Cultul Fecioarei Maria

Cultul Fecioarei Maria

Un cult controversat

Cultul Fecioarei Maria ocupă un loc deosebit în doctrina și viața credincioșilor care aparțin bisericilor istorice (ortodoxă, catolică și anglicană). Multe dintre bisericile și catedralele creștine poartă numele Mariei, un exemplu în acest sens fiind cele din Franța. Aproximativ 70% dintre bisericile și catedralele franceze sunt legate de numele Fecioarei Maria. Doctrina Mariei ocupă un loc atât de important în aceste biserici încât există teologi care și-au luat doctoratul în mariologie.

În același timp, respingând tradiția și sprijinindu-se doar pe revelația Sfintelor Scripturi, bisericile neoprotestante au o poziție cu totul diferită față de rolul Mariei în Planul de Mântuire al lui Dumnezeu.

Controversa este majoră, fiecare tabără aducând argumente în susținerea poziției sale. Dacă bisericile istorice își bazează argumentația pe unele texte biblice interpretate într-un anumit fel, dar mai ales pe tradiție, bisericile neoprotestante folosesc doar argumente biblice, Biblia fiind considerată drept singura sursă a adevărului.

Scurt istoric al cultului Mariei

În ciuda eforturilor de a demonstra că unele texte din Noul Testament vorbesc despre un început al cultului Mariei încă din prima parte a secolului I, Biblia nu ne oferă niciun indiciu în acest sens. Noul Testament nu spune nimic nici despre învierea, nici despre înălțarea la cer a Mariei. De asemenea, Noul Testament nu spune nimic în legătură cu ideea ca apostolii și Biserica primară ar fi venerat-o pe Maria.

Chiar bisericile istorice recunosc faptul că în primele trei secole cinstirea Mariei s-a făcut latent și în forme discrete, asemenea unei semințe care așteaptă mult timp în pământ până să răsară. Se afirmă că acest cult s-a manifestat foarte discret, mai ales în biserica din Ierusalim.

Odată cu domnia lui Constantin cel Mare și libertatea pe care acesta a acordat-o creștinismului, cultul Mariei a luat amploare. Un moment însemnat în dezvoltarea lui l-a reprezentat cel de-al treilea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431, convocat pentru a dezbate erezia patriarhului Nestorius (Nestorie).

La Efes a avut loc o dezbatere aprinsă între Nestorius și Cirilus. Nestorius susținea că Maria L-a născut pe Iisus, Fiul omului, nu și pe Christos, Fiul lui Dumnezeu, care există din veșnicii. De partea lui, Cirilus i-a atribuit Mariei titlul de „theotokos” – „născătoare de Dumnezeu”.

La același sinod s-a susținut ideea că așa cum păcatul a intrat în lume printr-o femeie (Eva), la fel și mântuirea a venit în lume tot printr-o femeie (Maria), fapt pentru care Maria a fost supranumită „noua Evă”. Tabăra lui Nestorius a fost învinsă de cea a lui Cirilus în sinodul din Efes, iar Biserica a fost nevoită să accepte titlul de „mamă a lui Dumnezeu” în dreptul Mariei.

Probabil nu întâmplător a fost ales Efesul pentru clarificarea doctrinei mariane, deoarece această cetate fusese cândva centrul istoric al adorării zeiței Diana, multe dintre atributele zeițelor Cibela, Astarteea și Isis fiind atașate Mariei. (1)

Următorul sinod, cel de la Calcedon, din 451, a întărit poziția luată la sinodul precedent, atribuindu-i Mariei în continuare titlul de „theotokos” – „mamă a lui Dumnezeu”.

Biserica medievală i-a construit Mariei o imagine fabuloasă și extra-biblică. Astfel, St. Alphonsus de Liguori a promovat conceptul înălțării la cer a Mariei, afirmând: „Deoarece moartea este pedeapsa păcatului, s-ar părea că Mama divină… ar trebui de asemenea scutită de moarte” (2).

Originea acestei teorii poate fi găsită în documente nebiblice datând din secolul al IV-lea, însă doctrina a fost formulată oficial de romano-catolici de abia în anul 1950. De asemenea, doctrina imaculatei concepții a fost apărată de Papa Pius al IX-lea care a declarat în 1854 că Maria a fost eliberată de păcatul originar (strămoșesc) printr-un act special al harului în momentul în care a fost concepută în pântecele mamei ei.

