Furtună pe marea vieții

Furtună pe marea vieții

„În aceeași zi, seara, Iisus le-a zis: „Să trecem în partea cealaltă.” După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla și așa cum era. Împreună cu El mai erau și alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, așa că mai că se umplea corabia.

Și El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deșteptat și I-au zis: „Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul și a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat și s-a făcut o liniște mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință?” I-a apucat o mare frică și ziceau unii către alții: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar și vântul și marea?”

Marcu 4:35‑41

Un cugetător spunea – mai în glumă, mai în serios -, ca cel mai periculos lucru în lumea aceasta este viața. De ce? Pentru că cineva care trăiește este în fiecare clipă în primejdie să moară…

Cu toții am trecut prin astfel de pericole de moarte. Nu pot uita nici acum, după ce au trecut mulți ani de atunci, acele momente terifiante pe care le-am trăit copil fiind, când mașina de ocazie în care ne aflam cu toții, într-o curbă periculoasă și fără vizibilitate, a intrat pe contrasens, s-a ridicat pe două roți și ne-am trezit în față cu un autobuz care circula din sens opus. Nici azi nu știu cum am scăpat cu viață în acea împrejurare, mai ales că șoferul nostru era beat…

Nu pot uita nici zilele fierbinți ale așa-zisei Revoluții din 1989, când îndreptându-mă cu întreaga familie spre gară, am auzit șuierând pe lângă ureche două gloanțe care ne erau destinate. Sunt convins că îngerii noștri păzitori au avut mult de lucru în astfel de împrejurări.

Printr-o astfel de experiență au trecut și ucenicii Mântuitorului într-o seara obișnuită care nu prevestea nimic rău. Iisus le poruncise: „Haidem să trecem dincolo de lac” (Luca 8:22), iar ucenicii ascultători s-au conformat poruncii Lui. S-au suit într-o corabie împreună cu Domnul lor și au început să vâslească spre ținta propusă.

Era o noapte senină, valurile clipoceau liniștit pe Marea Galileii, stelele începeau să se arate și nimic nu prevestea criza care urma să se declanșeze în viața lor. Ce ar fi putut să li se întâmple rău dacă Însuși Mântuitorul era cu ei, nu ca un simplu pasager, ci ca un adevărat comandant de navă care se afla chiar la cârma vasului?

Și totuși, în ciuda aparențelor liniștitoare, pericolul de moarte era aproape, se afla lângă ei. Evanghelistul Matei relatează că „deodată s-a stârnit pe mare o furtună atât de strașnică încât corabia era acoperită de valuri” (Matei 8:24). De fapt, Marea Galilelii este recunoscută pentru furtunile năpraznice care se declanșează din senin, fără niciun avertisment.

Dar pot să se nască furtuni pe marea vieții când Iisus se află la cârmă? Iată că se poate. Prezența Mântuitorului în viața unui om nu-l scutește de pericole, unele dintre ele chiar pericole de moarte. Ne aflăm pe un câmp de luptă în care forțele binelui se luptă cu forțele răului, iar noi suntem la mijloc, prinși de multe ori în încleștarea dintre ele.

Călătoria ucenicilor spre țărmul opus al mării avea loc în mijlocul unor primejdii reale:

1) Călătoria se făcea pe mare, nu pe teren uscat. Este una să ai sub tălpi pământ și alta este să te deplasezi pe ape nesigure, care se supun altor legi.

2) Călătoria avea loc seara, când întunericul devenea tot mai des, ascunzând de privirile ucenicilor reperele de care aveau nevoie pentru a ajunge la destinație. Dacă inițial cerul a fost senin, iar stelele le puteau indica direcția cea bună, furtuna iscată dintr-o dată a acoperit cerul cu nori groși și amenințători, ascunzând de ochii lor stelele, singurele repere pe care le aveau în timpul nopții.

3) Vântul stârnit din senin reprezenta un alt pericol major. Dacă ar fi călătorit pe uscat, vântul nu ar fi fost atât de primejdios, căci s-ar fi putut adăposti de el. Dar unde să te adăpostești pe mare de rafalele puternice ale vântului turbat?

