Antropologie biblică

Antropologie biblică

Etimologia termenului provine de la două cuvinte grecești: „anthropos” („om”) și „logos” („cuvânt”), antropologia fiind considerată a fi știința despre om.

Biblia nu prezintă un studiu sistematic și exhaustiv cu privire la acest subiect și niciunul dintre scriitorii Bibliei nu și-a propus să-l epuizeze. Totuși, în Sfintele Scripturi întâlnim suficiente elemente de antropologie.

Există două concepții majore cu privire la om: concepția dihotomistă și cea trihotomistă.

1) Concepția dihotomistă a dominat veacuri de-a rândul gândirea oamenilor, având la bază ideea că ființa umană este alcătuită din două părți care nu se pot armoniza: trupul și sufletul. Platon (filozof idealist grec) susținea că sufletul face parte din lumea superioară a ideilor și că el se află doar pasager în trup. Pentru el, sufletul este nemuritor, în timp ce trupul este muritor. Bisericile istorice, aflate sub influența gândirii lui Platon, susțin dihotomismul, considerând teoria trihotomista ca fiind o erezie.

2) Concepția trihotomista consideră ca ființa umană este alcătuită din trei părți: trup, suflet și spirit. Biblia susține concepția trihotomista (vezi 1 Tesaloniceni 5,23), însă spre deosebire de alte concepții profane, ea susține că cele trei componente ale ființei umane sunt interdependente și nu pot exista una în absența alteia. Ele sunt trei moduri de manifestare a ființei ca întreg și nu pot exista autonom.

a) Corpul („soma”, gr. și „adamah”, ebr. )

Este componenta materială a ființei umane fără de care nu s-ar putea manifesta nici celelalte două: sufletul și spiritul.

Valoarea materială a corpului este foarte mică, acesta conținând fier cât un cui, fosfor cât un băț de chibrit, calciu cât o bucată de perete… Totuși corpul uman este capodopera Creației. Este de remarcat faptul că doar în cazul creării omului Dumnezeu nu a recurs la o poruncă, ci El personal S-a aplecat asupra țărânei pământului și a modelat-o.

De ce a procedat Creatorul în acest fel la crearea omului? Nu putea crea El corpul uman printr-o simplă poruncă, așa cum a procedat în cazul tuturor animalelor? Desigur! Însă modelarea țărânei cu propriile Sale mâini arată că omul este o ființă superioară lumii animale și urma să intre într-o relație specială cu Creatorul său.

Crearea corpului nu este o pedeapsă impusă unor spirite deja existente (conform unor teorii), ci făcea parte dintr-un plan al Creației. Crearea corpului din țărână ne arată că materia are un rol important în planul lui Dumnezeu. Există prea multe idei spiritualiste, prea mulți oameni care vor să spiritualizeze totul. Însă lumea materială își are locul ei în existența umană, iar neglijarea nevoilor materiale ale ființei reprezintă o abatere de la planul inițial al lui Dumnezeu.

Corpul nu trebuie nici idolatrizat, așa cum fac multe vedete de cinema sau televiziune (Marlyn Monroe își aranja părul timp de opt ore), dar nici nu trebuie neglijat și defăimat, așa cum fac misticii și asceții. Neglijarea și defăimarea corpului este practicată mai ales în lumea păgână. Yoghinii pot sta cu pumnul strâns timp de luni întregi, până ce unghiile le străpung pumnul; alții se îngroapă în pământ sau își agață de carne cârlige cu care trag greutăți.

Există mulți fanatici care, dorind să intre în Cartea Recordurilor, își maltratează corpul în mod inimaginabil. Un astfel de exemplu este cel al unui om care și-a străpuns pielea cu peste două sute de ace de seringă, iar în urechi și-a agățat în loc de cercei, două zale folosite de alpiniști.

Spre deosebire de aceste atitudini deplasate, Biblia are o concepție echilibrată față de corpul uman. Apostolul Pavel spunea: „Mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire” (1 Corinteni 9,27), și tot el ne arată destinația corpului uman: să devină un templu al Duhului Sfânt: „Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuiește în voi?” (1 Corinteni 6, 19‑20).

Datoria unui om față de corpul său este aceea de a-l păstra într-o stare de sănătate și igienă corespunzătoare. În lipsa sănătății și igienei, corpul se distruge și odată cu el este distrus și templul Duhului Sfânt.

Din cauza căderii în păcat a omului, corpul nu mai este supus spiritului, ci sufletului (viața afectivă, sentimente, plăceri) și instinctelor. Corpul a devenit astfel muritor, pierzând capacitatea de a moșteni Împărăția lui Dumnezeu: „Ce vă spun eu, fraților, este că nu poate carnea și sângele să moștenească Împărăția lui Dumnezeu și că putrezirea nu poate moșteni neputrezirea” (1 Corinteni 15, 50). Acesta este motivul pentru care cei mântuiți vor primi la înviere un corp nou, nesupus putrezirii.

De observat este faptul că viața veșnică, în viziunea Bibliei, nu înseamnă o viață lipsită de suport material. Dimpotrivă, corpul celor mântuiți va fi cât se poate de material, însă nemuritor. Când a fost creat, Adam era sfânt, dar nu era sfințit. Dacă ar fi rezistat ispitei, el ar fi urcat o treaptă, devenind din om sufletesc un om spiritual. Dar, pentru că a fost biruit de ispită, el a coborât pe o treaptă inferioară, devenind om trupesc, muritor. Planul de Mântuire urmărește ca omul să urce pe treapta pe care ar fi trebuit să urce Adam și nu a reușit (vezi 1 Corinteni 15, 42‑49.53.54).

b) Sufletul

Cuvântul „suflet” este prezent de peste opt sute de ori pe paginile Bibliei, având două semnificații:

– Sufletul este ființa întreagă – Geneza 2,7: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu.”

