Marcu 2,27.28: „Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului”

Marcu 2,27.28: „Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului”

„Apoi le-a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; așa că Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului.”

În dorința de a susține ideea schimbării zilei de odihnă din Sabatul zilei a șaptea în duminica primei zile a săptămânii, unii comentatori ai Bibliei se folosesc ca argument de afirmația Mântuitorului citată mai sus.

Cuvintele acestea au fost rostite de Domnul Iisus în cadrul unei controverse cu fariseii pe tema păzirii Sabatului de către ucenicii Săi care, trecând printr-un lan de grâu și fiind înfometați, au smuls câteva spice pentru a-și astâmpăra foamea (vezi Marcu 2,23‑26; Matei 12,1‑8).

Unii comentatori interpretează afirmația lui Iisus ca fiind o dovadă a autorității Sale de a călca Sabatul și, prin urmare, de a-l schimba. Ei susțin că Mântuitorul S-a folosit de exemplul lui David și al preoților tocmai pentru a dovedi că El Însuși are această autoritate. Citez în continuare un comentariu trimis de un vizitator al blogului, care nu este de acord cu doctrina Sabatului biblic:

„Dacă Domnul Iisus este Domn al Sabatului, înseamnă că El are autoritate plenară asupra Sabatului și poate oricând să îl dea la o parte sau nu. Scriptura ne prezintă un pasaj sugestiv în această privință: „Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum și Eu de asemenea lucrez. Tocmai de aceea căutau și mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar și pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său…” (Ioan 5,17‑18).

Asupra textului din Ioan 5,17.18, adus ca argument în favoarea ideii că Mântuitorul a intenționat să desființeze Sabatul, voi reveni cât de curând. Revenind la textul luat în discuție, se naște o întrebare firească cu privire la controversa dintre Domnul Christos și farisei: Aici este vorba de autoritatea cuiva de a călca Sabatul sau, dimpotrivă, de legalitatea acțiunii unora ca David sau ucenicii în cadrul acestei legi? Oare Mântuitorul a apelat la exemplul lui David și al preoților pentru a demonstra că persoane cu autoritate pot schimba porunca Sabatului, în special, și Legea lui Dumnezeu, în general?

Dacă așa ar asta lucrurile, în lumea noastră ar exista un permanent conflict între autoritatea omenească și cea divină. Poate însă autoritatea omenească să treacă peste voința divină?

Dacă ucenicii, chemați înaintea Sinedriului, ar fi înțeles că există o autoritate omenească ce poate desființa Legea sau poate trece peste autoritatea divină exprimată în Legea Sa, nu ar mai fi dat un răspuns atât de categoric: „Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu?” (Fapte 4,19). „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.” (Fapte 5,29)

Intenția Mântuitorului nu a fost nici pe departe aceea de a susține că există vreo autoritate omenească ce ar putea pune sub semnul întrebării vreuna dintre cerințele lui Dumnezeu exprimate în Legea Sa. Dimpotrivă, nimeni nu este scutit de obligativitatea de a respecta normele divine: nici David, nici preoții, nici ucenicii Săi.

Ceea ce dorește Domnul Christos să le explice fariseilor în acea împrejurare este faptul că acțiunile acestor oameni (David, preoții și ucenicii) sunt în limite legale și chiar prevăzute de Lege. Lucrul reiese clar din contraîntrebarea pusă de Iisus fariseilor: „N-ați citit în Lege? …” (vezi Matei 12,5).

Rezultă clar că ceea ce au făcut David și preoții aparținea Legii, era în cadrul ei, nicidecum în afara ei, la fel cum era și cazul gestului ucenicilor. După opinia fariseilor, ucenicii au călcat Sabatul, însă din punct de vedere al legalității, ei erau nevinovați. Gestul lor se afla în cadrul intenției Legii însăși.

