Furtuna pe marea vietii

Furtuna pe marea vietii

“In aceeasi zi, seara, Iisus le-a zis: “Sa trecem in partea cealalta.” Dupa ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat in corabia in care se afla si asa cum era. Impreuna cu El mai erau si alte corabii. S-a starnit o mare furtuna de vant, care arunca valurile in corabie, asa ca mai ca se umplea corabia. Si El dormea la carma pe capatai. Ucenicii L-au desteptat si I-au zis: “Invatatorule, nu-Ti pasa ca pierim ?” El S-a sculat, a certat vantul si a zis marii: “Taci ! Fara gura !” Vantul a stat si s-a facut o liniste mare. Apoi le-a zis: “Pentru ce sunteti asa de fricosi ? Tot n-aveti credinta ?” I-a apucat o mare frica si ziceau unii catre altii: “Cine este acesta de Il asculta chiar si vantul si marea?”

 ( Marcu 4, 35-41 )

 

     Un cugetator spunea , mai in gluma, mai in serios, ca cel mai periculos lucru in lumea aceasta este viata. De ce ? Pentru ca cineva care traieste este in fiecare clipa in primejie sa moara…

     Cu totii am trecut prin astfel de pericole de moarte. Nu pot uita nici acum, dupa ce au trecut multi ani de atunci, acele momente terifiante pe care le-am trait copil fiind, cand masina de ocazie in care ne aflam cu totii, intr-o curba periculoasa si fara vizibilitate, a intrat pe contrasens, s-a ridicat pe doua roti si ne-am trezit in fatza cu un autobuz care circula din sens opus. Nici azi nu stiu cum am scapat cu viata in acea imprejurare, mai ales ca soferul nostru era beat…

     Nu pot uita nici zilele fierbinti ale asa-zisei Revolutii din 1989, cand indreptandu-ma cu intreaga familie spre gara, am auzit suierand pe langa ureche doua gloante care ne erau destinate. Sunt convins ca ingerii nostri pazitori au avut mult de lucru in astfel de imprejurari.

     Printr-o astfel de experienta au trecut si ucenicii Mantuitorului intr-o seara obisnuita care nu prevestea nimic rau. Iisus le poruncise: “Haidem sa trecem dincolo de lac” ( Luca 8,22 ), iar ucenicii ascultatori s-au conformat poruncii Lui. S-au suit intr-o corabie impreuna cu Domnul lor si au inceput sa vasleasca spre tinta propusa.

     Era o noapte senina, valurile clipoceau linistit pe Marea Galileii, stelele incepeau sa se arate si nimic nu prevestea criza care urma sa se declanseze in viata lor. Ce ar fi putut sa li se intample rau daca Insusi Mantuitorul era cu ei, nu ca un simplu pasager, ci ca un adevarat comandant de nava care se afla chiar la carma vasului ?

     Si totusi, in ciuda aparentelor linistitoare, pericolul de moarte era aproape, se afla langa ei. Evanghelistul Matei ne relateaza ca “deodata s-a starnit pe mare o furtuna atat de strasnica incat corabia era acoperita de valuri” ( Matei 8, 24 ). De fapt, Marea Galilelii este recunoscuta pentru furtunile napraznice care se declanseaza din senin, fara niciun avertisment.

     Dar pot sa se nasca furtuni pe marea vietii cand Iisus se afla la carma ? Iata ca se poate. Prezenta Mantuitorului in viata unui om nu-l scuteste de pericole, unele din ele chiar pericole de moarte. Ne aflam pe un camp de lupta in care fortele binelui se lupta cu fortele raului, iar noi suntem la mijloc, prinsi de multe ori in inclestarea dintre ele.

     Calatoria ucenicilor spre tarmul opus al marii avea loc in mijlocul unor primejdii reale:

     1) Calatoria se facea pe mare, nu pe teren uscat. Este una sa ai sub talpi pamant si alta este sa te deplasezi pe ape nesigure, care se supun altor legi.

     2) Calatoria avea loc seara, cand intunericul devenea tot mai des, ascunzand de privirile ucenicilor reperele de care aveau nevoie pentru a ajunge la destinatie. Daca initial cerul a fost senin, iar stelele le puteau indica directia cea buna, furtuna iscata dintr-o data a acoperit cerul cu nori grosi si amenintatori, ascunzand de ochii lor stelele, singurele repere pe care le aveau in timpul noptii.

