Cine este responsabil pentru numărătoarea poporului pe timpul lui David?

Cine este responsabil pentru numărătoarea poporului pe timpul lui David?

Când citim despre istoria veche a poporului Israel, întâlnim în mod inevitabil două texte care aparent sunt contradictorii. Ambele relatează despre numărătoarea poporului pe vremea împăratului David, însă fiecare dintre ele îl identifică drept autor al inițiativei acestui recensământ pe altcineva. Iată ce se afirmă în cele două texte:

1) „Domnul S-a aprins de mânie din nou împotriva lui Israel și a stârnit pe David împotriva lor, zicând: „Du-te și fă numărătoarea lui Israel și a lui Iuda” (2 Samuel 24,1).

2) „Satana s-a sculat împotriva lui Israel și a ațâțat pe David să facă numărătoarea lui Israel” (1 Cronici 21,1).

De fapt, cine l-a stârnit pe David să facă recensământul poporului: Dumnezeu sau Satana? Criticii Bibliei iau cele două texte ca pe un exemplu clasic de contradicție în Cuvântul lui Dumnezeu, punând sub semnul întrebării inspirația lui divină.

Trebuie să subliniem de la început faptul că numărătoarea poporului Israel nu era un rău în sine. Dumnezeu Însuși i-a poruncit lui Moise să facă acest recensământ de două ori: odată la începutul celor 40 de ani de pribegie prin pustie și a doua oară la sfârșitul acestei perioade.

„Faceți numărătoarea întregii adunări a copiilor lui Israel, după familiile lor, după casele părinților lor, numărând pe cap numele tuturor bărbaților, de la vârsta de 20 de ani în sus” (Numeri 1,2.3; vezi și Numeri 26,2).

Din moment ce Însuși Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă acest recensământ, înseamnă că faptul în sine nu era ceva păcătos, care putea atrage dizgrația lui Dumnezeu. De ce atunci recensământul făcut de David i-a displăcut lui Dumnezeu? Și de ce poporul Israel a fost pedepsit atât de sever, dacă numărătoarea poporului nu era un păcat în sine? În 1 Cronici 21,14 ni se spune că 70 000 de oameni au murit în urma acțiunii lui David. Ce vină au avut acești oameni dacă împăratul lor a luat o decizie greșită?

Dacă recensământul populației nu era un rău în sine și dacă în cazul de față Dumnezeu l-a pedepsit pe David și pe poporul său pentru acest lucru, înseamnă că răul trebuie căutat nu în faptul în sine, ci în motivele pe care le-a avut David când a poruncit acest recensământ.

În capitolele precedente lui 1 Cronici 21 (capitolele 18‑20) aflăm despre o serie de victorii răsunătoare ale lui David în războaiele pe care le-a purtat împotriva filistenilor, moabiților, sirienilor, amoniților și împotriva împăratului Țobei. Se pare că aceste victorii l-au „îmbătat” pe David și el s-a înălțat în ochii săi. Dorind să continue seria victoriilor, David avea nevoie de o armată mai mare, însă pentru aceasta trebuia să cunoască numărul supușilor săi.

Se pare că acesta a fost motivul care l-a determinat pe David să poruncească efectuarea numărătorii poporului. Faptul că în spatele acestei acțiuni nu se afla un motiv curat în ochii lui Dumnezeu, reiese din două amănunte ale relatării. Pe de o parte Ioab, comandantul armatei, a sesizat pericolul și l-a avertizat pe împărat să nu facă această numărătoare: „Dar pentru ce cere domnul meu lucrul acesta? Pentru ce să faci pe Israel să păcătuiască astfel?” (1 Cronici 21,3). David însă nu a ascultat de avertismentul dat de Dumnezeu prin gura lui Ioab și a pus în aplicare planul său.

Pe de altă parte, după efectuarea numărătorii poporului, mustrările de conștiința ale lui David s-au intensificat până acolo încât el a trebuit să recunoască înaintea lui Dumnezeu: „Am săvârșit un mare păcat făcând lucrul acesta! Acum iartă fărădelegea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun” (1 Cronici 21,8).

