Păcatul – o afacere falimentară

Păcatul – o afacere falimentară

Pomul cunoștinței

Paradisul nu mai este pe pământ. Cu toate acestea, pomul cunoștinței binelui și răului poate fi găsit pretutindeni. De la poli până la ecuator, pe toate meridianele și paralele globului, pe toate continentele și insulele mării, acest „pom” a supraviețuit timpului, oferindu-și fructele îmbietoare tuturor oamenilor care se nasc pe pământ, fără excepție.

Prezența lui în mijlocul nostru este garanția liberului arbitru, garanția că suntem ființe libere să alegem între cele două (și singurele) opțiuni: binele și răul. Tot ce se întâmplă pe planeta noastră, în orice domeniu al vieții, fie că vorbim de viața personală, de familie, de biserică sau societate, este legat de ceea ce alegem și de care parte a baricadei ne așezăm.

Chiar și păgânii și sălbaticii din junglă, la care nu a ajuns încă Evanghelia lui Christos, au în conștiința lor acest pom al cunoștinței binelui și răului, fiind puși să aleagă în fiecare zi și în fiecare clipă între cauza binelui și cea a răului.

Dictatorii și unii lideri religioși au încercat să „taie” acest pom al cunoștinței, silindu-i pe supușii lor să meargă doar pe calea hotărâtă de ei, fără să mai poată alege singuri. Dar toate aceste încercări au eșuat lamentabil. Pomul cunoștinței binelui și răului își are rădăcinile în conștiința fiecăruia dintre noi și nimeni din această lume nu-l poate transforma în lemne de foc. Creatorul Însuși se îngrijește ca acest pom să existe ca simbol al libertății tuturor creaturilor Sale de a alege.

Două robii

Da, suntem liberi să alegem. Doar că aici Biblia ne oferă o surpriză aparent neplăcută: nu putem alege între libertatea absolută și robie, așa cum își doresc mulți oameni, ci între două robii.

Capitolul 6 din Epistola către romani vorbește în întregime despre cele două ipostaze (singurele, de altfel) în care se poate găsi un om din punct de vedere spiritual: fie rob al păcatului, fie rob al neprihănirii: „Căci atunci când erați robi ai păcatului, erați slobozi față de neprihănire. Și ce roade aduceați atunci? Roade de care acum vă este rușine, pentru că sfârșitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică” (Romani 6:20‑22).

Nu există poziție neutră, chiar dacă unii încearcă să introducă în domeniul moral, pe lângă alb și negru, și nuanțele de gri. Sunt bune și frumoase aceste nuanțe de gri, dar nu în domeniul moral, ci în artă.

Aceia dintre semenii noștri care se simt liberi în sens absolut, atât față de păcat – pe care ei cred că-l pot stăpâni -, dar și față de Dumnezeu, pe care nu vor să-L recunoască drept Domn al vieții lor, cred o iluzie. Ei dau dovadă că nu cunosc nici natura umană și nu se cunosc nici pe ei înșiși. Pentru ca cineva să fie liber în sens absolut, trebuie să fie Dumnezeu. Și cum lucrul acesta nu este posibil, orice creatură, prin însăși natura ei, este dependentă de Creatorul ei. Adică este „rob”.

Atunci când un om vrea să scape de „robia” Creatorului său, tânjind după libertatea absolută, cade fără să-și dea seama într-o altă robie, incompatibilă cu prima: robia păcatului. De la începutul până la sfârșitul existenței sale, omul se află undeva la mijloc, între cele două mari forțe care acționează în Univers: cea a lui Dumnezeu și cea a păcatului. Prima lucrează cu puterea iubirii și a neprihănirii, în timp ce a doua se folosește de puterea urii și a morții.

Cele două forțe sunt ireconciliabile. Biblia ne prezintă ca într-un tablou panoramic istoria luptei dintre bine și rău, dintre Christos și Satana, dintre iubire și ură, dintre neprihănire și păcat, îndemnându-ne mereu să trecem de partea binelui și având ochii mereu ațintiți spre finalul glorios al biruinței depline și definitive a binelui asupra răului. Și toate acestea, prin jertfa lui Christos care este piatra de temelie a restabilirii armoniei universale.

Dar până atunci? Până atunci ne aflăm încă pe terenul de luptă, prinși la mijloc între cele două forțe uriașe. Până atunci suntem, în funcție de alegerea pe care o facem fiecare dintre noi, fie robi ai neprihănirii, fie robi ai păcatului.

În pasajul biblic citat mai sus, Pavel vorbește despre două feluri de roade: ale păcatului și ale neprihănirii. Dacă înlocuim termenul „rod” cu alți termeni moderni, am putea vorbi despre „câștig” și „beneficiu”. De fapt, apostolul privește păcatul ca pe o afacere în care omul intră de bunăvoie, o afacere în care el investește și de la care așteaptă un câștig.