     3) Vantul starnit din senin reprezenta un alt pericol major. Daca ar fi calatorit pe uscat, vantul nu ar fi fost atat de primejdios, caci s-ar fi putut adaposti de el. Dar unde sa te adapostesti pe mare de rafalele puternice ale vantului turbat ?

     4) Insa vantul era doar cauza; efectele lui erau valurile, cele care puneau cu adevarat in pericol viata celor din corabie. Marcu ne spune ca “s-a starnit o mare furtuna de vant care arunca valurile in corabie, asa ca mai ca se umplea corabia” ( Marcu 4,37 ).

     Valurile uriase aruncau peste bord mari cantitati  de apa care ingreunau corabia, riscand sa o scufunde. Ce sa faca mai intai ucenicii ? Sa vasleasca in continuare sau sa scoata apa din corabie, impiedicand  scufundarea ei ?

     Ucenicii erau realmente ingroziti de moarte. Sa nu uitam ca cei mai multi dintre ei erau pescari priceputi, adevarati “lupi de mare”, oameni caliti si obisnuiti cu astfel de furtuni violente. Si totusi, aceasta furtuna avea ceva care le depasea pe toate celelalte prin care trecusera…

     Toate cele amintite pana acum: marea, intunericul, vantul si valurile uriase care aruncau apa in corabie erau pericole reale. Dar stiti care era cea mai mare primejdie pentru ucenici ? Faptul ca au uitat pentru un timp ca Mantuitorul se afla cu ei in aceeasi corabie. Nu erau singuri in aceasta primejdie de moarte. Pentru un timp s-au luptat singuri cu stihiile naturii, bazandu-se pe puterea si experienta lor de oameni ai marii. Dar intr-un tarziu, cand un fulger ratacit le-a luminat pentru o clipa corabia, L-au zarit pe Mantuitorul lor dormind linistit la carma.

     Cum ? Domnul doarme la carma in timp ce noi ne dam de ceasul mortii ? Pe ce lume traieste El ? Cum poate dormi in mijlocul tunetelor asurzitoare, al fulgerelor orbitoare si al valurilor tot mai mari care amenintau sa scufunde corabia ca pe o coaja de nuca ? Si atunci, intr-un singur glas, “ucenicii L-au desteptat si I-au zis: “Invatatorule, nu-Ti pasa ca pierim ?”(Marcu 4,38 ).

     Si acum o intrebare: Dintre toate lucrurile care s-au intamplat in acea noapte de groaza, care a fost cel mai mare pericol pentru ucenici ? Faptul ca se aflau pe mare, pe un teren nesigur, putand sa se inece in orice clipa ? Faptul ca era noapte si nu mai aveau repere dupa care sa se orienteze spre destinatie ? Faptul ca vantul puternic ridica valuri uriase care riscau sa scufunde corabia ? Sau faptul ca au uitat ca impreuna cu ei era Insusi Fiul lui Dumnezeu ? Si nu oriunde, ci la carma…

     Desigur, toate acestea cantareau greu in balanta. Insa un lucru le intrecea pe toate: “Invatatorule, nu-Ti pasa ca pierim?” A crede ca in mijlocul celor mai aprige furtuni ale vietii, lui Dumnezeu nu-I pasa de noi, aceasta este cel mai grav lucru ce se poate intampla in viata unui copil al lui Dumnezeu.

     Sa te simti uitat, parasit, abandonat in mijlocul cuptorului aprins al incercarii si suferintei, nu poate fi ceva mai rau. Pe crucea Golgotei, Mantuitorul a trait aceasta teribila experienta a simtamantului abandonului, care L-a facut sa strige cu toata durerea unei inimi de Fiu de Dumnezeu: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” ( Matei 27, 46 ).

     Senzatia traita de ucenici ca Mantuitorului nu-i pasa de ei era cu totul falsa. Lui Iisus Ii pasa de ei mai mult decat credeau ei. Lui Iisus Ii pasa nu doar de viata lor trecatoare, ci si de mantuirea lor. El stia ca pentru binele lor nu trebuia potolita doar furtuna de pe mare, ci mai ales furtuna din sufletele lor.