Este evident că, deși numărătoarea poporului nu era un rău în sine, motivele care l-au îndemnat pe David să o facă erau rele. Aici avem de-a face cu mândria și egoismul inimii omenești, ispite de care nici măcar marele împărat al lui Israel nu a fost scutit.

Înțelegem de ce a fost mustrat David pentru gestul lui nesăbuit, dar ce vină a avut poporul, astfel încât 70 000 de oameni să piară loviți de ciuma îngăduită de Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare îl putem afla doar dacă vom privi la cele două texte amintite la început ca fiind complementare, nu contradictorii. Adevărul îl putem afla doar dacă punem cele două texte și afirmațiile lor cap la cap, interpretându-le în contextul imediat și general al Scripturii.

Dacă Biblia ne învață că Dumnezeu e drept și iubitor în toate procedeele Sale cu oamenii, același principiu trebuie să funcționeze și în cazul numărătorii poporului. Dacă întregul context al Scripturii ne învață că Dumnezeu e drept, înseamnă că El a fost drept și în cazul pedepsirii poporului Israel în acea împrejurare. Dacă întreaga Biblie ne arată că Dumnezeu e dragoste, aceasta fiind însăși natura Lui, înseamnă că dragostea și harul Său s-au manifestat și în acest caz.

Și acum să punem alături cele două texte aparent contradictorii și să așezăm cap la cap informațiile pe care ni le oferă, pentru a avea tabloul corect al succesiunii evenimentelor.

„Domnul S-a aprins de mânie din nou împotriva lui Israel și a stârnit pe David împotriva lor, zicând: „Du-te și fă numărătoarea lui Israel și a lui Iuda” (2 Samuel 24,1).

„Satana s-a sculat împotriva lui Israel și a ațâțat pe David să facă numărătoarea lui Israel” (1 Cronici 21,1).

În cele două texte avem patru afirmații împrăștiate ca piesele unui puzzle, pe care cititorul Scripturii trebuie să le pună la locul lor corect, astfel încât imaginea finală să fie corectă. Și care este imaginea corectă? Aceea care trebuie să se armonizeze cu restul Scripturii în ceea ce privește caracterul și metodele folosite de Dumnezeu în relația cu oamenii.

Vă propun acum să reașezăm cele patru afirmații din textele citate mai sus într-o ordine care să se armonizeze cu întreaga Scriptură:

1) „Satana s-a sculat împotriva lui Israel” (1 Cronici 21,1). Când Satana „se scoală împotriva” unui om sau a unui popor, aceasta înseamnă ispitire pentru a-l face pe acel om sau popor să cadă în păcat. Și, căzând în păcat, să intre în dizgrația lui Dumnezeu.

2) „Domnul S-a aprins de mânie din nou împotriva lui Israel” (2 Samuel 24,1). Eforturile lui Satana de a-l face pe Israel să păcătuiască au fost eficiente. Nu știm în ce a constat păcatul poporului, însă el trebuie să fi fost foarte grav din moment ce a stârnit mânia lui Dumnezeu și a fost urmat de o pedeapsă atât de severă.

3) Satana „a ațâțat pe David să facă numărătoarea lui Israel” (1 Cronici 21,1). Satana nu s-a mulțumit să corupă poporul, ci el l-a ispitit și pe David să se înalțe pe sine în urma victoriilor obținute pe câmpul de luptă. Metoda folosită? I-a pus în gând sa facă numărătoarea poporului din motive pur egoiste: să vadă împăratul peste câți supuși domnește și pe ce armată poate conta în viitoarele acțiuni militare. Și aceasta nu spre slava lui Dumnezeu, ci spre gloria personală. Iar David s-a lăsat biruit de ispită și a poruncit efectuarea recensământului, în ciuda avertismentului dat de Ioab și a propriilor mustrări de conștiință.

4) Domnul „a stârnit pe David împotriva lor, zicând: „Du-te și fă numărătoarea lui Israel și a lui Iuda” (2 Samuel 24,1). Cu siguranță că aici se află punctul în care se poticnesc cei mai mulți cititori ai Bibliei. Cine este autorul moral al numărătorii poporului: Satana sau Dumnezeu?

