Pilda gospodarului
Matei 13,51.52
Vechi și nou
Dacă cineva ar dori să vă facă un dar oferindu-vă, de exemplu, un telefon mobil, și ați fi puși în situația de a alege între un model vechi și unul nou, de ultimă generație, pe care l-ați alege? Întrebarea este absurdă, nu-i așa? Cine nu ar alege modelul cel mai nou, cu cel mai modern design și cu cele mai multe aplicații?
Trăim într-o societate avidă după lucruri noi, inedite, deși adesea acestea nu se dovedesc mai bune și mai fiabile decât cele vechi. Când vezi un ambalaj nou, sau urmărești o reclamă nouă la un anumit produs, se trezește automat în subconștientul nostru gândul că acel lucru este mai bun, mai rezistent și mai util, și, dacă l-am avea, am fi mai fericiți.
Din punct de vedere material, trăim într-o cultură a noului. Și nu doresc să afirm că este ceva rău în aceasta… Dacă în cele materiale noul este dorit și acceptat imediat, în cele spirituale lucrurile stau invers. Ideile noi pătrund mult mai greu. „Lumina nouă” într-un domeniu sau altul își face loc cu greutate printre tradițiile și prejudecățile noastre.
Un singur exemplu vreau să amintesc: Cât i-a trebuit medicinii să accepte ideea nouă și revoluționară, deși atât de banală pentru noi astăzi, a medicului vienez Semmelweis, care le-a cerut colegilor lui să se spele pe mâini înainte de orice consultație sau intervenție chirurgicală? O idee simplă, care după ce a fost aplicată, a salvat milioane de vieți omenești. Dar cât de greu a fost acceptată! Și cu ce sacrificii! Însuși medicul Semmelweis a murit într-un ospiciu, după ce întreaga viață a fost disprețuit și persecutat pentru ideea sa.
Din punct de vedere material, trăim într-o cultură a noului, însă din punct de vedere spiritual, trăim într-o cultura a vechiului, în care tradițiile, dogmele, obiceiurile și filozofiile de viață au mai mare greutate decât ideile noi apărute într-un domeniu sau altul.
Pentru o astfel de societate dezechilibrată, în care oamenii aleargă după obiecte noi, în timp ce se cramponează în tradiții și dogme vechi, depășite, Domnul Christos a rostit o pildă care ne îndeamnă la echilibru – Pilda gospodarului: „Ați înțeles voi toate aceste lucruri? ” i-a întrebat Iisus. „Da, Doamne”, i-au răspuns ei. Și El le-a zis: „De aceea, orice cărturar care a învățat ce trebuie despre Împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar care scoate din visteria lui lucruri noi și lucruri vechi” (Matei 13,51.52).
La cumpăna dintre ere
Pilda gospodarului nu a fost rostită întâmplător la sfârșitul predicii Mântuitorului relatată în Matei cap.13. În acea ocazie, Domnul Christos a rostit șase pilde, unele adresate mulțimii (Pilda semănătorului, Pilda neghinei și Pilda grăuntelui de muștar), iar altele rostite doar în auzul ucenicilor (Pilda comorii ascunse, Pilda mărgăritarului și Pilda năvodului). Scopul urmărit de Iisus era dublu: pe de o parte dorea să-i învețe pe oameni principiile Împărăției lui Dumnezeu, iar pe de altă parte dorea să-i instruiască pe ucenici pentru lucrarea de predicare a Evangheliei.
Trăind într-o societate închisă și tradițională ca cea iudaică, Mântuitorul știa că ucenicii Săi erau în primejdia de a respinge orice noutate în domeniul religios. „Lucrurile vechi” și tradiția iudaică aveau o mare influență în societatea în care S-a născut și a lucrat Domnul Christos, iar ucenicii care erau pe cale să devină apostolii unei credințe noi, trebuiau să scape de această influență.
De fapt, lumea se afla la cumpăna dintre două ere, la cumpăna dintre vechi și nou, dintre Vechiul Testament și Noul Testament. Ce era de făcut? Trebuia oare să fie respins tot ce era vechi și să fie acceptat necondiționat tot ce era nou? Sau, dimpotrivă, trebuia respins tot ce apărea nou, păstrându-se cu sfințenie tot ce era vechi?
