Adventiștii de ziua a șaptea
– Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea –
(Acest articol nu este menit să denigreze sau să apere crezul cuiva. Este doar o încercare de a prezenta obiectiv și fără prejudecăți istoria și doctrinele unei grupări religioase, lăsând aprecierile la latitudinea cititorilor.)
Contextul istoric și teologic al apariției Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea
Contrar așteptărilor, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu a apărut ca o descendență a principalelor ramuri ale Reformei din secolul al XVI-lea, inițiată de Luther, Calvin și Zwingli. Deși doctrina mântuirii prin har, prin credință, a fost preluată pe linia directă a reformatorilor, apariția acestei biserici este legată mai mult de ideile anabaptiste europene, care au pătruns în bisericile protestante americane de la începutul secolului al XIX-lea sub numele de restauraționism (numit și primitivism).
Mișcarea restauraționistă a avut drept scop (așa cum îi arătă și numele) restaurarea tuturor adevărurilor Noului Testament în bisericile protestante, pornind de la ideea că Reforma din secolul al XVI-lea nu era încheiată.
Întoarcerea la Biblie ca singura sursă de autoritate în materie de doctrină a fost „combustibilul” care a alimentat mișcarea restauraționistă. Dintre ramurile ei, un rol de seamă în apariția Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea l-a avut Conexiunea Creștină, dat fiind faptul că doi dintre fondatorii acestei biserici au fost conexioniști: Joseph Bates și James White.
Aceste amănunt este deosebit de important, deoarece cei doi au adus în etapele de început ale adventismului, din mediul lor restauraționist, antitrinitarianismul. Este recunoscut faptul că primii adventiști nu au recunoscut Trinitatea, privind această doctrină ca nefiind biblică. Se credea că doctrina despre Trinitate a fost introdusă în creștinism în timpul Evului Mediu, ca urmare a îndepărtării de Scripturi.
Un alt rol important în apariția Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea la mijlocul secolului al XIX-lea l-a avut mișcarea metodistă sau wesleyană. Și aceasta datorită faptului că cel de-al treilea fondator al bisericii, Ellen White, a provenit din Biserica Episcopală Metodistă, o biserică ce a apărat și popularizat câteva învățături importante:
– Christos a murit pentru toți oamenii, nu doar pentru cei predestinați.
– Toți oamenii au libertatea de alegere, neexistând o predestinare a lor.
– Duhul lui Dumnezeu lucrează în fiecare om.
– Oamenii se pot împotrivi harului mântuitor și-l pot pierde, împietrindu-și inima.
Aceste învățături veneau în contradicție cu ideile calviniste care dominau societatea americană.
Deși pare ciudat, un rol (indirect) în apariția Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea l-a avut deismul. Deși această mișcare nu recunoștea Biblia ca autoritate supremă, punând rațiunea umană înaintea revelației biblice, influența ei asupra nașterii adventismului a fost reală.
Este cunoscut faptul că William Miller, principalul promotor al mișcării millerite de la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost inițial deist. După creștinarea sa în 1816, Miller s-a hotărât să studieze Biblia cu cea mai mare atenție, folosind metoda logică, rațională, pe care o moștenise din deism. Această metoda l-a ajutat ca timp de doi ani să studieze Biblia verset cu verset, comparând textele biblice între ele și făcând conexiuni pe care un cititor grăbit și superficial nu le-ar observa.
Metoda studiului intens, bazat pe argumente logice, a fost cea care i-a ajutat pe pionierii adventismului să descopere principalele doctrine care vor sta la baza învățăturii bisericii de mai târziu.
O ultimă influență în apariția Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea a avut-o puritanismul. Puritanii susțineau cu tărie autoritatea Bibliei și obligația creștinilor de a se supune Legii lui Dumnezeu, punând un accent deosebit pe păzirea strictă a Sabatului (care pentru ei era ziua întâi a săptămânii, numită și „Ziua Domnului”). Practic, nicio grupare creștină, începând cu secolul I și terminând cu secolul al XIX-lea, nu a subliniat mai mult importanța păzirii zilei de odihnă decât au făcut-o puritanii.