Este de subliniat faptul că la Creație omul a devenit un suflet viu, nu i s-a dat un suflet viu. În acest context, cuvântul „suflet” semnifică întreaga ființă umană cu viața ei fizică, afectivă și intelectuală.

Atât în Biblie, cât și în limbajul cotidian, termenul „suflet” este folosit adesea în sensul de întreaga ființă umană, omul în integralitatea lui (vezi 1 Petru 3,20; Geneza 46,26.27; Fapte 27,37, etc.).

– Sufletul este componentă afectivă, sentimentală a ființei umane, cuprinzând gândurile, sentimentele și dorințele omului.

„Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru…” (1 Tesaloniceni 5,23). Acest verset stă la baza teoriei trihotomiste a Bibliei, în el termenul „suflet” nemaiavând înțelesul de ființă întreagă. În acest verset, termenul „suflet” se referă la o componentă a ei: latura afectivă, sentimentala.

Foarte adesea psalmistul David folosește expresia „sufletul meu”, referindu-se la o parte a ființei lui care fie se bucură, fie se întristează, fie tânjește după ceva anume. Însă nici acest sens al cuvântului „suflet” nu reprezintă un indiciu că sufletul ar putea exista independent de corpul material, fizic.

Mai mult decât atât, Biblia se referă la sufletul omului ca fiind muritor: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ezechiel 18,4.20); „Sufletul acela va fi nimicit” (Numeri 9,13); „Va arde trup și suflet” (Isaia 10,18).

c) Spiritul (duhul)

Cuvântul „spirit” sau „duh” este prezent de peste opt sute de ori în Biblie, având și el cel puțin două sensuri:

– Spiritul (duhul) este viața impersonală, principiul vieții universale, suflarea de viață care, unită cu corpul material, dă naștere unui suflet viu. Cel care dispune de suflarea de viață este doar Creatorul, El fiind numit și „Dumnezeul duhurilor oricărui trup” (vezi Numeri 16,22) și „Dumnezeul duhurilor prorocilor” (vezi Apocalipsa 22,6).

Ceea ce a pus Creatorul în trupul primului om a fost suflarea Sa de viață, adică principiul de viață impersonal: „Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2,7).

– Spiritul înseamnă și viața moral-religioasă a omului, conștiința sa morală, „organul” prin care omul vine în legătură cu Dumnezeu.

Lucrarea de reînnoire pe care o face Evanghelia începe întotdeauna cu spiritul (duhul) omului: „Să va înnoiți în duhul minții voastre” (Efeseni 4,23); „… prin înnoirea minții voastre…” (Romani 12, 2). După ce spiritul (duhul) omului a fost trezit și reînnoit (conștiința morală a fost trezită), el va lucra asupra sufletului (viața afectivă și intelectuală), iar acesta din urmă va lucra asupra corpului fizic, stăpânind puterea pasiunilor.

Este important să înțelegem că la moarte are loc un proces invers nașterii: omului (sufletul viu) i se retrage suflarea de viață (principiul vieții), rămânând trupul material care se întoarce în țărână. Ceea ce retrage Dumnezeu este doar viața impersonală pe care tot El a dat-o la naștere.

Nemuritor, nemurire

Termenii „nemuritor” și „nemurire” nu au un echivalent în Vechiul Testament, ei regăsindu-se doar în scrierile Noului Testament. În limba greacă sunt folosiți doi termeni: 1) „athanasia” – „nemurire” și 2) „aphtartos” – „neputrezire”, „nestricăciune”.

Cuvântul grec „athanasia” apare doar în două locuri în Biblie:

„Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire („athanasia”, gr.) …” (1 Corinteni 15, 54).

„… Singurul care are nemurirea („athanasia”, gr.), care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, și care are cinstea și puterea veșnică” (1 Timotei 6,16)

Cuvântul grec „aphtartos” apare de 13 ori în Biblie (vezi Romani 1,23; 2,7; 1 Timotei 1,17; 1 Corinteni 9,25; 15,52‑54; 2 Timotei 1,10; 1 Petru 1,4.23; 3,4).

Biblia nu afirmă niciodată că nemurirea ar fi un atribut al ființei umane întregi sau al sufletului său în starea lui păcătoasă. Din punct de vedere al nemuririi, există trei categorii de ființe:

1) Nemuritoare prin sine: Singura ființă care are nemurirea în sine este Dumnezeu: „După cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine” (Ioan 5,26).

2) Ființe cu nemurire condiționată: primii oameni înainte de păcătuire, îngerii, ființele din Univers necăzute în păcat, oamenii care vor fi mântuiți. Nemurirea acestor ființe este primită de la Dumnezeu și este condiționată de ascultare de voia Lui.

3) Ființe muritoare: oamenii în starea decăzută.

Mesajul luminos al Evangheliei este acela că, deși suntem muritori din cauza naturii noastre păcătoase, prin jertfa de pe cruce putem primi nemurirea condiționată la revenirea în glorie a Mântuitorului.

Lori Balogh