4) Însă vântul era doar cauza; efectele lui erau valurile, cele care puneau cu adevărat în pericol viața celor din corabie. Marcu ne spune că „s-a stârnit o mare furtună de vânt care arunca valurile în corabie, așa că mai că se umplea corabia” (Marcu 4:37).

Valurile uriașe aruncau peste bord mari cantități de apă care îngreunau corabia, riscând să o scufunde. Ce să facă mai întâi ucenicii? Să vâslească în continuare sau să scoată apa din corabie, împiedicând scufundarea ei?

Ucenicii erau realmente îngroziți de moarte. Să nu uităm că cei mai mulți dintre ei erau pescari pricepuți, adevărați „lupi de mare”, oameni căliți și obișnuiți cu astfel de furtuni violente. Și totuși, această furtună avea ceva care le depășea pe toate celelalte prin care trecuseră…

Toate cele amintite până acum: marea, întunericul, vântul și valurile uriașe care aruncau apă în corabie erau pericole reale. Dar știți care era cea mai mare primejdie pentru ucenici? Faptul că au uitat pentru un timp că Mântuitorul se afla cu ei în aceeași corabie. Nu erau singuri în această primejdie de moarte.

Pentru un timp s-au luptat singuri cu stihiile naturii, bazându-se pe puterea și experiența lor de oameni ai mării. Dar într-un târziu, când un fulger rătăcit le-a luminat pentru o clipă corabia, L-au zărit pe Mântuitorul lor dormind liniștit la cârmă.

Cum? Domnul doarme la cârmă în timp ce noi ne dăm de ceasul morții? Pe ce lume trăiește El? Cum poate dormi în mijlocul tunetelor asurzitoare, al fulgerelor orbitoare și al valurilor tot mai mari care amenințau să scufunde corabia ca pe o coajă de nucă? Și atunci, într-un singur glas, „ucenicii L-au deșteptat și I-au zis: „Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?” (Marcu 4:38).

Și acum o întrebare: Dintre toate lucrurile care s-au întâmplat în acea noapte de groază, care a fost cel mai mare pericol pentru ucenici? Faptul că se aflau pe mare, pe un teren nesigur, putând să se înece în orice clipă? Faptul că era noapte și nu mai aveau repere după care să se orienteze spre destinație? Faptul că vântul puternic ridica valuri uriașe care riscau să scufunde corabia? Sau faptul că au uitat că împreună cu ei era Însuși Fiul lui Dumnezeu? Și nu oriunde, ci la cârmă…

Desigur, toate acestea cântăreau greu în balanță. Însă un lucru le întrecea pe toate: „Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?” A crede că în mijlocul celor mai aprige furtuni ale vieții, lui Dumnezeu nu-I pasă de noi, acesta este cel mai grav lucru ce se poate întâmpla în viața unui copil al lui Dumnezeu.

Să te simți uitat, părăsit, abandonat în mijlocul cuptorului aprins al încercării și suferinței, nu poate fi ceva mai rău. Pe crucea Golgotei, Mântuitorul a trăit această teribilă experiență a simțământului abandonului, care L-a făcut să strige cu toată durerea unei inimi de Fiu de Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? ” (Matei 27:46).

Senzația trăită de ucenici că Mântuitorului nu-i păsa de ei era cu totul falsă. Lui Iisus Îi păsa de ei mai mult decât credeau ei. Lui Iisus Îi păsa nu doar de viața lor trecătoare, ci și de mântuirea lor. El știa că, pentru binele lor, nu trebuia potolită doar furtuna de pe mare, ci mai ales furtuna din sufletele lor.

„Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință?” – îi mustră Iisus (Marcu 4:40). Cu alte cuvinte: „De ce vă îndoiți de Mine? Credeți că Mie nu-Mi pasă de suferințele voastre? Credeți că Eu nu știu prin ce primejdii treceți în viață? V-am părăsit Eu vreodată, lăsându-vă singuri în fața puterilor întunericului? De ce nu aveți încredere în Mine? Când veți învăța că Eu sunt cu voi și la bine și la rău și că sunteți la fel de prețuiți ca lumina ochilor Mei?”