Toate aceste influențe: anabaptismul european, restauraționismul american, metodismul, deismul și puritanismul au jucat un anumit rol în apariția Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, fiecare dintre aceste mișcări lăsându-și propria amprentă în adventismul timpuriu.
Anul 1844 și „Marea Dezamăgire”
Unele evenimente majore din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cum au fost marele cutremur de pământ din Lisabona din 1 noiembrie 1755 și Revoluția Franceză din 1789, au avut drept urmare trezirea unui interes fără precedent pentru Biblie, în mod deosebit pentru profețiile apocaliptice din Daniel și Apocalipsa.
În America de Nord, acest interes față de Biblie s-a materializat printr-o mare trezire religioasă, manifestată între anii 1790 și începutul anilor 1840, numită și „cea de-a doua mare trezire”. Aceasta a condus la un val de reforme spirituale individuale și sociale, în așteptarea Mileniului promis.
În această atmosferă de așteptare a Mileniului, după un studiu îndelungat și aprofundat al profețiilor din Daniel și Apocalipsa, William Miller, un fermier american convertit la baptism, a început să predice despre revenirea foarte apropiată a lui Iisus. Aceasta se întâmpla la începutul anilor 1830.
Spre deosebire de concepția care domina în societatea americană a timpului, Miller credea că revenirea lui Iisus va avea loc înainte de Mileniu. Potrivit unor calcule minuțioase pe marginea profeției din Daniel 8:14 cu privire la finalul perioadei de 2300 de zile, el a ajuns la ferma convingere că Iisus trebuia să revină în anul 1843.
Ideea a prins repede, mai ales că stabilirea de date pentru începutul Mileniului nu era ceva nou în America. Johnathan Edwards (1703‑1758) prezisese anul 1866, iar Cotton Mather (1663‑1728) stabilise mai întâi anul 1697, apoi anul 1716 și, în final, anul 1736, ca an al începutului Mileniului.
De fapt, William Miller nu a fost singurul care a crezut că profeția celor 2300 de zile din Daniel 8:14 se va împlini în anii 1840. Între anii 1800 și 1844, peste 65 de comentatori de pe patru continente au prevestit că profeția urma să se împlinească între anii 1843 și 1847, dându-i însă un sens diferit. Unii vedeau împlinirea ei prin reîntoarcerea evreilor în Palestina, alții considerau că profeția va marca începutul judecății, alții o aplicau la căderea islamului.
Marea dificultate în înțelegerea profeției din Daniel 8:14 a reprezentat-o identificarea „Sfântului Locaș” care urma să fie curățat la finalul perioadei de 2300 de zile profetice (ani reali). Studiind cu atenție Biblia, William Miller a descoperit șapte lucruri numite în Scripturi ca fiind „Sfântul Locaș”: Iisus Christos, cerul, Regatul lui Iuda, templul din Ierusalim, Sfânta Sfintelor, pământul și biserica. Eliminând una câte una dintre cele șapte interpretări, Miller a ajuns la concluzia că expresia „Sfântul Locaș” nu se poate referi decât la pământul care va fi curățat prin foc la revenirea lui Christos.
Lui Miller i s-au alăturat treptat mulți predicatori (unul dintre cei mai de seamă a fost Charles Fitch) care au răspândit solia revenirii lui Iisus în anul 1843. Mișcarea millerită, fiind o mișcare nedenominațională, a cuprins treptat toate bisericile protestante americane, însă, pe măsură ce anul sfârșitului se apropia, adventiștilor milleriți li s-a interzis tot mai mult să vorbească despre convingerile lor în bisericile din care făceau parte.
Astfel, s-a declanșat un val de excluderi ale membrilor care împărtășeau credința în revenirea apropiată a lui Iisus, iar unele comunități și-au alungat pastorii care simpatizau cu mișcarea millerită. În final, majoritatea bisericilor protestante americane și-au închis porțile față de solia revenirii lui Iisus. Se estimeza că în octombrie 1844, mai mult de 50 000 de credincioși părăsiseră bisericile din care făcuseră parte, alăturându-se mișcării millerite.
Inițial, William Miller a evitat să specifice o dată exactă a revenirii lui Iisus, afirmând că aceasta urma să aibă loc în jurul anului 1843. Ulterior, pe baza calendarului iudaic și a calculelor profetice, el a ajuns la concluzia că evenimentul urma să se producă la o dată cuprinsă între 21 martie 1843 și 21 martie 1844.