Poziția bisericilor istorice

Titlurile cele mai des atribuite Mariei în bisericile istorice sunt „Maica Domnului” („Our Lady”, „Notre Dame”, „Nuestra Senora”, „Madonna”) și „Regina cerurilor” („Queen of Heaven”, „Regina coeli”). În concepția acestor biserici, Maria ar fi rămas virgină atât în timpul conceperii, cât și al nașterii Mântuitorului („pururea fecioară”), ea nemaiavând alți copii în afară de Iisus.

Teologii mariologi argumentează faptul că cinstirea Mariei a fost inaugurată de însuși îngerul Gabriel, când a anunțat-o pe Maria că va rămâne însărcinată de la Duhul Sfânt: „Îngerul a intrat la ea și a zis: „Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei” (Luca 1,28).

Se susține, de asemenea, că Elisabeta, verișoara Mariei, a fost cea care a cinstit-o pe Maria în timpul vizitei pe care aceasta i-a făcut-o: „Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1,42).

Mai mult decât atât, se argumentează că însăși Maria a prevestit poziția ei excepțională între celelalte femei și venerația universală de care urma să se bucure: „Și Maria a zis: „Sufletul meu mărește pe Domnul și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine” (Luca 1,46‑49).

Un alt argument al susținătorilor cultului Mariei este legat de mărturisirea făcută de unii ascultători ai predicilor lui Iisus: „Pe când spunea Iisus aceste vorbe, o femeie din norod și-a ridicat glasul și a zis: „Ferice de pântecele care te-a purtat și de sânii pe care i-ai supt” (Luca 11,27).

Același St. Alphonsus de Liguori scria că:

– „Maria nu a avut alți copii trupești, în afară de Iisus” (3).

– „La porunca Mariei, toți ascultau, chiar și Dumnezeu” (4).

– „Deoarece este mamă, (Maria n.n.) trebuie să aibă aceeași putere ca și Fiul, iar Iisus, care este omnipotent, a făcut-o și pe Maria omnipotentă” (5).

– „Este imposibil ca un devotat al Mariei să nu fie protejat de ea și, în consecință, mântuit” (6).

– „Toți cei care sunt mântuiți trebuie să fie mântuiți prin intermediul Mariei” (7).

– „Păcătoșii primesc iertare numai prin mijlocirea Mariei” (8).

– „Christos este o lumină mai mare, care să-i conducă pe cei drepți, iar Maria este o lumină mai mică, pentru a-i conduce pe cei păcătoși” (9).

– „Dacă cineva este privit cu neplăcere și condamnat de Maria, este în mod obligatoriu pierdut” (10).

– „Dacă Maria este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (11).

Ca importanță, bisericile istorice consideră că Maria este mai presus de apostoli și chiar mai presus decât puterile cerești. Iată ce se spune într-o rugăciune din „Cartea de învățătura creștină ortodoxă”, p. 127: „Maria este mai presus de toate puterile cerești, mai cinstită decât heruvimii și mai mărită și mai fără asemănare decât serafimii, și care a atins cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii între oameni”.

Biserica Ortodoxă are în calendarul ei câteva sărbători dedicate Mariei:

– Nașterea Maicii Domnului (Sfânta Marie Mică – 8 septembrie)

– Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Marie Mare – 15 august)

– Bunavestire (25 martie)

– Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Fecioarei Maria i se adresează rugăciuni, iar rozariul catolic conține 50 de „Ave Maria”. De asemenea, calendarul catolic conține 17 sărbători dedicate Mariei în fiecare an.

Deoarece bisericile protestante au respins întotdeauna închinarea adusă Mariei, în Cel de-al Doilea Conciliu de la Vatican (11 octombrie 1962 – 8 decembrie 1965) Biserica Catolică a accentuat dependența deplină a Mariei de Fiul ei. Cu toate acestea, poziția Mariei în credința catolicilor rămâne deplin consolidată, mulți adepți incluzând-o pe Maria în rândul divinității.

Poziția bisericilor protestante

O prezentare detaliată a poziției protestante referitor la Maria poate fi găsită în articolul „Maria – Fapt și ficțiune”, care poate fi citit la adresa: http://www.voxdeibaptist.org/Maria_Fictiune.htm

În cele ce urmează, vor fi luate în discuție cele câteva texte biblice în care apare Maria, mama Domnului Iisus, încercând să înțelegem mesajul lor, dar nu mai mult decât a intenționat inspirația să înțelegem.

1) Luca 1,28: „Îngerul a intrat la ea și a zis: „Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut un mare har; Domnul este cu tine; binecuvântată ești tu între femei”.

În textul citat nu ni se spune că îngerul Gabriel s-ar fi închinat Mariei. Textul nu ne permite să tragem o astfel de concluzie. Ni ne spune doar că îngerul i-a adus Mariei o urare deosebită, așa cum reiese din versetul următor (29).