Romani 6:23 vorbește chiar despre o „plată a păcatului”, ceea ce înseamnă că păcatul, în calitatea lui de patron și stăpân, își plătește supușii, achitându-le „dividendele” pe care le merită. Dar oare merită să intri în afaceri cu acest stăpân?

Afaceri, afaceri…

Lumea capitalistă este de neconceput fără noțiunea de afacere. Termenul este folosit în toate mediile, chiar și de copii. Însă acum nu vorbim despre acest gen de afaceri, ci despre una de natură spirituală, cât se poate de păguboasă și care-i conduce la faliment chiar și pe cei mai buni economiști și manageri: afacerea păcatului.

De ce păcatul este cea mai proastă afacere pe care o poate face un om? Probabil că asocierea dintre cei doi termeni: păcat și afacere ne surprinde. Dar să observăm că aceleași legi care acționează în lumea afacerilor acționează și în lumea păcatului. În orice afacere, un om bine calculat, înainte de a întreprinde ceva, pune în cumpănă cel puțin trei lucruri:

1) Cât trebuie să cheltuiască – investiția.

2) Ce așteaptă de la afacere – perspectiva.

3) Care este câștigul real obținut – beneficiul.

În cazul în care câștigul este mai mare decât investiția, afacerea este profitabilă. Dacă dimpotrivă, câștigul este mai mic decât investiția, afacerea este proastă, ducând inevitabil la faliment.

Să aplicăm acum cele trei criterii amintite în domeniul spiritual:

1) Ce investește omul care păcătuiește.

2) Ce promite păcatul și care este perspectiva.

3) Care este câștigul real pe care-l aduce păcatul în viața unui om.

Pentru a înțelege mai bine de ce păcatul este cea mai proastă afacere posibilă, vă invit să luăm în discuție un caz concret dintre zecile și sutele de cazuri pe care le prezintă Biblia pe această temă.

Iuda – un „afacerist” falimentar

De ce tocmai Iuda? Pentru că dintre toți ucenicii lui Iisus, Iuda s-a evidențiat prin capacitățile sale. Cei mai mulți dintre ucenici erau oameni simpli care nu se pricepeau la afaceri. Poate doar Matei, fostul vameș care lucrase în domeniul financiar, îl egala pe Iuda.

Vă amintiți un moment din viața Mântuitorului în care Iuda, ca un bun finanțist ce era, a știut să facă un calcul rapid și să aprecieze o „afacere” ca fiind proastă? Desigur, e vorba de masa pe care Simon, fostul lepros, a dat-o în cinstea lui Iisus, ocazie la care a participat și Maria Magdalena. Este cunoscută scena în care aceasta aduce un vas plin cu mir foarte scump cu care spală picioarele lui Iisus.

Evangheliștii Matei și Marcu relatează că unora dintre ucenici le-a fost necaz văzând o asemenea risipă. Ioan însă precizează cine era de fapt agitatorul și autorul stării de nemulțumire dintre ucenici: „Unul dintre ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă, a zis: „De ce nu s-a vândut acest mir cu 300 de lei și să se fi dat săracilor?” (Ioan 12:4,5).

Vedeți? Iuda face un calcul rapid, punând în balanță cheltuiala Mariei și câștigul rezultat. Și ce constată Iuda? Că gestul femeii era o afacere cât se poate de proastă. Era o risipă de neiertat. Să risipești 300 de dinari, valoarea muncii unui an întreg, doar pentru a spăla niște picioare, fie ele chiar și ale Mântuitorului, e o risipă exagerată. Probabil că cu astfel de argumente a încercat Iuda să semene sămânța nemulțumirii între ucenici.

Desigur, nu pe săraci îi avea Iuda în vedere. Se gândea doar că cei 300 de dinari ar fi putut ajunge în mica visterie a grupului, iar el, în calitate de casier, i-ar fi putut folosi ulterior după bunul său plac. Biblia ne spune că Iuda era un hoț (vezi Ioan 12:6) nu pentru că fura la drumul mare, ci pentru că se plătea pe sine pentru serviciile pe care le făcea în interiorul grupului ucenicilor.

De ce toate aceste amănunte? Pentru a înțelege că Iuda era un bun finanțist și o adevărată mașină de calcul care știa în orice clipă să facă balanța între cheltuieli și profit. Cu toate acestea, în domeniul spiritual Iuda a intrat în cea mai proastă afacere a vieții lui: „afacerea” cu păcatul.

Atunci când s-a hotărât să-L trădeze pe Mântuitorul său, cu aproximativ un an înainte de răstignire, Iuda a cumpănit bine primele două criterii de care se ține seama în debutul oricărei afaceri: care este investiția și ce promite afacerea respectivă (care sunt perspectivele).