Însă timpul fixat ca dată a revenirii lui Iisus a trecut și dezamăgirea milleriților a fost pe măsura așteptărilor lor. Un nou suflu a fost adus însă de argumentele lui S. S. Snow (un predicator millerit) care, la adunarea de tabără de la Exeter, New Hampshire, din august 1844, a demonstrat că milleriții greșiseră când L-au așteptat pe Iisus în primăvara lui 1844. El a proclamat că Iisus avea să revină în toamna lui 1844, pe data de 22 octombrie, bazându-se pe tipologia Vechiului Testament în care Ziua Ispășirii era serbată în ziua a 10‑a a lunii a 7‑a, dată ce corespunde cu 22 octombrie.
Această nouă dată fixată pentru mult așteptatul eveniment al revenirii lui Iisus a reprezentat punctul culminant al mișcării millerite. Mulți credincioși și-au părăsit afacerile, și-au lăsat roadele câmpului neculese și au dedicat întregul timp rămas până la data la care ei Îl așteptau pe Iisus să revină pregătirii lor sufletești. Însă data de 22 octombrie 1844 a trecut, iar ceea ce a urmat în sânul mișcării millerite poate fi concentrat în doar câteva cuvinte: dezordine, confuzie și neorânduială. Mișcarea millerită intrase într-o criză majoră.
Zorii adventismului
După Marea Dezamăgire din 22 octombrie 1844, mișcarea millerită s-a fragmentat în mai multe grupuri. Cei mai mulți adventiști milleriți au părăsit mișcarea și s-au întors în bisericile din care făcuseră parte. Cei care au rămas consecvenți în așteptarea marelui eveniment al revenirii lui Iisus s-au confruntat cu întrebarea: Ce s-a întâmplat cu adevărat pe 22 octombrie 1844?
Grupul „spiritualiștilor” a susținut că la acea dată Iisus Christos venise cu adevărat, însă nu în mod vizibil, ci în inimile oamenilor care L-au așteptat. Alte grupuri au negat afirmațiile „spiritualiștilor”, membrii lor fiind convinși că ceea ce Biblia numește „curățarea Sfântului Locaș” nu se referea la cea de-a doua venire, ci la cu totul altceva.
Dintre fracțiunile care s-au desprins din mișcarea millerită, un grup de credincioși a descoperit că „Sfântul Locaș” ce trebuia curățat la sfârșitul perioadei profetice de 2300 de ani nu era pământul, așa cum susținuse William Miller, ci sanctuarul ceresc, despre care vorbește Apocalipsa 11:19 și întreaga Epistolă către evrei.
Un rol important în această nouă revelație l-a avut un credincios millerit pe nume Hiram Edson, un fermier metodist din Port Gibson, New York, care pe data de 23 octombrie 1844 a participat la o întâlnire de rugăciune alături de alți milleriți dezamăgiți. În timpul rugăciunilor înălțate în acea ocazie, Hiram Edson a primit ferma convingere că Dumnezeu îi va lumina pe credincioșii sinceri cu privire la greșeala făcută de milleriți și cu privire la cauza amarnicei lor dezamăgiri.
După încheierea acelei întâlniri de rugăciune, Hiram Edson a plecat însoțit de un alt millerit, pe nume O. R. L. Crosier, pentru a-i încuraja pe alți frați descurajați și dezorientați care locuiau în vecinătate. În timp ce traversa un câmp, Hiram Edson a avut o revelație: S-a oprit pe loc, iar mintea i s-a iluminat cu privire la ceea ce s-a întâmplat în realitate pe 22 octombrie 1844.
În acele momente, în mintea lui a apărut clar că la data aceea Iisus nu a părăsit sanctuarul ceresc pentru a reveni pe pământ, așa cum așteptaseră milleriții, ci El a intrat din Sfânta în Sfânta Sfintelor, în cea de-a doua încăpere a sanctuarului ceresc, pentru a îndeplini lucrarea de curățare a Sfântului Locaș.
Când Crosier s-a întors spre Hiram Edson și l-a întrebat de ce s-a oprit pe loc, acesta i-a răspuns: „Domnul ne-a răspuns la rugăciunea de astăzi dimineață, dându-ne lumină cu privire la dezamăgirea noastră.”