Cuvântului „plecăciune”, folosit de înger, nu trebuie să ne deruteze. Traducerea în care apare acest cuvânt este a lui Dumitru Cornilescu, un fost preot ortodox. De aceea, traducerea acestui verset în versiunea lui Cornilescu este probabil una din cele mai tendențioase. De exemplu, traducerea catolică a acestui verset, în limba franceză și făcută de abatele Crampon, spune: „Salut, pleine de grace!” („Te salut, pe tine căreia ți s-a făcut mare har”).

Așadar, primul cuvânt este un cuvânt de salut, nu unul de închinare. O urare asemănătoare o putem găsi și în Daniel 10,19, unde același înger Gabriel îl salută pe profet cu cuvintele: „Om prea iubit și scump ! Pace ție!”

Faptul că termenul „plecăciune” reprezenta în acea vreme un salut și nu o formă de închinare se poate observa și din introducerea scrisorii trimisă de Lisias lui Felix: „Claudiu Lisias către prea alesul dregător Felix: Plecăciune!” (Fapte 23,26). Nimeni nu înțelege de aici că Lisias s-ar fi închinat lui Felix, folosindu-se de acest cuvânt.

2) Luca 1,30: „Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu”.

Reiese din acest text că Maria era un om „supus acelorași slăbiciuni ca și noi” (vezi Iacov 5,17), având nevoie de îndurarea lui Dumnezeu ca oricare alt om. Maria era o femeie curată, cinstită, era un vas ales, însă pentru a-L putea naște pe Mântuitorul, ea avea nevoie de harul și îndurarea lui Dumnezeu.

3) Luca 1,41.42: „Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece și Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt. Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău”.

Binecuvântarea rostită de Elisabeta, verișoara Mariei, nu este un lucru neobișnuit pentru vremea aceea. Formula o regăsim și în alte cazuri, fără a face din ea un pretext de închinare înaintea unui om.

Astfel, patriarhul Iacov l-a binecuvântat pe faraonul egiptean (vezi Geneza 47,7), fără să înțelegem din gestul lui că noi ar trebui să ne închinăm lui faraon. De asemenea, în cartea Judecătorilor, o găsim pe Debora binecuvântând-o pe Iael, după biruința asupra canaaniților: „Binecuvântată să fie între femei Iael, nevasta lui Heber, Chenitul ! Binecuvântată să fie ea între femeile care locuiesc în corturi!” (Judecători 5,24). Binecuvântarea pe care unii oameni o rostesc asupra altor oameni nu reprezintă un motiv de închinare.

4) Luca 1,48: „… Căci iată că de acum încolo toate neamurile îmi vor zice fericită”.

Faptul că un om este numit fericit nu îl transformă într-un obiect de închinare. Împăratul Solomon, autorul Psalmului 72, scrie despre sine: „Numele lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ține numele. Cu el se vor binecuvânta unii pe alții și toate neamurile îl vor numi fericit” (Psalmul 72,17). Or, nimeni nu se închină astăzi lui Solomon doar pentru că neamurile l-au numit fericit.

În Maleahi 3,12 citim: „Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veți fi ca o țară plăcută, zice Domnul oștirilor„. De data aceasta un popor întreg este numit fericit, fără ca prin aceasta să se înțeleagă că el merită închinarea altor oameni.

5) Matei 2,11: „Au intrat în casă (magii n.n.), au văzut Pruncul cu mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ și I s-au închinat…”

Este de remarcat că nici păstorii, nici magii, nici bătrânul Simeon și nici Ana prorocița nu s-au închinat Mariei, ci doar pruncului Iisus. În versetul citat, se specifică faptul că magii s-au închinat doar Pruncului Iisus, prin expresia „I s-au închinat”, și nu „Li s-au închinat”.

6) Luca 2,41‑50: Iisus în templu, la vârsta de 12 ani.

Cu acea împrejurare, Maria dovedește anumite limite în înțelegerea misiunii Fiului ei: „Dar ei (părinții n.n.) n-au înțeles spusele Lui” (vers.50). Acest incident demonstrează că Maria era un om obișnuit, cu limitele ei inerente. Maria nu era un supraom. Dacă ea ar fi luat aminte la cele spuse de îngerul Gabriel înainte de a-L naște pe Iisus, ea ar fi trebuit să înțeleagă faptul că Iisus era întâi Fiul Celui Prea Înalt, și abia apoi era Fiul ei.

7) Marcu 3,21: „Rudele lui Iisus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: „Și-a ieșit din minți”.