Disputa dintre Iisus și farisei era în jurul interpretării Legii lui Dumnezeu. Este clar că orice lege trebuie interpretată. În orice societate democratică există un for suprem, o Curte Supremă, care interpretează legislația țării respective. Fără această interpretare, legile ar fi aplicate de-a valma, după cum le interpretează fiecare.

Proclamându-Se pe Sine „Domn al Sabatului”, El fiind Creatorul lui, Mântuitorul Își atribuie rolul și autoritatea supremă de interpretare a Legii lui Dumnezeu, arătând spre adevărata intenție divină într-o poruncă sau alta. Însă autoritatea de a interpreta nu înseamnă autoritatea de a abroga, așa cum încearcă să susțină unii comentatori.

Explicându-ne ce este bine și ce nu este bine să facem în Sabat, Mântuitorul Își folosește autoritatea de a interpreta porunca lui Dumnezeu, dar prin aceasta El nu desființează porunca lui Dumnezeu.

În interpretarea dată de Iisus, faptul că preoții lucrau în Sabat în cadrul slujbelor de la templu nu era considerată o călcare a Poruncii a patra. Ei nu lucrau pentru cele pământești, ci activitatea lor era în sfera spirituală, în cadrul marii lucrări răscumpărătoare și mântuitoare. Ceea ce făceau ei se potrivea perfect cu spiritul Sabatului și cu intenția lui Dumnezeu cu privire la această zi sfântă.

În pasajul echivalent din Matei 12,1‑8, apare în plus un citat folosit de Iisus din scrierile lui Osea: „Milă voiesc, iar nu jertfe” (Osea 6,6). Spunând aceste lucruri, El lămurește încă odată ordinea priorităților în păzirea Sabatului: în primul rând împlinirea nevoilor celor aflați în suferință și abia apoi împlinirea unor prescripții rituale. Sau, mai concret spus: întâi îl ajuți pe vecinul căruia îi arde casa în Sabat și abia apoi, după ce ai făcut tot ce ai putut ca să-i ușurezi suferința, vei merge la biserică pentru a te închina. Mila trebuie să fie totdeauna înaintea jertfei.

În ceea ce privește afirmația Mântuitorului: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2,27), ea este edificatoare din cel puțin trei motive:

1) Domnul Christos afirmă clar că Sabatul a fost făcut pentru întreaga omenire, nu doar pentru poporul evreu, așa cum încearcă să susțină unii. Dacă Sabatul ar fi fost făcut doar pentru poporul evreu, Iisus ar fi trebuit să specifice: „Sabatul a fost făcut pentru evrei”. Însă o astfel de afirmație nu există nicăieri în Biblie.

2) Vorbind despre Sabat în termenii: „Sabatul a fost făcut…”, Domnul Christos ne trimite la Creație. El nu a fost făcut nici la Sinai pentru poporul Israel, nici cu puțin timp înainte de darea Legii pe Sinai, cu ocazia căderii manei (vezi Exodul cap.16), ci a fost făcut în săptămâna Creațieii, conform textului din Geneza 2,1‑3. Prin afirmația aceasta, El demontează toate încercările antisabatarienilor de a dovedi că porunca Sabatului nu a existat înainte de Sinai. Ea a existat, căci „Sabatul a fost făcut pentru om” (omenire), nu pentru evrei.

3) Al treilea lucru care reiese din afirmația Domnului Christos este intenția lui Dumnezeu cu privire la păzirea Sabatului. Aceasta a fost conceput ca o zi în slujba omului, pentru împlinirea tuturor nevoilor lui, îndeosebi a celor de natură spirituală. Sabatul este un dar divin pentru întreaga omenire, fapt care se observă clar (pentru cei ce doresc să observe!) dintr-un detaliu important: Porunca sabatului este singura poruncă din Decalog care promite binecuvântare și odihnă în același timp.

De ce oare atât de mulți creștini se opun unei porunci divine care le promite odihnă, ca o pregustare a odihnei mântuirii? Greu de înțeles…

Lori Balogh