Au urmat zile și luni de studiu intens al Scripturilor după aceeași metoda logică folosită de Miller. Astfel, pe 7 februarie 1846, Crosier a sintetizat concluziile studiului într-o ediție specială a publicației „Day-Star”, sub titlul „Legea lui Moise.” Principalele concluzii ale micului grup de adventiști milleriți, care va deveni nucleul viitoarei Biserici Adventiste de Ziua a Șaptea, erau următoarele:
– În cer există un sanctuar real.
– Sanctuarul ebraic a fost exprimarea vizuală a Planului de Mântuire, fiind întocmit după modelul celui ceresc.
– După cum preoții leviți îndeplineau slujba în sanctuarul pământesc în două etape, la fel și Iisus Christos, în calitate de Mare Preot în sanctuarul ceresc, îndeplinește lucrarea Sa în două etape. Prima etapă a început imediat după înălțarea Sa la cer și s-a desfășurat în Sfânta (prima încăpere a sanctuarului), în timp ce a doua etapă a început în 22 octombrie 1844 și se desfășoară în Sfânta Sfintelor (a doua încăpere a sanctuarului), când Iisus a trecut din prima în cea de-a doua despărțitură a sanctuarului.
– Prima etapă a lucrării lui Iisus este legată de iertarea păcatelor, în timp ce a doua etapă este legată de ștergerea păcatelor și curățarea atât a sanctuarului, cât și a fiecărui credincios în parte.
– Iisus nu avea să revină pe pământ înainte de a-Și fi încheiat lucrarea în cea de-a doua despărțitură a sanctuarului și înainte de a-l fi curățat.
Nouă lumină adusă de studiile lui Crosier, dar și ale altor cercetători ai subiectului sanctuarului (ex. Emily C. Clemons), a fost primită favorabil de liderii adventiști, mai ales după ce doi dintre ei: James White și Joseph Bates au descoperit textul din Apocalipsa 11:19: „Și Templul lui Dumnezeu care este în cer a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său.”
Acest text le-a atras atenția adventiștilor nu doar asupra existenței sanctuarului ceresc în care Iisus îndeplinește lucrarea Sa de Mare Preot, ci și asupra Legii lui Dumnezeu – Cele Zece Porunci, inclusiv asupra Sabatului zilei a șaptea.
De fapt, adventiștii milleriți au manifestat interes față de Sabatul zilei a șaptea încă înainte de Marea Dezamăgire din 22 octombrie 1844. Unul dintre cei care au atras atenția asupra importanței păzirii Sabatului biblic a fost scoțianul J. A. Begg, un cercetător al profețiilor apocaliptice. Pe de altă parte, baptiștii de ziua a șaptea au încercat să-i influențeze pe milleriți, atrăgându-le atenția asupra necesității de a păzi Sabatul zilei a șaptea.
Însă cel care a adus în adventism lumina despre Sabatul biblic a fost căpitanul de marină Joseph Bates, unul dintre cei trei fondatori ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. În 1846
argumentele sale biblice în favoarea păzirii Sabatului au fost acceptate și de James White, Ellen White, Hiram Edson, Crosier și alții. Astfel, în jurul doctrinei legate de lucrarea lui Christos în sanctuarul ceresc în cele două etape ale sale și legat de doctrina Sabatului, s-a format un nucleu de credincioși din care se va naște Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea (prescurtat AZȘ).
O altă doctrina de bază a viitoarei Biserici AZȘ, respectiv cea legată de nemurirea condiționată a sufletului, a pătruns în micul grup de adventiști din două direcții. Prima a reprezentat-o descoperirea pastorului George Storrs care, în 1840, după mai mulți ani de studiu biblic, a ajuns la concluzia că sufletul omenesc nu are o nemurire proprie, necondiționată, și ca urmare sufletul este muritor.
Cea de-a doua sursă a doctrinei nemuririi condiționate a sufletului a fost Conexiunea Creștină. Cei doi lideri adventiști: Joseph Bates și James White au adus cu ei din conexionism și doctrina nemuririi condiționate a sufletului, potrivit căreia oamenii nu se nasc nemuritori, ci ei primesc sau pierd nemurirea în funcție de ascultarea de Dumnezeu.
