacatul mandriei este singurul care Il impiedica pe Dumnezeu sa ne vina in ajutor si sa ne mantuiasca. De ce ? Pentru ca omul mandru nu-si va recunoaste niciodata vinovatia si nu va simti niciodata nevoia dupa neprihanirea Domnului Christos. De aceea, acest pacat este cel mai grav dintre toate.
Invitatia facuta de Mantuitorul este si astazi valabila, cu atat mai mult cu cat traim intr-o lume din ce in ce mai aroganta: “Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine caci Eu sunt bland si smerit cu inima. Si veti gasi odihna pentru sufletele voastre” ( Matei 11, 28.29 )
Lori Balogh
sublim! multumes lori