Potolirea furtunii pe mare a fost un lucru simplu pentru Cel de care ascultă și vântul și marea. Însă potolirea furtunii din sufletele ucenicilor a fost oare la fel de ușoară? Experiența dramatică pe care au trăit-o ucenicii în acea noapte este o ilustrare desăvârșită a experienței umane. Ne naștem fără voia noastră în această lume și ne trezim pe marea vieții, îndreptându-ne, la porunca lui Dumnezeu, spre țărmul celălalt al ei. Pentru cei mai mulți dintre noi destinația este necunoscută. Nu însă și pentru Cel ce stă la cârma corăbiei noastre.

Vrând-nevrând, înaintăm pe apele nesigure ale vieții cu inima strânsă și cu teamă că sub noi adâncul ar putea să ne înghită în orice moment. Uneori zilele sunt senine și apele sunt liniștite, dar alteori, fără nicio prevestire, parcă cineva nevăzut declanșează furtuna. Vânturile încep să bată peste sufletele noastre și dacă mai e și noapte, lucrurile se agravează cu atât mai mult. Norii groși ai îngrijorărilor și temerilor acoperă și ultimele repere pe care le-am avut, aruncându-ne în disperarea că suntem abandonați de Dumnezeu și lăsați să luptăm singuri cu valurile uriașe.

De câte ori am strigat în sufletele noastre îngrozite, asemenea ucenicilor: „Doamne, nu-Ți pasă că pierim?” De câte ori, în mijlocul încercărilor nu uităm și noi că ne aflăm pe marea vieții, nu întâmplător, ci la porunca lui Iisus? De câte ori nu uităm că avem o țintă, un țărm, un liman spre care El vrea să ne îndrepte?

Îmi amintesc de o astfel de încercare teribilă prin care am trecut și în care am simțit că furtuna din suflet este infinit mai mare și mai primejdioasă decât cea a împrejurărilor prin care treceam. Eram în locașul de închinare și tocmai se încheiase serviciul de cult. Cei prezenți s-au ridicat de pe scaune, ieșind dintre rânduri în ordine, spre ieșire. Același lucru l-am făcut și eu, încercând să ies pe culoarul care ducea spre ieșirea locașului de cult.

Numai că, în dreptul ultimului scaun, am simțit dintr-o dată că piciorul stâng mi s-a prins în ceva necunoscut, apoi, cu toată forța am fost aruncat la podea, fără să mai pot reacționa în vreun fel. Când am încercat să mă ridic, mi-a fost imposibil. Aveam fractură de rotulă. M-am făcut alb la față și îmi amintesc bine că primul gând care mi-a trecut prin minte în acele clipe a fost: „Oare de ce m-a pedepsit Dumnezeu? Ce am greșit? Cu ce L-am supărat, încât El a îngăduit să mi se întâmple acest accident absurd chiar într-o biserică, la sfârșitul unui serviciu divin de închinare?”

Încă din copilărie îmi plăceau drumețiile pe munte și niciodată nu mi se întâmplase vreun accident sus pe crestele prăpăstioase ale munților. De ce tocmai aici, în biserică? Acestea au fost primele „valuri” care au încercat să-mi scufunde corabia sufletului. Uitasem – ca și ucenicii de pe vremuri -, că Domnul se afla la cârma vieții mele și că nu aveam de ce să mă tem.

Când am realizat acest lucru, chiar în acele momente când eram înconjurat de câțiva oameni binevoitori care mă compătimeau în așteptarea ambulanței, am alungat gândurile negative și mi-am zis: „Doamne, Tu nu greșești niciodată. Nu înțeleg de ce ai îngăduit să mi se întâmple tocmai mie și tocmai în acest loc acest accident absurd, dar Tu știi de ce mi s-a întâmplat acest lucru. Fii Tu cu mine și condu-mă Tu.”