Cu siguranță că astfel de întrebări se nășteau în mintea ucenicilor care observaseră, în răstimpul petrecut cu Domnul lor, că Acesta era deosebit de rabinii, cărturarii și fariseii vremii. Îl văzuseră pe Iisus călcând regulile rabinice atunci când vindeca în Sabat (vezi Matei 12,9‑14: omul cu mâna uscată). În același timp, Îl auziseră afirmând cu tărie: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17).
Ucenicii L-au auzit pe Domnul predicând pe munte: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime (lucruri vechi n.n.) … Dar Eu vă spun (lucruri noi n.n.) …” Iar dilema lor creștea pe zi ce trecea. Ei priveau la modelele spirituale ale vremii: cărturari, rabini și farisei, pe care-i admirau și-i respectau. Îi vedeau cum aceștia umblă după comori pământești, pe care societatea le considera binecuvântări ale lui Dumnezeu oferite celor neprihăniți.
În același timp, Iisus îi învăța ceva cu totul nou și străin de ei până atunci: „Nu vă strângeți comori pe pământ unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții, ci strângeți-vă comori în cer…” (Matei 6,19.20).
Ucenicii îi vedeau pe fariseii pe care îi admirau, făcând milostenie cu „televiziunile” după ei, ca să-și facă publicitate, sau rugându-se la „megafoane” pe la colțurile străzilor, ca să fie văzuți și auziți de oameni. În același timp, Iisus îi învața că milostenia, postul și rugăciunea sunt exerciții spirituale care trebuie făcute „în ascuns”, fără publicitate și într-un spirit de umilință (vezi Matei 6,1‑18).
Și ei mai văzuseră ceva care i-a contrariat: În timp ce societatea iudaică îi considera pe vameși și pe prostituate ca fiind niște lepădături ale ei, Domnul se apropia de acești oameni fără nicio prejudecată. Mai mult decât atât, pe unul dintre vameși – Matei – l-a invitat în cercul intim al ucenicilor, iar Mariei Magdalena îi acceptă prezența și slujirea, lucru inacceptabil pentru oamenii religioși ai vremii.
Deși erau oameni simpli, majoritatea fiind pescari, ucenicii realizau că Domnul lor era un non-conformist în unele privințe. Iată de ce în mintea lor se nășteau tot felul de întrebări: „Pot apărea adevăruri noi pe lângă cele vechi? A accepta o învățătură nouă înseamnă a nega o învățătură veche? Ce trebuia păstrat din adevărurile vechi și ce trebuia respins din cele noi?”
Cunoscându-le frământările, Mântuitorul a încercat să le rezolve prin rostirea acestei parabole minuscule, însă plină de importanță pentru clarificarea unor dileme. Dileme la cumpăna dintre două ere…
Cărturari cu patru clase
Cine erau acei cărturari care învățaseră ce trebuie despre Împărăția lui Dumnezeu? Dacă i-am fi întrebat pe ucenici, cu siguranță că și-ar fi rotit privirile prin mulțime și ar fi arătat spre rabinii și fariseii care erau și ei prezenți în auditoriu.
Dar în parabolă Iisus nu se referea la aceștia, ci chiar la ei. Dovadă în acest sens este chiar întrebarea pe care le-o adresează în introducerea pildei: „Ați înțeles voi toate aceste lucruri?” (vers.51).
Fără să fie conștienți în acele momente, ei urmau cursurile celei mai înalte școli din Univers, o școală infinit mai valoroasă decât școlile rabinice ale vremii, în care Dascăl era Însuși Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Mult mai târziu, după ce Domnul lor S-a înălțat la cer, iar ei au pornit în lume să împlinească mandatul încredințat, în calitate de apostoli ai noii credințe, ucenicii au înțeles ce favoare deosebită li s-a făcut.
Și nu doar ei au înțeles acest lucru, ci chiar opozanții creștinismului din acele zile. După ce i-au audiat pe apostolii arestați pentru vina de a-L propovădui pe Iisus ca Mântuitor al lumii, membrii Sinedriului „s-au mirat, întrucât știau că erau oameni necărturari și de rând și au priceput că fuseseră cu Iisus” (Fapte 4,13).