Astfel, la începutul anului 1848, în urma studiului biblic intens și a rugăciunii pentru iluminare din partea Duhului Sfânt, liderii adventiști au căzut de acord asupra a cel puțin patru puncte de doctrină:
1) Revenirea personală, vizibilă și premilenială a lui Christos.
2) Lucrarea în două etape a lui Christos în sanctuarul ceresc.
3) Importanță păzirii Sabatului zilei a șaptea ca semn al lui Dumnezeu dat Bisericii Sale.
4) Doctrina cu privire la nemurirea pe care omul o primește condiționat, în funcție de credință și ascultare.
Acești patru stâlpi doctrinali au stat la baza nașterii Bisericii AZȘ. În această fază a adventismului, Ellen White nu a avut un rol hotărâtor. Pentru liderii adventiști, ea nu era în acea perioada decât o tânără de 17‑18 ani, care pretindea că a primit viziuni de la Dumnezeu, în contextul în care existau numeroși indivizi care pretindeau că au anumite daruri spirituale.
Doctrinele de bază, specifice Bisericii AZȘ, au fost descoperite doar prin studiul intens al Scripturilor, însoțit de rugăciuni stăruitoare. Viziunile tinerei Ellen Harmon (devenită White prin căsătoria ei cu James White în 1846) doar au confirmat valabilitatea și corectitudinea celor descoperite prin studiu și rugăciune.
După dezamăgirea din 22 octombrie 1844, unele grupări millerite au continuat să stabilească date pentru revenirea lui Iisus. În această capcană a căzut chiar James White, care era convins că Iisus va reveni în octombrie 1845, în timp ce Joseph Bates a fost cuprins de un entuziasm deosebit cu privire la revenirea lui Iisus în 1851.
În același timp, Ellen White (pe atunci Harmon) își avertiza frații de credință încă din anul 1845 că după trecerea anului 1844 nu mai există nicio profeție biblică cu privire la timp, fiecare dată stabilită care trecea aducând doar dezamăgire și slăbire în credință. Anul 1856 a adus o clarificare în rândurile adventiștilor sabatarieni cu privire la darurile spirituale, în general, și cu privire la darul profetic, în special.
Treptat, numărul adventiștilor păzitori ai Sabatului zilei a șaptea a crescut, un rol important avându-l predicarea directă, dar și publicarea de cărți și periodice (scrise mai ales de J. Bates și J. White). Întemeierea oficială a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea a avut loc în perioada cuprinsă între anii 1861 și 1863, numele oficial al noii denominațiuni reflectând două dintre doctrinele sale de bază: credința în revenirea apropiată a lui Iisus și importanța păzirii Sabatului Poruncii a patra, ca zi de odihnă și închinare. În 1863, numărul adventiștilor de ziua a șaptea se ridica la 3500 de membri, iar numărul pastorilor era de 30.
Un moment-cheie în istoria Bisericii AZȘ l-a reprezentat Sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis din 1888. Cu acea ocazie, doi pastori tineri: A. T. Jones și E. J. Waggoner au susținut doctrina îndreptățirii prin credință, în contrast cu legalismul manifestat de unii lideri adventiști care puneau accentul pe Lege și pe ascultare ca fiind surse ale mântuirii.
Cei doi pastori au fost susținuți de E. White care a arătat că lumina primită de aceștia era de la Dumnezeu. Conferința Generală de la Minneapolis a adus o înțelegere mai clară cu privire la îndreptățirea prin credință, dar și o schimbare semnificativă în concepția adventiștilor cu privire la Trinitate, natura divină a lui Christos și personalitatea Duhului Sfânt.
Punctele de credință ale adventiștilor de ziua a șaptea
1. Adventiștii de ziua a șaptea acceptă Biblia ca singurul lor crez.
2. Ei cred că există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, o unitate de trei Persoane veșnice.
3. Dumnezeu Tatăl este Creatorul, Izvorul, Susținătorul și Suveranul întregii Creații. El este sfânt, drept, plin de milă și har, încet la mânie și plin de dragoste față de ființele create.