Văzând că Domnul refuza să preia tronul lui David în calitate de Împărat al lui Israel, pentru ca apoi să devină Eliberatorul poporului de sub jugul roman, Iuda face un plan: „Domnul nu vrea să devină împărat? Nu-i nimic, am să-L ajut eu. Voi aranja cu fruntașii poporului arestarea Lui, lucru pentru care voi primi ceva bani, iar El, văzându-Se arestat și cu perspectiva condamnării la moarte, va fi silit să Se elibereze singur printr-o minune. Apoi, în mod firesc, El se va sui pe tronul lui David, îi va alunga pe romani, iar noi, ucenicii Lui, vom fi numiți miniștri în noua Împărăție Mesianică. Și astfel, eu voi câștiga și argintii dar și un post de ministru în noua împărăție (probabil ministrul finanțelor)”.

Și Iuda, intrând în afacere cu păcatul trădării Fiului lui Dumnezeu și al Mântuitorului lumii, cumpănește: „Ce pierd și ce cheltuiesc? Arestarea lui Iisus, puțină agitație, puține emoții… Dar ce voi câștiga? Domnul va deveni Împăratul lui Israel, poporul va scăpa de jugul roman, iar eu voi fi bogat și puternic, privit de generațiile viitoare ca un erou care a fost creierul acestor schimbări.”

Numai că Iuda a pierdut din vedere cel de-al treilea criteriu: care este câștigul real al afacerii? Care urma să fie plata păcatului pentru serviciile aduse lui? Biblia ne arată care a fost „câștigul” real al „afacerii” lui Iuda: „Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Iisus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei 30 de arginți, i-a dat preoților celor mai de seamă și bătrânilor și a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?”, i-au răspuns ei. „Treaba ta.” Iuda a aruncat argintii în templu și s-a dus de s-a spânzurat” (Matei 27:3‑5).

Iată o afacere falimentară. Însă visul spulberat al ucenicului trădător, urmat de moartea sa rușinoasă și un renume demn de dispreț lăsat posterității, nu înseamnă nimic în comparație cu ceea ce va pierde Iuda la judecata finală.

Acesta a fost Iuda, priceputul contabil al micului grup de ucenici. A intrat în afacere cu păcatul și a pierdut totul. Și aceasta pentru că el a pierdut din vedere un lucru esențial: plata păcatului – adică „beneficiul” real pe care-l aduce păcatul -, este și va fi întotdeauna moartea.

Corigenți la lecția „Edenului pierdut”

Cei mai mulți oameni repetă, sub o formă sau alta, experiența tristă a lui Iuda, intrând în afacere cu păcatul, indiferent cum se numește acesta. Ceea ce îi derutează este faptul că păcatul promite mult, mult mai mult decât investești în el. Însă de la promisiune până la realitate este o prăpastie enormă. Păcatul promite mult, oferă foarte puțin, iar la urmă ia totul.

Ce le-a promis Satana – prin gura șarpelui din Eden -, primilor noștri părinți când îi amăgea să intre în afacere cu păcatul? „Atunci șarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veți muri; dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3:4,5).

Sunt patru lucruri pe care Diavolul le-a promis primilor oameni:

1) Nemurirea: „Hotărât că nu veți muri!”

2) O nouă perspectivă: „Vi se vor deschide ochii!”

3) O existență superioară: „Veți fi ca Dumnezeu!”

4) O nouă cunoaștere: „Veți cunoaște binele și răul!”

Ce au trebuit să investească primii oameni? La prima vedere, puțin, foarte puțin: doar un gest, o întindere de mână spre fructul interzis. Adam și Eva au cumpănit totul foarte superficial. Au crezut că cheltuiala e minimă, în timp ce perspectiva era deosebit de promițătoare. Ceea ce au ignorat ei au fost cuvintele Creatorului care îi avertizase: „În ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Geneza 2:17).

Într-adevăr, păcatul este cea mai proastă afacere. Milioane de oameni sunt orbiți de promisiunile lui, fără să știe că „beneficiul” real al păcatului este moartea veșnică. Dar când vorbim despre păcat nu trebuie să ne gândim doar la fapte îngrozitoare ca crima, genocidul, terorismul, trădarea, pedofilia sau incestul. Plata păcatului este aceeași fie că e vorba de puțină minciună sau invidie, fie că uităm să ne ținem promisiunile sau manifestăm puțină aroganță, fie că suntem necumpătați sau dezordonați. Orice păcat, oricât de mic ni s-ar părea, este o afacere falimentară, căci el îl exclude pe om din Împărăția lui Dumnezeu.