Acest lucru s-a repetat mereu în istoria zbuciumată a creștinismului. Oameni simpli, dar consacrați, au reușit să se înalțe în ochii lumii datorită unei înnobilări spirituale și intelectuale pe care le-a dat-o studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Cu Scripturile alături de sufletul lor, analfabeții au învățat să citească și oamenii de rând au învățat să se exprime în public, să gândească și să aprofundeze temele mari ale existenței, ridicându-i din ignoranță și făcând din ei oameni cu o viziune largă, deschiși la idei noi și la progres.
În lume există mulți cărturari care știu multe lucruri, vrute și nevrute. Există mulți erudiți, oameni a căror minte este o întreaga enciclopedie, oameni care îi impresionează pe cei din jur cu cunoștințele și inteligența lor. Dar nu la o astfel de cunoaștere se referă aici Domnul Christos. El vorbește despre acel cărturar care „știe ce trebuie despre Împărăția lui Dumnezeu”.
Niciun om din lumea noastră nu le poate cunoaște pe toate și, așa cum afirmă marele om politic german Konrad Adenauer, „fiecare dintre noi este un ignorant, numai că în domenii diferite.” Și pentru că suntem limitați în cunoaștere, fie din cauza limitelor noastre intelectuale, fie din cauza scurtimii vieții, fie din cauza lipsei unor posibilități de cunoaștere, înseamnă că există niște priorități, niște lucruri pe care fiecare om trebuie să le pună în capul listei.
Ignoranța erudiției
Care este acel lucru care ar trebui să fie pus în capul listei cunoașterii umane? Aruncând o privire prin doctrinele și crezurile diferitelor grupări creștine, am rămas uimit de mulțimea învățăturilor nebiblice pe care le predică unii creștini ai zilelor noastre, după două milenii de teologie creștină. Din respect pentru ei, nu voi aminti numele denominațiilor care au astfel de crezuri, ci doar voi enumera telegrafic câteva dintre aceste învățături străine de Biblie și spiritul ei. Există creștini care cred că:
– Pământul și formele de viață de pe el au fost create de Dumnezeu nu în șapte zile literale, ci în șapte perioade de câte șapte mii de ani fiecare.
– Botezul celor vii pentru morții aflați în iad îi scoate pe aceștia de acolo și îi trimite în rai.
– Iisus nu a fost răstignit pe o cruce, ci pe un stâlp de lemn.
– Iisus va reveni în America.
– Dumnezeu are un trup material asemenea oamenilor.
– În timpul Mileniului oamenii vor mai putea păcătui și se vor mai putea întoarce la Dumnezeu.
– Duhul Sfânt nu este o persoană divină, ci o forță.
– Sufletele oamenilor există înainte de naștere și cele care nu au avut un comportament bun s-au întrupat în oameni cu piele neagră.
– Păcatul lui Adam a fost ceva benefic, deoarece altfel nu ar fi născut copii și sufletele preexistente nu s-ar fi putut naște.
– Iisus Christos este prezent pe pământ din 1914.
– Cei credincioși vor fi răpiți la cer înainte de „necazul cel mare” fără ca cei din jur să vadă acest lucru.
Și exemplele pot continua…
Dacă am face un inventar al tuturor învățăturilor care circulă în creștinism, având pretenția că sunt biblice, dar neavând în realitate niciun suport biblic, am rămâne consternați. Marea problemă a creștinismului nu este Biblia, ci interpretările făcute de oameni. Dumnezeu nu le cere oamenilor să învețe orice despre Împărăția Sa. Un cărturar adevărat învață doar „ce trebuie” despre Împărăție, adică ce este adevărat și ce este descoperit prin Revelație.
Ce ar trebui să știe orice om despre această Împărăție? Sunt câteva adevăruri esențiale pe care ar trebui să le cunoască orice creștin:
– El trebuie să știe de unde vine și care este originea vieții pe pământ.
– El trebuie să știe cine este, care îi este identitatea, care este statutul și natura pe care o are. El trebuie să știe că este un fiu de Dumnezeu, însă un fiu căzut în păcat, care are nevoie de mântuire.
– Un creștin trebuie să știe spre care punct se îndreaptă istoria lumii și care va fi finalul dramei păcatului.
– Un creștin trebuie să cunoască Planul de Mântuire, să știe ce cere Dumnezeu de la creaturile Sale, care sunt principiile Legii Sale.
– El trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu, caracterul Său și planurile Sale atât cât sunt revelate în Cuvântul Său, dar mai ales în viața și lucrarea lui Iisus Christos, Fiul Său.