4. Fiul lui Dumnezeu, egal cu Tatăl în natură, a devenit prin întrupare Iisus Christos, Fiul Omului. Prin El au fost create toate lucrurile, a fost descoperit caracterul Tatălui, se realizează mântuirea și judecata lumii. El este Mesia, Cel care S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea omului păcătos și Marele nostru Preot care mijlocește în sanctuarul ceresc în favoarea omenirii.
5. Duhul Sfânt este o persoană divină, nu o forță impersonală. El a luat parte activă la Creație împreună cu Tatăl și Fiul. El i-a inspirat pe scriitorii Bibliei, îi convinge pe oameni de păcătoșenia lor și îi atrage la cruce, le sfințește viața, transformându-i pe oameni după chipul lui Dumnezeu.
6. Creația a fost realizată de Dumnezeu în șase zile reale, iar ca memorial al ei a fost lăsat Sabatul zilei a șaptea, ca zi de odihnă și închinare. Primul bărbat și prima femeie au fost creați după chipul lui Dumnezeu, ca o încoronare a Creației.
7. Omul este o ființă liberă să aleagă între bine și rău. El este o unitate indivizibilă a trupului, minții și sufletului, fiind dependent de Creator în ce privește viața. Omul are o nemurire condiționată de relația cu Creatorul. După căderea în păcat, omul a devenit muritor, având o natură decăzută, cu înclinații spre rău.
8. Întreaga omenire este implicată într-o mare luptă între Christos și Satana, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la Legea și la suveranitatea Sa în Univers. Acest conflict a început în ceruri, atunci când o ființă creată, înzestrată cu libertatea de alegere, prin înălțarea de sine a devenit Satana, vrăjmașul lui Dumnezeu, și a condus la răzvrătire o parte dintre îngeri. El a introdus spiritul răzvrătirii în lumea noastră, atunci când i-a condus pe Adam și pe Eva să păcătuiască.
9. Prin viața, moartea și învierea lui Iisus Christos, Dumnezeu a oferit singurul mijloc de ispășire pentru păcatele omenirii, așa că, aceia care, prin credință, accepta ispășirea, pot avea viața veșnică.
10. În infinita Sa iubire și milă, Dumnezeu a făcut ca Christos, care nu a cunoscut păcatul, să fie făcut păcat pentru noi, astfel că în El, noi să putem fi făcuți neprihănirea lui Dumnezeu.
11. Biruința lui Iisus ne dă și nouă biruința asupra forțelor răului, care încearcă să ne stăpânească, în timp ce umblăm cu El în pace și bucurie, având asigurarea iubirii Sale. În această nouă libertate în Iisus, suntem chemați să creștem în asemănarea cu caracterul Său, comunicând cu El zilnic în rugăciune, prin hrănirea din Cuvântul lui Dumnezeu, meditând asupra acestuia și asupra providenței Sale, cântând laudele Sale, adunându-ne pentru închinare și participând la misiunea bisericii.
12. Biserica este comunitatea credincioșilor care Îl mărturisesc pe Iisus Christos ca Domn și Mântuitor. Biserica este familia lui Dumnezeu, trupul lui Christos și mireasa Lui. La întoarcerea Lui triumfală, El o va prezenta ca fiind Biserica Sa glorioasă.
13. Biserica universală este compusă din toți cei care cred cu adevărat în Christos. Dar, în ultimele zile ale istoriei planetei, când apostazia devine generală, Dumnezeu cheamă deoparte o rămășiță care ține poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus. Această rămășiță anunță sosirea ceasului judecății, proclamă mântuirea prin Christos și vestește apropierea celei de a doua veniri a Lui. Această proclamare este simbolizată de cei trei îngeri din Apocalipsa cap. 14.
14. Biserica este un corp de credincioși, compus din mulți membri, chemați din toate națiunile, neamurile, limbile și popoarele. Toți suntem egali în Christos.
15. Botezul este o mărturisire a credinței în moartea și învierea lui Iisus Christos. Este o mărturie cu privire la moartea omului față de păcat și cu privire la hotărârea lui de a trăi o viață nouă prin puterea Duhului Sfânt. El se face prin scufundare la o vârstă la care omul poate alege liber calea pe care dorește să o urmeze.