     “Pentru ce sunteti asa de fricosi ? Tot n-aveti credinta ?”, ii mustra Iisus ( Marcu 4,40 ). Cu alte cuvinte: “De ce va indoiti de Mine ? Credeti ca Mie nu-Mi pasa de suferintele voastre ? Credeti ca Eu nu stiu prin ce primejdii treceti in viata ? V-am parasit Eu vreodata, lasandu-va singuri in fatza puterilor intunericului ? De ce nu aveti incredere in Mine ? Cand veti invata ca Eu sunt cu voi si la bine si la rau si ca sunteti la fel de pretuiti ca lumina ochilor Mei ?”

     Potolirea furtunii pe mare a fost un lucru simplu pentru Cel de care asculta si vantul si marea. Insa potolirea furtunii din sufletele ucenicilor a fost oare la fel de usoara ?

     Experienta dramatica pe care au trait-o ucenicii in acea noapte este o ilustrare desavarsita a experientei umane. Ne nastem fara voia noastra in aceasta lume si ne trezim pe marea vietii, indreptandu-ne, la porunca lui Dumnezeu, spre tarmul celalalt al ei. Pentru cei mai multi dintre noi destinatia este necunoscuta. Nu insa si pentru Cel ce sta la carma corabiei noastre.

     Vrand-nevrand, inaintam pe apele nesigure ale vietii cu inima stransa si cu teama ca sub noi adancul ar putea sa ne inghita in orice moment. Uneori zilele sunt senine si apele sunt linistite, dar alteori, fara nicio prevestire, parca cineva nevazut declanseaza furtuna. Vanturile incep sa bata peste sufletele noastre si daca mai e si noapte, lucrurile se agraveaza cu atat mai mult. Norii grosi ai ingrijorarilor si temerilor acopera si ultimele repere pe care le-am avut, aruncandu-ne in disperarea ca suntem abandonati de Dumnezeu si lasati sa luptam singuri cu valurile uriase.

     De cate ori am strigat in sufletele noastre ingrozite, asemenea ucenicilor: “Doamne, nu-Ti pasa ca pierim ?” De cate ori , in mijlocul incercarilor nu uitam si noi ca ne aflam pe marea vietii, nu intamplator, ci la porunca lui Iisus ? De cate ori nu uitam ca avem o tinta, un tarm, un liman spre care El vrea sa ne indrepte ?

     Imi amintesc de o astfel de incercare teribila prin care am trecut si in care am simtit ca furtuna din suflet este infinit mai mare si mai primejdioasa decat cea a imprejurarilor prin care treceam. Eram in locasul de inchinare si tocmai se incheiase serviciul de cult. Cei prezenti s-au ridicat de pe scaune, iesind dintre randuri in ordine, spre iesire. Acelasi lucru l-am facut si eu, incercand sa ies pe culoarul care ducea spre iesirea locasului de cult.

     Numai ca, in dreptul ultimului scaun, am simtit dintr-o data ca piciorul stang mi s-a prins in ceva necunoscut, apoi, cu toata forta am fost aruncat la podea, fara sa mai pot reactiona in vreun fel. Cand am incercat sa ma ridic, mi-a fost imposibil. Aveam fractura de rotula. M-am facut alb la fatza si imi amintesc bine ca primul gand care mi-a trecut prin minte in acele clipe a fost: “Oare de ce m-a pedepsit Dumnezeu ? Ce am gresit ? Cu ce L-am suparat, incat El a ingaduit sa mi se intample acest accident absurd chiar intr-o biserica, la sfarsitul unui serviciu divin de inchinare ?

     Inca din copilarie imi placeau drumetiile pe munte si niciodata nu mi se intamplase vreun accident sus pe crestele prapastioase ale muntilor. De ce tocmai aici, in biserica ? Acestea au fost primele “valuri” care au incercat sa-mi scufunde corabia sufletului. Uitasem, ca si ucenicii de pe vremuri, ca Domnul se afla la carma vietii mele si ca nu aveam de ce sa ma tem.

     Cand am realizat acest lucru, chiar in acele momente cand eram inconjurat de cativa oameni binevoitori care ma compatimeau in asteptarea ambulantei, am alungat gandurile negative si mi-am zis: “Doamne, Tu nu gresesti niciodata. Nu inteleg de ce ai ingaduit sa mi se intample tocmai mie si tocmai in acest loc acest accident absurd, dar Tu stii de ce mi s-a intamplat acest lucru. Fii Tu cu mine si condu-ma Tu.”