Dacă ar fi să sintetizăm adevărurile pe care Dumnezeu dorește să le cunoaștem fiecare dintre noi, în calitate de adevărați cărturari, atunci textul din Luca 1,77 ne dă răspunsul: „Cunoștința mântuirii care stă în iertarea păcatelor”.
Acesta este lucrul pe care trebuie să-l cunoască orice cărturar despre Împărăția lui Dumnezeu. Celelalte lucruri pot fi interesante, ne pot îmbogăți intelectul și ne pot crea o imagine de erudiți în ochii lumii, însă fără această cunoaștere a mântuirii, toate acestea nu sunt decât niște zerouri fără valoare. Adică o mare de ignoranță într-un ocean de erudiție.
Un gospodar cu mână largă
Gospodarul din parabolă este, prin definiție, un om harnic, echilibrat, ordonat, chibzuit și eficient în lucrul lui. Acesta este idealul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi în plan spiritual, fără însă să fie neglijate celelalte aspecte ale existenței.
Acest „gospodar” vrea să adune lucruri de valoare în visteria lui, știe care sunt acestea și face deosebirea între cele vechi și cele noi. Însă el nu se oprește doar la intenții, ci trece la fapte, adunând zi de zi valori în visteria sufletului său.
Însă ceea ce este mai important de abia acum urmează. În ciuda egoismului generalizat al omului, acest „gospodar” nu ține pentru sine valorile adunate cu atâta grijă și muncă, ci le scoate din visteria sa pentru a le oferi semenilor săi. Aici Mântuitorul ne prezintă unul dintre cele mai mari adevăruri biblice: Orice om care L-a primit pe Iisus Christos ca Mântuitor al său și care se naște din nou în Împărăția Sa, se naște ca misionar.
Observați un amănunt important: „Gospodarul” doar scoate lucrurile din visteria lui, oferindu-le oamenilor. El nu le explică. Aici se ascunde un mare adevăr în privința lucrării cu semenii. Noi le putem povesti experiențele noastre cu Christos, felul în care am fost călăuziți, ajutați, ocrotiți sau chiar mustrați de Providența divină, dar în același timp noi nu vom putea să explicăm de ce într-un moment sau altul al vieții a trebuit să trecem printr-o experiență anume. Știm că am fost ocrotiți, dar nu știm cum. Simțim dragostea lui Dumnezeu în viața noastră, dar nu o putem explica.
„Adevărul, așa cum este el în Iisus Christos, poate fi experimentat, dar niciodată explicat… Înălțimea, lățimea și adâncimea lui întrece posibilitatea cunoașterii noastre. Putem pune imaginația noastră la lucru mergând până la extrem și totuși să nu vedem decât în chip întunecos contururile unei iubiri ce nu se poate explica, care este tot atât de înaltă ca cerurile, dar care se pleacă spre pământ ca să imprime chipul lui Dumnezeu pe întreaga omenire” (E. G. White, „Parabolele Domnului”, pag. 85).
Noutatea lucrurilor vechi sau vechimea lucrurilor noi?
Dacă apreciez ceva în mod deosebit la credința creștină veritabilă, acel lucru este echilibrul. Extremele și extremismul nu au de-a face cu Dumnezeul cel adevărat și nici cu credința pe care El o cere de la noi.
Pilda gospodarului este o pildă a echilibrului. Gospodarul din pildă nu este nici un simplu colecționar de antichități și nici un colecționar profilat pe ultimele produse ale tehnicii. El adună și lucruri vechi, dar și lucruri noi, însă toate de valoare.
Din nefericire, mulți „gospodari” ai lumii moderne adună în visteria religiei lor fie doar lucruri vechi, ca evreii, fie doar lucruri noi, ca cei mai mulți dintre creștini. Această ruptură a Scripturilor în vechi și nou este una dintre cele mai mari lacune ale creștinismului actual. Evreii adună doar adevărurile Vechiului Testament, în timp ce cei mai mulți creștini adună în „visteria” lor doar adevărurile Noului Testament.
Câtă durere trebuie să existe în inima lui Dumnezeu, Cel care a inspirat atât Vechiul cât și Noul Testament, văzând cum „cărturarii” lumii noastre resping ba adevărurile vechi, ba pe cele noi!
