Marcu 3,1‑6: Vindecarea omului cu mâna uscată

Marcu 3,1‑6: Vindecarea omului cu mâna uscată

„Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau să o pierzi?” (Marcu 3,4)

Toate vindecările pe care le-a făcut Domnul Christos în Sabat sunt folosite de antisabatarieni pentru a dovedi că El a pus bazele desființării ulterioare a zilei a șaptea, că zi de închinare și odihnă, în favoarea duminicii.

Una dintre aceste vindecări a fost cea a omului cu mâna uscată, făcută de Mântuitorul imediat după controversa cu fariseii pe tema spicelor smulse de ucenici în Sabat, în care Domnul declarase că El este „Domn chiar și al Sabatului” (vezi Marcu 2,28). Este evident că această vindecare a fost făcută de Iisus în mod intenționat în Sabat. Motivul? În primul rând ca să demonstreze care este intenția lui Dumnezeu cu privire la rolul Sabatului, iar în al doilea rând, ca să demonstreze cum Și-a exercitat El, Fiul lui Dumnezeu, domnia asupra acestei zile.

Scena s-a petrecut în sinagogă și într-o zi de Sabat, ceea ce dovedește că Iisus era un păzitor al Sabatului. Dacă intenția Sa ar fi fost să desființeze Sabatul, El ar fi putut rămâne acasă sau ar fi găsit un motiv oarecare de a nu participa la sinagogă într-o astfel de zi.

Nu știm dacă omul cu mâna uscată era un credincios care venea regulat la slujbele de la sinagogă sau dacă nu cumva el fusese adus intenționat de farisei pentru a-l pune la probă pe Iisus în privința păzirii Sabatului, găsind astfel un motiv de acuzare împotriva Lui. Cert este că fariseii care se aflau în sinagogă în acea zi nu se aflau acolo în primul rând pentru a se închina, ci urmărind un scop murdar: „Ei pândeau pe Iisus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui” (vezi Marcu 3,2).

În relatarea lui Matei apar câteva detalii suplimentare ale acestei întâmplări. Citindu-le gândurile necurate și „mâhnit de împietrirea inimii lor” (vezi Marcu 3,5), Mântuitorul l-a așezat pe om în fața celor prezenți, întrebându-i pe cei care se credeau experți în interpretarea Legii: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața sau să o pierzi?” (Marcu 3,4).

Matei redă o a doua întrebare pe care Domnul a pus-o în continuare sub forma unei pilde: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie și-i cade în groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce și s-o scoată afară? Cu cât mai de preț este deci un om decât o oaie?” (Matei 12,11.12).

Întrebarea pe care o ridică vindecarea omului cu mâna uscată este următoarea: De ce l-a vindecat Iisus pe acest om în Sabat: ca să abroge porunca păzirii Sabatului sau dimpotrivă, ca să le reamintească celor de față (dar și nouă tuturor) care este intenția lui Dumnezeu cu privire la această zi și care este valoarea și funcția originară a Sabatului?

Comentatorii antisabatarieni răspund: Ca să demonstreze că Sabatul nu mai trebuie ținut. Presupunerea greșită de la care pornesc aceștia este aceea că a salva viața este ceva contrar spiritului Sabatului. Total eronat! Scopul originar al Poruncii a patra era tocmai salvarea vieții sub toate aspectele ei.

O privire atentă asupra textului Poruncii a patra, dar și asupra tuturor celorlalte texte care reiau enunțul ei, ne arată grija deosebită a Creatorului față de ființele neajutorate și fără apărare. Porunca Sabatului ne îndeamnă să ne îndreptăm cu iubire și înțelegere spre semenii noștri mai puțin favorizați ca noi, ușurându-le pe cât posibil viața.

În enunțul Poruncii a patra sta scris: „Să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta” (Exodul 20,10). Într-un alt text se specifică: „Timp de șase zile să-ți faci lucrarea. Dar în ziua a șaptea să te odihnești, pentru ca boul și măgarul tău să aibă odihnă, pentru ca fiul roabei tale și străinul să aibă răgaz și să răsufle” (Exodul 23,12).

Este mișcătoare grija pe care Dumnezeu o arată prin această poruncă nu doar față de cei mai neajutorați dintre noi (copii, subalterni, străini), ci chiar și față de vite. Aceasta era funcția originară a Sabatului după ce păcatul a intrat în lumea noastră. Din nefericire, această funcție a Sabatului a fost uitată pe vremea Mântuitorului, rabinii îngrădind această zi cu molozul a sute de reguli omenești care transformaseră Sabatul într-o povară.

Pentru fariseii și cărturarii vremii erau mai importante ritualurile și regulile rabinice decât împlinirea unor nevoi ale celor suferinzi, decât vindecarea și chiar viața semenilor lor. Era o ironie a sorții faptul că acești experți ai Legii, care ar fi trebuit să cunoască primii funcția adevărată a Sabatului și intenția lui Dumnezeu cu privire la această zi, stăteau în sinagogă, în Sabat, cu inima împietrită și făcând planuri cum să-L ucidă pe Iisus (vezi Marcu 3,2.6).

Iată de ce Mântuitorul întreabă: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau să o pierzi?” (Marcu 3, 4). În timp ce El dorea să scape viața unui om lovit de suferință, ei, fruntașii religioși ai națiunii, nu știau ce să mai facă pentru a-L putea învinui și ucide pe Iisus.

Penibilul gândirii acestor oameni reiese din întrebarea Mântuitorului: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie și-i cade în groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce și s-o scoată afară? Cu cât mai de preț este deci un om decât o oaie?” (Matei 12,11) Prevederile rabinice permiteau salvarea unui animal neajutorat, aflat într-o situație care-i punea viața în pericol, chiar într-o zi de Sabat. În schimb, un om bolnav nu avea voie nici măcar să vină la sinagogă pentru a căuta vindecare.

Cu ocazia unei alte vindecări în Sabat (femeia gârbovă), fruntașul sinagogii „mâniat că Iisus săvârșise minunea aceasta în ziua Sabatului, a luat cuvântul și a zis norodului: „Sunt șase zile în care trebuie să lucreze omul; veniți dar în aceste zile să vă vindecați și nu în ziua Sabatului” (Luca 13,14). Iată cât de denaturată a ajuns înțelegerea contemporanilor lui Iisus cu privire la intențiile lui Dumnezeu legate de Sabat și cu privire la rolul și funcția acestei zile.

Nu a fost obiceiul Domnului Christos de a-i vindeca pe toți bolnavii întâlniți în timpul activității Sale publice doar în zilele de Sabat. Aceasta din cauza împietririi inimii concetățenilor Săi, a căror minte era îmbâcsită de reguli rabinice. Tot Luca ne spune că „la asfințitul soarelui, toți cei ce aveau bolnavi atinși de felurite boli îi aduceau la El. El Își punea mâinile peste fiecare din ei și-i vindeca” (Luca 40,40).

Probabil că dacă i-ar fi vindecat pe toți bolnavii în zilele de Sabat, ar fi stârnit mânia conducătorilor religioși înainte de vreme și lucrarea Sa s-ar fi încheiat curând. Însă cele șapte ocazii pe care le relatează evangheliștii, în care Domnul Christos a vindecat în Sabat, nu au fost altceva decât lecții date de Domnul Sabatului cu privire la modul în care trebuie păzită și sfințită această zi, restaurând rolul și funcția originară a Sabatului.

Lori Balogh