     Din acel moment, furtuna gandurilor si intrebarilor care loveau corabia sufletului meu a incetat subit. O pace cereasca a coborat peste inima mea, asemenea acelei taceri care a coborat peste Marea Galileii dupa ce Iisus a certat vanturile si marea, poruncindu-le sa taca.

     Intr-un final, a sosit ambulanta, am fost dus la urgente si am fost operat chiar in acea noapte. Au urmat cateva luni de convalescenta si recuperare, apoi o a doua operatie pentru scoaterea tijelor. Imi amintesc ca pe masa de operatie eram atat de linistit si sufletul imi era atat de senin incat glumeam cu medicul care ma opera. Cum am putut fi atat de linistit pe acea masa de operatie cand stiu bine cata frica simteam inainte fatza de gandul ca as putea vreodata sa trec pe acolo ?

     O singura teama se mai cuibarea in suflet: ca nu voi mai putea urca vreodata pe munte. Doctorul m-a incurajat cu prudenta, dar mi-a dat de inteles ca nu voi mai putea sa ma catar pe crestele stancoase ale inaltimilor pe care le iubeam atat de mult.

     Un singur lucru pot insa sa-l marturisesc: Dupa acest nefericit accident am facut unele din cele mai frumoase excursii pe varfuri de munte, acolo unde ma simt mai aproape de Dumnezeu si unde doar vulturii si caprele negre pot sa ajunga.

     Asa se intampla cand in mijlocul furtunilor vietii ne reamintim ca la carma corabiei noastre este Iisus, Domnul. Desi El ingaduie furtuna, El o tine sub control, fiind credincios promisiunii pe care ne-a facut-o: “Nu te teme de nimic, caci Eu te izbavesc; te chem pe nume, esti al Meu”. ( Isaia 43,1 ).

     Insa intamplarea prin care au trecut ucenicii pe Marea Galileii este o buna ilustrare a istoriei Bisericii lui Christos de-a lungul timpului. Ucenicii reprezentau in acele momente Biserica lui Christos in sambure. Iisus se afla la carma corabiei, iar destinatia era precis stabilita de Domnul ei: spre tarmul celalalt. Pericolele nu au lipsit niciodata din istoria Bisericii, caci ea a trebuit sa inainteze pe terenul nesigur al apelor lumii acesteia, in mijlocul intunericului spiritual si facand fatza celor mai violente furtuni provocate impotriva ei de Diavol.

     Biserica a fost intotdeauna in primejdia de a fi invadata de “apele” aduse in sanul ei de valurile uriase ale lumii. Insa Iisus nu a parasit-o niciodata, chiar daca oamenii au avut uneori falsa impresie ca El i-a uitat.

     Dar stiti care este cel mai mare pericol pentru aceasta Biserica lovita atat de crunt de furtunile urii lui Satana ? “Invatatorule, nu-Ti pasa ca pierim?” Aceasta este primejdia: sa consideram ca Lui nu-I mai pasa de aceasta Biserica si de viitorul ei, sa credem ca El a abandonat-o in mainile vrajmasului, renuntand sa mai stea la carma ei si lasand-o sa pluteasca in voia valurilor si vanturilor. Pericolul cel mai mare este acela de a avea o imagine distorsionata a carcaterului lui Dumnezeu.

     “Pentru ce sunteti asa de fricosi ? Tot n-aveti credinta ?” – i-a mustrat Domnul pe putinii membri ai Bisericii Sale de atunci. Oare nu meritam si noi , Biserica lui Christos din secolul al XXI-lea, aceeasi mustrare atunci cand ne plangem in mijlocul incercarilor, cand strigam ca si cand am fi orfani, disperati, deznadajduiti si lipsiti de speranta si credinta ?

     Iisus se afla la carma Bisericii Sale si o va duce cu siguranta la limanul dorit. El se afla la carma vietii mele, la carma vietii tale si a vietii oricarui om care si-a predat viata in mainile Lui. Promisiunea Lui este valabila si astazi pentru toti cei ce se afla pe marea vietii in calatoria lor spre limanul pacii si al vietii vesnice, acolo unde nu vor mai fi valuri, vanturi, furtuni, intuneric si moarte:

     “Nu te teme de nimic, caci Eu te izbavesc; te chem pe nume, esti al Meu”. Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine si raurile nu te vor ineca; daca vei merge prin foc, nu te va arde si flacara nu te va aprinde. Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfantul lui Israel, Mantuitorul tau” ( Isaia 43,1-3 ).

Lori Balogh