16. Cina Domnului este o participare la simbolurile trupului și sângelui lui Christos, ca expresie a credinței în El, Domnul și Mântuitorul nostru. În această experiență a comuniunii, Christos este prezent pentru a Se întâlni cu poporul Său și a-l întări.
17. Dumnezeu înzestrează pe toți membrii Bisericii Sale din toate vremurile cu daruri spirituale pe care fiecare membru trebuie să le folosească pentru binele comun al bisericii și al omenirii, într-o slujire plină de iubire.
18. Unul dintre darurile Duhului Sfânt este profeția. Acest dar este un semn de identificare a bisericii rămășiței și s-a manifestat prin lucrarea făcută de Ellen White. Ca un mesager al Domnului, scrierile ei sunt o sursă continuă de adevăr plină de autoritate, adevăr care oferă bisericii mângâiere, călăuzire, instruire și îndreptare. Ele arată clar că Biblia este etalonul după care trebuie să fie verificată orice învățătură și experiență.
19. Marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt întruchipate în Cele Zece Porunci și exemplificate în viața Domnului Christos. Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său și standardul judecății lui Dumnezeu.
20. După cele șase zile ale Creației, Creatorul S-a odihnit în ziua a șaptea și a instituit Sabatul pentru toți oamenii, ca memorial al Creației. Porunca a patra a Legii neschimbătoare a lui Dumnezeu cere respectarea Sabatului ca zi de odihnă, de închinare și de slujire, în armonie cu învățăturile și exemplul lui Iisus, Domnul Sabatului.
21. Creștinii sunt administratorii lui Dumnezeu, cărora le-a încredințat timp și ocazii, capacități și bunuri, binecuvântările pământului și resursele lui. Creștinii sunt răspunzători față de El pentru bună lor folosire.
22. Pentru ca Duhul lui Dumnezeu să refacă în oameni caracterul Domnului, creștinii trebuie să se implice și să accepte numai acele lucruri care vor produce în viața lor curăție, sănătate și bucurie. Aceasta înseamnă că plăcerile și distracțiile trebuie să corespundă celor mai înalte standarde ale bunului-gust și ale frumuseții creștine.
23. Căsătoria a fost instituită de Dumnezeu în Eden și afirmată de Iisus ca fiind unirea pentru toată viața dintre un bărbat și o femeie, într-o părtășie plină de dragoste. Pentru creștin, căsătoria este un legământ atât față de Dumnezeu, cât și față de tovarășul de viață.
24. Există un sanctuar în ceruri, adevăratul cort întemeiat de Dumnezeu, nu de om. În el, Domnul Christos slujește în favoarea noastră, punând la dispoziția credincioșilor binefacerile jertfei Sale de ispășire aduse pe cruce, odată pentru totdeauna. El a inaugurat activitatea Sa ca Mare Preot și a început lucrarea de mijlocire la data înălțării Sale. În 1844, la sfârșitul perioadei profetice de 2300 de zile, El a intrat în cea de-a doua și ultimă fază a lucrării Sale de ispășire. Aceasta este lucrarea judecății de cercetare, care constituie o parte a îndepărtării finale a păcatului, simbolizată prin curățarea din Ziua Ispășirii a vechiului sanctuar iudaic.
25. A doua venire a lui Christos este binecuvântata speranță a bisericii, marele punct culminant al Evangheliei. Venirea Lui va fi literală, personală, vizibilă și mondială. Când El va reveni, morții neprihăniți vor fi înviați și, împreună cu cei neprihăniți care vor fi în viață, vor fi glorificați și luați la cer, iar cei nelegiuiți vor muri.
26. Plata păcatului este moartea. Dar Dumnezeu, singurul care are nemurirea, va da viața veșnică celor răscumpărați. Până în ziua aceea, moartea este o stare de inconștiență pentru toți oamenii.
27. Mileniul este domnia de o mie de ani a Domnului Christos împreună cu sfinții Săi în ceruri, între prima și a doua înviere. În timpul acesta, morții cei nelegiuiți vor fi judecați. Pământul va fi complet pustiu, fără oameni, dar ocupat de Satana și îngerii lui. La sfârșitul Mileniului, Domnul Christos, cu sfinții Săi și cu cetatea sfântă, va coborî din ceruri pe pământ. Atunci morții nelegiuiți vor fi înviați și împreună cu Satana și îngerii lui vor înconjura cetatea, dar un foc de la Dumnezeu îi va mistui și va curăța pământul. Astfel, Universul va fi eliberat pentru totdeauna de păcat și de păcătoși.
