Cine este responsabil pentru numărătoarea poporului pe timpul lui David?

Cine este responsabil pentru numărătoarea poporului pe timpul lui David?

Când citim despre istoria veche a poporului Israel, întâlnim în mod inevitabil două texte care aparent sunt contradictorii. Ambele relatează despre numărătoarea poporului pe vremea împăratului David, însă fiecare dintre ele îl identifică drept autor al inițiativei acestui recensământ pe altcineva. Iată ce se afirmă în cele două texte:

1) „Domnul S-a aprins de mânie din nou împotriva lui Israel și a stârnit pe David împotriva lor, zicând: „Du-te și fă numărătoarea lui Israel și a lui Iuda” (2 Samuel 24,1).

2) „Satana s-a sculat împotriva lui Israel și a ațâțat pe David să facă numărătoarea lui Israel” (1 Cronici 21,1).

De fapt, cine l-a stârnit pe David să facă recensământul poporului: Dumnezeu sau Satana? Criticii Bibliei iau cele două texte ca pe un exemplu clasic de contradicție în Cuvântul lui Dumnezeu, punând sub semnul întrebării inspirația lui divină.

Trebuie să subliniem de la început faptul că numărătoarea poporului Israel nu era un rău în sine. Dumnezeu Însuși i-a poruncit lui Moise să facă acest recensământ de două ori: odată la începutul celor 40 de ani de pribegie prin pustie și a doua oară la sfârșitul acestei perioade.

„Faceți numărătoarea întregii adunări a copiilor lui Israel, după familiile lor, după casele părinților lor, numărând pe cap numele tuturor bărbaților, de la vârsta de 20 de ani în sus” (Numeri 1,2.3; vezi și Numeri 26,2).

Din moment ce Însuși Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă acest recensământ, înseamnă că faptul în sine nu era ceva păcătos, care putea atrage dizgrația lui Dumnezeu. De ce atunci recensământul făcut de David i-a displăcut lui Dumnezeu? Și de ce poporul Israel a fost pedepsit atât de sever, dacă numărătoarea poporului nu era un păcat în sine? În 1 Cronici 21,14 ni se spune că 70 000 de oameni au murit în urma acțiunii lui David. Ce vină au avut acești oameni dacă împăratul lor a luat o decizie greșită?

Dacă recensământul populației nu era un rău în sine și dacă în cazul de față Dumnezeu l-a pedepsit pe David și pe poporul său pentru acest lucru, înseamnă că răul trebuie căutat nu în faptul în sine, ci în motivele pe care le-a avut David când a poruncit acest recensământ.

În capitolele precedente lui 1 Cronici 21 (capitolele 18‑20) aflăm despre o serie de victorii răsunătoare ale lui David în războaiele pe care le-a purtat împotriva filistenilor, moabiților, sirienilor, amoniților și împotriva împăratului Țobei. Se pare că aceste victorii l-au „îmbătat” pe David și el s-a înălțat în ochii săi. Dorind să continue seria victoriilor, David avea nevoie de o armată mai mare, însă pentru aceasta trebuia să cunoască numărul supușilor săi.

Se pare că acesta a fost motivul care l-a determinat pe David să poruncească efectuarea numărătorii poporului. Faptul că în spatele acestei acțiuni nu se afla un motiv curat în ochii lui Dumnezeu, reiese din două amănunte ale relatării. Pe de o parte Ioab, comandantul armatei, a sesizat pericolul și l-a avertizat pe împărat să nu facă această numărătoare: „Dar pentru ce cere domnul meu lucrul acesta? Pentru ce să faci pe Israel să păcătuiască astfel?” (1 Cronici 21,3). David însă nu a ascultat de avertismentul dat de Dumnezeu prin gura lui Ioab și a pus în aplicare planul său.

Pe de altă parte, după efectuarea numărătorii poporului, mustrările de conștiința ale lui David s-au intensificat până acolo încât el a trebuit să recunoască înaintea lui Dumnezeu: „Am săvârșit un mare păcat făcând lucrul acesta! Acum iartă fărădelegea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun” (1 Cronici 21,8).

Este evident că, deși numărătoarea poporului nu era un rău în sine, motivele care l-au îndemnat pe David să o facă erau rele. Aici avem de-a face cu mândria și egoismul inimii omenești, ispite de care nici măcar marele împărat al lui Israel nu a fost scutit.

Înțelegem de ce a fost mustrat David pentru gestul lui nesăbuit, dar ce vină a avut poporul, astfel încât 70 000 de oameni să piară loviți de ciuma îngăduită de Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare îl putem afla doar dacă vom privi la cele două texte amintite la început ca fiind complementare, nu contradictorii. Adevărul îl putem afla doar dacă punem cele două texte și afirmațiile lor cap la cap, interpretându-le în contextul imediat și general al Scripturii.

Dacă Biblia ne învață că Dumnezeu e drept și iubitor în toate procedeele Sale cu oamenii, același principiu trebuie să funcționeze și în cazul numărătorii poporului. Dacă întregul context al Scripturii ne învață că Dumnezeu e drept, înseamnă că El a fost drept și în cazul pedepsirii poporului Israel în acea împrejurare. Dacă întreaga Biblie ne arată că Dumnezeu e dragoste, aceasta fiind însăși natura Lui, înseamnă că dragostea și harul Său s-au manifestat și în acest caz.

Și acum să punem alături cele două texte aparent contradictorii și să așezăm cap la cap informațiile pe care ni le oferă, pentru a avea tabloul corect al succesiunii evenimentelor.