De fapt, în materie de adevăr mântuitor, ce este vechi și ce este nou? Există unele adevăruri vechi și altele noi? S-au schimbat cumva de-a lungul veacurilor principiile neprihănirii sau condițiile pentru ca un om să fie mântuit?
Doar în aparență… În realitate, marile principii ale cerului au rămas neschimbate. Un credincios care a trăit în timpurile Vechiului Testament trebuia și el să creadă în Dumnezeu, să se pocăiască dacă a păcătuit, să accepte călăuzirea Duhului Sfânt când nu știa pe ce cale să meargă, să aibă un comportament conform Legii divine, la fel ca oricare creștin din timpurile moderne.
Iisus Christos este comoara nu doar a Noului Testament, ci și a Vechiului Testament, El fiind prezent în toate jertfele, simbolurile și ceremoniile de la sanctuar. Atunci care sunt acele „lucruri noi” aduse de Noul Testament, dacă ele existau deja înainte?
„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții” (Ioan 14,34 ), îi îndemna Mântuitorul pe ucenicii Săi. Era aceasta cu adevărat o porunca nouă? Nicidecum! O regăsim deseori pe paginile Vechiului Testament: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19,18), era porunca dată de Dumnezeu poporului Israel din vechime.
În ce constă atunci noutatea? „Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții” (Ioan 14, 34). Aceasta este noutatea: Modelul lui Iisus de viețuire, de ascultare, de comuniune cu Tatăl, de cercetare și aprofundare a Cuvântului lui Dumnezeu.
În cunoscuta Predică de pe Munte, de șase ori a folosit Mântuitorul expresia: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime… Dar Eu vă spun…” (vezi Matei 5, 21.22; 27.28; 31.32; 33.34; 38.39; 43.44). Spunea Domnul Iisus ceva nou care să contrazică adevărurile vechi? Nicidecum! El doar aprofunda vechile adevăruri, trecând dincolo de litera Legii și ajungând în profunzimile spiritului ei.
Așadar, înțelepciunea cărturarului care știe ce trebuie despre Împărăția lui Dumnezeu constă în a prezenta adevărurile vechi, veșnice și de neschimbat ale Scripturilor mereu într-un ambalaj nou, într-o lumină nouă și, mai ales, cu o putere nouă. Deși sunt aceleași de milenii, adevărurile se dezvoltă continuu, de la o generație la alta.
Într-un fel a înțeles neprihănitul Abel marele adevăr al îndreptățirii prin credință, atunci când a adus ca jertfă un miel nevinovat, și altfel înțelegem noi acest adevăr după două milenii de la jertfa lui Iisus, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). După desfășurarea atâtor evenimente importante ale Planului de Mântuire, după ce pe această temă au fost rostite mii de predici și s-au scris munți de volume, e numai firesc ca acest adevăr vechi de când lumea să fie înțeles astăzi într-o nouă lumină.
Fiecare om care se pleacă cu umilință asupra Cuvântului lui Dumnezeu poate descoperi fațete noi ale diamantului adevărului, încă nedescoperite și nepuse în lumină. „Lucrurile noi” ne așteaptă să le căutăm și să le descoperim.
Concluzii
„Ați înțeles voi toate aceste lucruri?”, i-a întrebat Iisus pe ucenicii Săi de acum două milenii. Dar noi, ucenicii secolului al XXI-lea, ce am înțeles din această pildă?
Dacă am înțeles că Dumnezeu așteaptă de la fiecare dintre noi să fie un cărturar, nu un ignorant; dacă am înțeles că fiecare trebuie să fie un gospodar harnic și chibzuit, nu un leneș; dacă am înțeles că în cele spirituale trebuie să acordăm aceeași valoare și importanță atât adevărurilor Vechiului cât și ale Noului Testament și, mai ales, dacă am înțeles că nu trebuie să ținem doar pentru noi aceste comori, ci să le dăruim cu generozitate celor din jur, atunci putem ști că suntem cărturarii aceia înțelepți care știu ce trebuie despre Împărăția lui Dumnezeu.
Dacă nu, mai avem ocazia să ne îndreptăm. Și încă un lucru: Lucrarea „gospodarului” nu se va încheia în această viață, ci va continua în veșnicie. La experiențele vechi, trăite pe acest pământ, în marea dramă a păcatului ce se va sfârși în curând, se vor adăuga o mulțime de lucruri noi pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit”, căci „așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9).
Lori Balogh