28. Pe Noul Pământ, în care va locui neprihănirea, Dumnezeu va pregăti un cămin veșnic pentru cei răscumpărați și un mediu desăvârșit pentru viață veșnică, dragoste, bucurie și pentru a învăța în prezența Lui. Dumnezeu Însuși va locui cu poporul Său, iar suferința și moartea nu vor mai fi. Marea luptă va lua sfârșit, iar păcatul nu va mai exista. Toate lucrurile însuflețite și neînsuflețite vor declara că Dumnezeu este dragoste.
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea astăzi
Biserica AZȘ este prezentă în 209 dintre cele 232 țări recunoscute de ONU, fiind o biserică mondială prin structura și misiunea ei. Caracterul global al misiunii bisericii se regăsește în componență membrilor săi: 39% africani, 30% hispanici, 14% est-asiatici și 11% caucazieni.
Prin cele peste 60 de edituri ale sale, ea publică materiale în 921 de limbi și dialecte. Numărul membrilor botezați era de peste 17 milioane în 30 iunie 2011 (25 de milioane de credincioși în total).
Numărul locașurilor de cult depășește cifra de 70 000 (71 048, conform unei statistici din anul 2012). Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea se remarcă în rândul bisericilor creștine prin faptul că deține unul dintre cele mai dezvoltate sisteme educaționale protestante din lume cu 7 800 școli, colegii și universități, asigurând educația a peste 1 600 000 de persoane.
Această rețea de școli, dintre care numeroase au primit recunoașterea publică pentru activitatea desfășurată, oferă educație creștină atât la nivel preuniversitar cât și universitar, punând un accent deosebit pe dezvoltarea mentalității de slujire a societății.
Adventiștii de ziua a șaptea dețin 700 de instituții medicale, dintre care 351 de clinici și dispensare și 173 de spitale și policlinici, care deservesc 16 milioane de persoane și promovează în mod consecvent programele de asigurare a sănătății populației, oferind programe pentru renunțarea la fumat, reabilitare a alcoolicilor, programe de slăbire și de luptă împotriva stresului. ADRA (Agenția Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere și Ajutor) este prezentă în 125 de țări iar numărul de beneficiari a trecut de 45 milioane.
Universitatea din Loma Linda din sudul Californiei, specializată în domeniul medical, s-a bucurat de interesul mass-media mai mult decât oricare alt centru medical din Statele Unite, datorită rezultatelor cercetărilor științifice, dintre care unele reprezintă premiere mondiale, cum ar fi transplantul de inimă la copii („Baby Fae”) și acceleratorul de protoni folosit pentru tratarea cancerului.
O altă instituție medicală adventistă, Spitalul Adventist din Florida, a fost aleasă de către concernul Walt Disney să asigure asistența medicală pentru noua comunitate Disney, Celebration City.
Adventist Television Network a lansat în anul 2003 Hope Channel, un canal de televiziune adventist mondial, care funcționează 24 de ore / zi, disponibil inclusiv online la www.hopetv.org. Programele Hope Channel includ emisiuni zilnice în limba română. Adventist Television Network difuzează de asemenea programe prin satelit traduse simultan în 40 de limbi, transmise în toată lumea. Mai multe informații pot fi găsite pe site-ul www.adventist.tv
Adventist World Radio (AWR) transmite mesajul Evangheliei în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. AWR emite în 55 de limbi, inclusiv în limba română prin Radio Vocea Speranței. Programele pot fi ascultate în întreaga țară atât prin intermediul celor 50 de stații locale cât și pe internet la www.rvs.ro
Lori Balogh
Bibliografie:
George R. Knight, „În căutarea identității”, ed. Viață și Sănătate, București, 2013
http://www.adventist.ro/index/despre-noi/biserica-mondiala.html
http://www.adventist.ro/index/despre-noi/biserica-mondiala.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Adventist% C4% 83_de_Ziua_a_% C8% 98aptea
Moldovan Wilhelm, Manualul doctrinelor biblice AZȘ, București, 1982