Nu doar rudele îndepărtate se îndoiau de misiunea lui Iisus, ci chiar și frații Lui (vezi Ioan 7,1‑5). Aceste referiri ne arată că Mântuitorul nu a fost înțeles și sprijinit în misiunea Lui pe pământ nici de părinți, nici de frații Săi, nici de rudele Sale. Se pare că, dimpotrivă, aceștia I-au creat unele greutăți. Nu ni se spune ce atitudine a avut Maria în această împrejurare, însă ne putem imagina că nu i-a fost ușor, ținând cont și de învățăturile rabinilor din acea vreme.

8) Luca 8,19‑21; Matei 12,46‑50; Marcu 3,31‑35: Familia lui Iisus nu a intrat în sinagoga în care Acesta predicase, din pricina mulțimii din jurul Lui, ci L-a chemat afară. Luca ne spune că cu El erau multe noroade, erau ucenicii și unele femei, dar Maria nu este menționată. Se pare că Maria nu a stat lângă Fiul ei în timpul lucrării Lui publice, cu excepția nunții din Cana, care oricum era o sărbătoare și nu o lucrare publică.

Răspunsul Domnului dat celor ce-L anunțaseră de faptul că este chemat afară de mama și de frații Lui ne arată clar care erau relațiile dintre Iisus și familia Sa: „Mama Mea și frații Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc” (Luca 8,21).

9) Luca 11,27.28: „Pe când spunea Iisus aceste vorbe, o femeie din norod și-a ridicat glasul și a zis: „Ferice de pântecele care Te-a purtat și de sânii pe care I-ai supt”. Și El a răspuns: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc”.

Pasajul biblic nu cere comentarii. Dacă Maria a putut fi numită fericită pentru că i s-a dat harul să-L nască pe Iisus, atunci cei ce ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie numiți preafericiți, potrivit cuvintelor Domnului Christos.

10) Ioan 2,1‑12: Nunta din Cana

La cererea Mariei adresată Fiului ei de a interveni miraculos în problema apărută, Iisus îi răspunde acesteia: „Femeie, ce am eu a face cu tine? Nu mi-a sosit încă ceasul” (vers.4).

Felul în care Iisus i se adresează Mariei nu este ieșit din comun și lipsit de respect pentru vremea aceea. Altceva dorea Iisus să-i comunice Mariei cu acea ocazie. Ea trebuia să înțeleagă faptul că, în privința misiunii Fiului ei, nu avea dreptul să intervină în niciun fel. Ea trebuia să înțeleagă adevărul că, asemenea oricărui om născut pe pământ, și ea avea nevoie de harul divin și de jertfa lui Christos pentru a fi mântuită.

11) Ioan 19,26.27: „Când a văzut Iisus pe mama Sa, și lângă ea pe ucenicul pe care-L iubea, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta!” Și, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă”.

Bisericile istorice consideră că prin această poruncă Iisus i-a încredințat Mariei întregul neam omenesc spre alinarea suferințelor. Este o idee care nu rezultă în mod logic din cuvintele Mântuitorului. Simpla citire a versetului ne transmite gândul că Iisus s-a îngrijit de mama Lui și după moartea Lui pe cruce, încredințând-o grijii lui Ioan. Nimic mai mult decât atât…

12) Fapte 1,14: „Toți aceștia stăruiau cu un cuget în rugăciune și în cereri, împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus și cu frații Lui”.

Maria și frații lui Iisus apar în camera de sus unde se roagă în timpul celor zece zile care s-au scurs de la înălțarea Mântuitorului la cer până la Cincizecime. Se pare că de abia atunci au înțeles cu adevărat ei misiunea Mântuitorului, trecând pe fatză de partea urmașilor Lui.

O simpla trecere în revistă a tuturor versetelor biblice care fac referire la Maria, mama lui Iisus, ne arată că nu există niciun argument pentru care un creștin ar trebui să i se închine acesteia. Dimpotrivă, Scripturile Noului Testament ne spun clar:

„Căci este un singur Dumnezeu și un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Iisus Christos” (1 Timotei 2,5).

„În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4,12).

Lori Balogh

 

 

Referințe:

(1) Will Durant, „The Age of Faith”, New York, Simon & Schuster, 1950, p. 745.746

(2) St. Alphonsus de Liguori, „The Glories of Mary”, Brooklyn, Redemptoris Fathers, 1931, p. 407.

(3) Ibidem, p. 48

(4) Ibidem, p. 181

(5) Ibidem, p. 181

(6) Ibidem, p. 221

(7) Ibidem, p. 111

(8) Ibidem, p. 83

(9) Ibidem, p. 118

(10) Ibidem, p. 91

(11) Ibidem, p. 101