Pentru a înțelege această aparentă contradicție, trebuie să ținem cont că în gândirea ebraică tot ceea ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple este considerat a fi actul Său. În acest sens avem numeroase exemple:

  1. a) În cazul lui Iov, nu Dumnezeu a fost autorul tuturor suferințelor lui, ci Satana. Însă atât soția lui Iov, cât și slujitorii și prietenii săi au perceput îngăduința lui Dumnezeu ca Iov să fie încercat prin suferință ca fiind o acțiune directă a lui Dumnezeu (vezi Iov 1,12.16.21; 2,6.7; etc.).
  2. b) În cazul plăgilor căzute peste egipteni în vremea Exodului, împietrirea inimii lui faraon a fost pusă tot pe seama acțiunii directe a lui Dumnezeu (vezi Exodul 9,12; 10,1), deși El doar a îngăduit ca inima lui faraon să se împietrească, urmându-și propria alegere (vezi Exodul 7,13.22; 8,15).
  3. c) Cazul lui Balaam este și mai evident. Inițial Dumnezeu i-a interzis lui Balaam să plece cu solii împăratului Moabului (vezi Numeri 22,12). Când însă a văzut că inima profetului Său plecase deja cu acei soli și că toate gândurile și planurile lui erau în acea direcție, Dumnezeu i-a poruncit lui Balaam să plece la împăratul Moabului (vezi Numeri 22,20). Este evident că nu aceasta era voința lui Dumnezeu. Era doar voința Sa permisivă.

Revenind la cazul numărătorii poporului, este evident că nu a fost voința lui Dumnezeu ca David să facă această numărătoare din motive egoiste, pentru a-și satisface mândria și setea de glorie. Însă, văzând insistența acestuia de a face recensământul, în ciuda semnalelor de alarmă date de Ioab și de propria lui conștiință, Dumnezeu a îngăduit acest lucru, ca și în cazul lui Balaam, lăsându-l apoi pe David să suporte consecințele alegerilor sale nesăbuite.

Deplina responsabilitate îi aparține însă lui Satana. El este autorul moral și al păcătuirii poporului, precum și al păcatului făcut de David cu ocazia recensământului. Din acest nefericit crâmpei din istoria poporului ales înțelegem că Dumnezeu nici nu îndeamnă și nici nu-l provoacă vreodată pe om să facă răul. Însă, dacă omul insistă să meargă pe o cale greșită, El îngăduie lucrul acesta.

De ce îngăduie Dumnezeu să mergem uneori pe căi greșite? Pentru simplul fapt că El este garantul libertății de alegere, una dintre manifestările iubirii Sale desăvârșite.

„Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța Ta!” (Deuteronomul 30,19).

Dar dacă omul nu vrea să aleagă viața? Dumnezeu îi va respecta alegerea. Căci cum ar putea fi iubirea Sa desăvârșită dacă nu ar da deplină libertate ființelor pe care le-a creat de a merge pe căile pe care singuri și le-au ales în deplină cunoștință de cauză?

Lori Balogh

 

 

This entry was posted in Dileme crestine. Bookmark the permalink.

5 Responses to Cine este responsabil pentru numărătoarea poporului pe timpul lui David?

  1. Lori Balogh says:

    Cartea lui Iov contine, de asemenea, numele lui Satan ( cap. 1 si 2 ), ea fiind scrisa ( se pare ) de Moise. Desi exista multe opinii cu privire la paternitatea acestei carti, totusi cele mai multe dovezi converg catre Moise. Insa chiar daca existenta cartii lui Iov nu ar fi un argument pertinent, avem prezenta sarpelui in Eden, pe care Apocalipsa 12,9 il identifica ca pe „sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume”.