„Domnul S-a aprins de mânie din nou împotriva lui Israel și a stârnit pe David împotriva lor, zicând: „Du-te și fă numărătoarea lui Israel și a lui Iuda” (2 Samuel 24,1).

„Satana s-a sculat împotriva lui Israel și a ațâțat pe David să facă numărătoarea lui Israel” (1 Cronici 21,1).

În cele două texte avem patru afirmații împrăștiate ca piesele unui puzzle, pe care cititorul Scripturii trebuie să le pună la locul lor corect, astfel încât imaginea finală să fie corectă. Și care este imaginea corectă? Aceea care trebuie să se armonizeze cu restul Scripturii în ceea ce privește caracterul și metodele folosite de Dumnezeu în relația cu oamenii.

Vă propun acum să reașezăm cele patru afirmații din textele citate mai sus într-o ordine care să se armonizeze cu întreaga Scriptură:

1) „Satana s-a sculat împotriva lui Israel” (1 Cronici 21,1). Când Satana „se scoală împotriva” unui om sau a unui popor, aceasta înseamnă ispitire pentru a-l face pe acel om sau popor să cadă în păcat. Și, căzând în păcat, să intre în dizgrația lui Dumnezeu.

2) „Domnul S-a aprins de mânie din nou împotriva lui Israel” (2 Samuel 24,1). Eforturile lui Satana de a-l face pe Israel să păcătuiască au fost eficiente. Nu știm în ce a constat păcatul poporului, însă el trebuie să fi fost foarte grav din moment ce a stârnit mânia lui Dumnezeu și a fost urmat de o pedeapsă atât de severă.

3) Satana „a ațâțat pe David să facă numărătoarea lui Israel” (1 Cronici 21,1). Satana nu s-a mulțumit să corupă poporul, ci el l-a ispitit și pe David să se înalțe pe sine în urma victoriilor obținute pe câmpul de luptă. Metoda folosită? I-a pus în gând sa facă numărătoarea poporului din motive pur egoiste: să vadă împăratul peste câți supuși domnește și pe ce armată poate conta în viitoarele acțiuni militare. Și aceasta nu spre slava lui Dumnezeu, ci spre gloria personală. Iar David s-a lăsat biruit de ispită și a poruncit efectuarea recensământului, în ciuda avertismentului dat de Ioab și a propriilor mustrări de conștiință.

4) Domnul „a stârnit pe David împotriva lor, zicând: „Du-te și fă numărătoarea lui Israel și a lui Iuda” (2 Samuel 24,1). Cu siguranță că aici se află punctul în care se poticnesc cei mai mulți cititori ai Bibliei. Cine este autorul moral al numărătorii poporului: Satana sau Dumnezeu?

Pentru a înțelege această aparentă contradicție, trebuie să ținem cont că în gândirea ebraică tot ceea ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple este considerat a fi actul Său. În acest sens avem numeroase exemple:

12. a) În cazul lui Iov, nu Dumnezeu a fost autorul tuturor suferințelor lui, ci Satana. Însă atât soția lui Iov, cât și slujitorii și prietenii săi au perceput îngăduința lui Dumnezeu ca Iov să fie încercat prin suferință ca fiind o acțiune directă a lui Dumnezeu (vezi Iov 1,12.16.21; 2,6.7; etc.).
13. b) În cazul plăgilor căzute peste egipteni în vremea Exodului, împietrirea inimii lui faraon a fost pusă tot pe seama acțiunii directe a lui Dumnezeu (vezi Exodul 9,12; 10,1), deși El doar a îngăduit ca inima lui faraon să se împietrească, urmându-și propria alegere (vezi Exodul 7,13.22; 8,15).
14. c) Cazul lui Balaam este și mai evident. Inițial Dumnezeu i-a interzis lui Balaam să plece cu solii împăratului Moabului (vezi Numeri 22,12). Când însă a văzut că inima profetului Său plecase deja cu acei soli și că toate gândurile și planurile lui erau în acea direcție, Dumnezeu i-a poruncit lui Balaam să plece la împăratul Moabului (vezi Numeri 22,20). Este evident că nu aceasta era voința lui Dumnezeu. Era doar voința Sa permisivă.

Revenind la cazul numărătorii poporului, este evident că nu a fost voința lui Dumnezeu ca David să facă această numărătoare din motive egoiste, pentru a-și satisface mândria și setea de glorie. Însă, văzând insistența acestuia de a face recensământul, în ciuda semnalelor de alarmă date de Ioab și de propria lui conștiință, Dumnezeu a îngăduit acest lucru, ca și în cazul lui Balaam, lăsându-l apoi pe David să suporte consecințele alegerilor sale nesăbuite.

Deplina responsabilitate îi aparține însă lui Satana. El este autorul moral și al păcătuirii poporului, precum și al păcatului făcut de David cu ocazia recensământului. Din acest nefericit crâmpei din istoria poporului ales înțelegem că Dumnezeu nici nu îndeamnă și nici nu-l provoacă vreodată pe om să facă răul. Însă, dacă omul insistă să meargă pe o cale greșită, El îngăduie lucrul acesta.

De ce îngăduie Dumnezeu să mergem uneori pe căi greșite? Pentru simplul fapt că El este garantul libertății de alegere, una dintre manifestările iubirii Sale desăvârșite.

„Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța Ta!” (Deuteronomul 30,19).

Dar dacă omul nu vrea să aleagă viața? Dumnezeu îi va respecta alegerea. Căci cum ar putea fi iubirea Sa desăvârșită dacă nu ar da deplină libertate ființelor pe care le-a creat de a merge pe căile pe care singuri și le-au ales în deplină cunoștință de cauză?

Lori Balogh