Din acel moment, furtuna gândurilor și întrebărilor care loveau corabia sufletului meu a încetat subit. O pace cerească a coborât peste inima mea, asemenea acelei tăceri care a coborât peste Marea Galileii după ce Iisus a certat vânturile și marea, poruncindu-le să tacă.

Într-un final, a sosit ambulanța, am fost dus la urgențe și am fost operat chiar în acea noapte. Au urmat câteva luni de convalescență și recuperare, apoi o a doua operație pentru scoaterea tijelor. Îmi amintesc că pe masa de operație eram atât de liniștit și sufletul îmi era atât de senin încât glumeam cu medicul care mă opera. Cum am putut fi atât de liniștit pe acea masă de operație când știu bine câtă frică simțeam înainte față de gândul că aș putea vreodată să trec pe acolo?

O singură teamă se mai cuibărea în suflet: că nu voi mai putea urca vreodată pe munte. Doctorul m-a încurajat cu prudență, dar mi-a dat de înțeles că nu voi mai putea să mă cațăr pe crestele stâncoase ale înălțimilor pe care le iubeam atât de mult.

Un singur lucru pot însă să-l mărturisesc: După acest nefericit accident am făcut unele din cele mai frumoase excursii pe vârfuri de munte, acolo unde mă simt mai aproape de Dumnezeu și unde doar vulturii și caprele negre pot să ajungă.

Așa se întâmplă când în mijlocul furtunilor vieții ne reamintim că la cârma corăbiei noastre este Iisus, Domnul. Deși El îngăduie furtuna, El o ține sub control, fiind credincios promisiunii pe care ne-a făcut-o: „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc; te chem pe nume, ești al Meu” (Isaia 43:1).

Însă întâmplarea prin care au trecut ucenicii pe Marea Galileii este o bună ilustrare a istoriei Bisericii lui Christos de-a lungul timpului. Ucenicii reprezentau în acele momente Biserica lui Christos în sâmbure. Iisus se afla la cârma corăbiei, iar destinația era precis stabilită de Domnul ei: spre țărmul celălalt.

Pericolele nu au lipsit niciodată din istoria bisericii, căci ea a trebuit să înainteze pe terenul nesigur al apelor lumii acesteia, în mijlocul întunericului spiritual și făcând față celor mai violente furtuni provocate împotriva ei de Diavol.

Biserica a fost întotdeauna în primejdia de a fi invadată de „apele” aduse în sânul ei de valurile uriașe ale lumii. Însă Iisus nu a părăsit-o niciodată, chiar dacă oamenii au avut uneori falsa impresie că El i-a uitat. Dar știți care este cel mai mare pericol pentru această biserică lovită atât de crunt de furtunile urii lui Satana?

„Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?” Aceasta este primejdia: să considerăm că Lui nu-I mai pasă de această biserică și de viitorul ei, să credem că El a abandonat-o în mâinile vrăjmașului, renunțând să mai stea la cârma ei și lăsând-o să plutească în voia valurilor și a vânturilor. Pericolul cel mai mare este acela de a avea o imagine distorsionată a caracterului lui Dumnezeu.

„Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință?” – i-a mustrat Domnul pe puținii membri ai Bisericii Sale de atunci. Oare nu merităm și noi, Biserica lui Christos din secolul al XXI-lea, aceeași mustrare atunci când ne plângem în mijlocul încercărilor, când strigăm ca și când am fi orfani, disperați, deznădăjduiți și lipsiți de speranță și credință?

Iisus Se află la cârma Bisericii Sale și o va duce cu siguranță la limanul dorit. El Se află la cârma vieții mele, la cârma vieții tale și a vieții oricărui om care și-a predat viața în mâinile Lui. Promisiunea Lui este valabilă și astăzi pentru toți cei ce se află pe marea vieții în călătoria lor spre limanul păcii și al vieții veșnice, acolo unde nu vor mai fi valuri, vânturi, furtuni, întuneric și moarte:

„Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc; te chem pe nume, ești al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău” (Isaia 43:1‑3).

Lori Balogh