    Oricum am privi lucrurile, intre religia dualista a vechilor persi si crestinism este o deosebire esentiala. La vechii persi, cele doua zeitati: Ahriman si Ormuzd erau forte egale, castigand cand una cand alta in lupta dintre bine si rau. In crestinism, Satan nu este nici pe departe o forta egala cu Dumnezeul creator, ci doar o creatura mai inzestrata decat altele, care s-a pus in slujba raului. Si inca ceva foarte important: in lumina Bibliei, lupta dintre bine si rau, dintre Christos si Diavol, nu va fi eterna, ci va avea un sfarsit. Cat de curand…

  2. alex stan says:

    Intrebarea ramane: „cine l-a starnit pe David pana la urma?”. Nu a fost dat un raspuns. Deasemenea mai este si intrebarea: Dece Satan apare in Biblie doar in cartile scrise dupa exilul din Persia? Stim bine ca zoroastrienii aveau conceptul de „satan” se numea Ahriman si era adversarlul zeului lor Ahura-Mazda.

  3. Tamburel says:

    Esteeeee ….stimabile Ștefan …ca in timpul Tișbitului In martie 1208, Papa Inocentiu al III-lea a aruncat anatema asupra catharilor, condamnandu-i pe toti la moarte. Apoi a pornit o cruciada, singura in care crestinii s-au luptat cu crestinii. Reprezentantii papei si clericii au insotit armata cruciata pentru a se asigura ca toti ereticii suspecti sunt torturati inainte de a fi arsi pe rug. La inceputul cruciadei, in noaptea de dinaintea asediului de la Beziers, in sud-vestul Frantei de astazi, conducatorii armatei cruciate, constienti de faptul ca majoritatea cetatenilor erau catolici, i-au cerut sfaturi nuntiului papal, Arnauld Aimery, in legatura cu modul in care ar trebui sa ii recunoasca pe fratii crestini in cazul caderii orasului. Raspunsul pe care l-au primit era urmatorul:”Nu aratati mila nici ordinului, nici varstei, nici sexului, ucideti-i pe toti…Dumnezeu ii va recunoaste pe ai lui la sosire!”

  4. NOTA:
    Mai trebuia adăugat aici că mântuirea este personală. Solomon ca uns a mânjit Sanctuarul şi poporul. El fost lepădat ca uns (Lev.4.3.12) însă a mai avut şansa să fie mântuit ca om sau ca cineva din popor (Compară Levitic 4.27-37 cu 1Corinteni 3.14-15). Mai trebuie făcut specificaţia că din cei 70000 de israeliţi morţi pe timpul lui David, vor fi şi mântuiţi. O parte din ei au murit (Dumnzeu ştie exact) că au fost vinovaţi ca făcând parte din poporul vinovat, însă ca oameni sau ca cineva din popor UNII dintre ei vor fi mântuiţi, chiar dacă au murit (Dumnezeu ştie exact).

  5. 1. PRIMA INTERVENŢIE
    Este adevărat ce scrieţi, însă mai trebuia adăugat baza sau fundamentul teologic. Ţi anume Biblia spune că jertfele pentru păcat erau aduse pentru patru clase de vinovaţi:
    a.- pt. unşi sau preoţii care a primit ungerea (Lev.4.3-12)
    b.- pt. popor (Lev.4.13,21; Ezech.16.3-13)
    c.- pt. căpetenie (Lev.4.22-26)
    d.- şi cineva din popor (Lev.4.27-35)
    Am adus în atenţie acest adevăr deoarece jertfele care se cereau de la toate aceste patru clase de vinovaţi amintite mai înainte nu erau la fel, iar sângele era aplicat în moduri şi locuri diferite. Motivul era acesta; păcatul unui membru de rând nu contamina atât de repede şi atât de mult poporul ca păcatul comis de unsul Domnului (David) şi al poporului. Privit sub acest aspect, sângele jertfei pentru păcat a unsului şi a poporului, nu era aplicat doar pe altarul arderii-de-tot, ci şi înaintea perdelei şi pe altarul tămâierii din Sfânta cât şi pe coarnele altarului de aur – adică mai concret mânjea Sanctuarul din Cer şi poporul (Lev.4.3-12-, Ev.8.5). Aşa se explică că poporul era vinovat pe vremea lui David.
    Referitor la faptul că jertfele celor patru clase nu erau la fel, Biblia spune că sângele jertfei pentru păcat al unui membru obişnuit nu se aplica în interiorul Sanctuarului, ci pe altarul de aramă dinafara Sanctuarului. Tot aici nu putem exclude că Domnul Isus ca Mare Preot a preluat păcatele tuturor indiferent de vinovăţie (uns, poor, căpetenie, fiu), pentru a face ispăşire în Sfânta Sfintelor.
    2. UN ALT CAZ ASEMĂNĂTOR

    – „ Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum mă înşelaţi voi
    ? Dar voi întrebaţi: ? Cu zeciuielile şi
    darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi
    să mă înşelaţi, tot poporul în întregime”
    (Maleahi 3.8-9, marcarea noastră)
    Am observat că blestemul este asupra poporului întreg ? Chiar credeţi că pe vremea lui Maleahi nu existau acei 7000 care plăteau cu credincioşie şi regulat zeciuiala? De ce Dumnezeu dă blestemul asupra întregului popor ?
    Pentru a răspunde concret, exact şi sigur la întrebare, să verificăm alte traduceri.
    Biblia sinodală traduce: „ Blestemul vă atinge, pentru că voi Mă înşelaţi, voi, neamul întreg.” (Malah.3.6, marcarea noastră)
    Biblia spaniolă Reina – Valera a Societăţii Biblice Unite traduce: „ Sunteţi blestemaţi cu blesteme pentru că voi toată naţiunea mă furaţi” (Maleahi 3.10, marcarea noastră)
    În contextul traducerii lui Cornilescu expresia dinaintea cuvântului , înseamnă: complet din care nu lipseşte nici-un evreu ca popor blestemat. Expresia de după expresia , înseamnă la fel: complet din care nu lipseşte nici-un evreu ca popor blestemat. Chiar credeţi că pe vremea lui Maleahi nu erau cei 7000 care plăteau regulat şi cu credincioşie zeciuiala ? Când cineva traduce doar cuvântul , încă se mai poate crede că cineva din popor nu este mincinos şi hoţ. Însă, când se traduce , înseamnă că toţi suntem hoţi şi mincinoşi, aşa cum ne sugerează Scriptura în Romani 3.4. Cum explicăm aparenta contradicţie din Biblie şi cine a infectat toată Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea ?
    Singura în măsură să explice această realitate este doctrina Sanctuarului ce ne descoperă 4 clase de vinovaţi:
    a.- preotul care a primit ungerea (Lev.4.3-12)
    b.- adunarea întreagă, simbolizat cu o femeie născută de la
    obârşie (Lev.4.13,21; Ezech.16.3-13)
    c.- căpetenie care poate fi de familie sau de oricare adunare
    (Lev.4.22-26)
    d.- şi cineva din popor (Lev.4.27-35)
    Am adus în atenţie din nou şi din nou acest adevăr, deoarece jertfele care se cereau de la toate aceste patru clase de vinovaţi amintite mai înainte nu erau la fel, iar sângele era aplicat în moduri şi locuri diferite. Motivul era acesta; păcatul unui membru de rând nu contamina atât de repede şi atât de mult adunarea ca păcatul comis de unsul Domnului şi al poporului. Privit sub acest aspect, sângele jertfei pentru păcat a unsului şi a poporului, nu era aplicat doar pe altarul arderii-de-tot, ci şi înaintea perdelei şi pe altarul tămâierii din Sfânta cât şi pe coarnele altarului de aur – adică mai concret mânjea Sanctuarul din Ceruri (Lev.4.3-12-, Ev.8.5).
    Înainte de-a descoperii de unde a plecat spiritul de minciună şi hoţie din Biserică, este bine să ne amintim că nu păcatul membrului de rând care plăteşte normal zeciuiala a mînjit Biserica Adventistă de Ziua Şaptea, ci păcatul pastorilor ca unşi şi a poporului luat ca întreg. Cum ar putea Marele Preot să cureţe Sanctuarul din Ceruri dăcă Corpurile Pastorale şi poporul luat ca întreg nu mărturiseşte minciuna şi hoţia pentru a fi curăţit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.