Dar oare Dumnezeu nu este prea sever cu noi? Nu are „sita” prea deasă atunci când îi alege pe cei ce vor moșteni Împărăția Sa? Cu siguranță că nu! Dumnezeu nu este prea sever în alegerea celor ce vor sta în prezența Lui o veșnicie. Vă invit să ne punem câteva întrebări la care să răspundem cu sinceritate:

– Poate Dumnezeu să admită în Împărăția Sa oameni răzvrătiți și nepocăiți în locul unor îngeri răzvrătiți și nepocăiți pe care i-a alungat de acolo?

– Își poate imagina cineva că în Paradisul recâștigat cei mântuiți vor minți, vor bârfi și se vor certa sub ramurile pomului vieții?

– Putem concepe o viață veșnică în care unii dintre cei mântuiți se vor jigni și se vor bate pe la colțuri de stradă în Noul Ierusalim?

– Va putea fi pace și armonie veșnică într-un loc în care oamenii vor fi leneși, aroganți, necumpătați, comozi, risipitori, invidioși, pesimiști și bănuitori?

Eu nu pot să-mi imaginez și nici nu-mi doresc o astfel de lume în care păcatul se va perpetua cu toate consecințele lui.

Alegeți!

Azi, mai mult ca niciodată, „negustorii” nevăzuți ai lumii văzduhului – îngerii căzuți, aflați sub comanda lui Lucifer -, îi ademenesc pe oameni cu tot felul de afaceri, unele mai atrăgătoare decât altele. Niciodată nu i s-a făcut atâta publicitate păcatului ca în zilele noastre. Ambalajul în care este prezentat este mereu altul, mereu mai atrăgător și mai provocator. Conținutul însă e mereu același.

Dar indiferent cum se numește el, păcatul este cea mai proastă și falimentară afacere și, mai curând sau mai târziu, el va împărți cu generozitate „dividendele” sale: boala, rușinea, suferința, oprobriul public și, în final, moartea veșnică – despărțirea de Dumnezeu. Aceasta este singură monedă cu care plătește păcatul, „fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Christos, Domnul nostru” (Romani 6:23).

Pomul cunoștinței binelui și raului ne invită pe fiecare la o alegere personală, o alegere între două robii: cea a păcatului și cea a neprihănirii. Dumnezeu însă ne deschide o altă perspectiva față de cea oferită de păcat. Aici nu e vorba de vreo afacere, căci în privința mântuirii nu se fac afaceri. Aceasta nici nu se cumpăra, nici nu se merită și nici nu se dobândește. Ea se primește doar ca dar din partea lui Dumnezeu.

Ai pregătit vreodată un dar scump și frumos ambalat pentru cineva drag, dar ai fost refuzat? Ce ai simțit în acele momente? Probabil că sentimentul a fost unul straniu și complex: o parte din tine a simțit durere amestecată cu nedumerire, iar cealaltă parte din ființa ta s-a simțit umilită și indignată.

Dar oare cum se simte Tatăl ceresc când vede milioane de oameni refuzând darul mântuirii și intrând în schimb în tot felul de afaceri păguboase cu păcatul? Oare nu se simte umilit și indignat? Oare pe Dumnezeu nu Îl doare când oamenii refuză darul mântuirii care pe El L-a costat prețul maxim posibil: viața Fiului Său?

Azi El ne invită la o nouă cercetare de sine. Există în viața nostra „afaceri” cu păcatul? Dacă în intimitatea ființei noastre recunoaștem acest lucru, atunci singura opțiune bună este părăsirea lor rapidă. Când Biblia ne avertizează că „plata păcatului este moartea”, ea nu glumește. De aceea, să ne întoarcem privirile de la strălucirea mărgelelor de sticlă ale acestei lumi și să privim la adevăratele nestemate ale Cuvântului lui Dumnezeu, între care Iisus Christos și jertfa Sa strălucesc ca un diamant ce nu poate fi prețuit îndeajuns.

Viața veșnică pe care o oferă Dumnezeu în dar celor ce aleg să fie robi ai neprihănirii nu este doar o viață fără sfârșit. Ar fi prea puțin. Mântuitorul ne-a promis: „Eu am venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug” (Ioan 10:10).

Viața veșnică este o viață îmbelșugată, plină de valori și de trăiri intense, o viață plină de împliniri, armonie, pace, bucurie, nădejde și prosperitate. Ea este adevărata viață trăită în prezența nemijlocită a Creatorului, Cel care poate umple orice gol și să împlinească orice nevoie fizică, intelectuală și spirituală a ființei noastre.

Cumpăniți bine cele două oferte ale pomului cunoștinței: binele sau răul, robia neprihănirii sau robia păcatului. Apoi alegeți! Dar nu uitați că păcatul, oricare ar fi el, este și va fi mereu cea mai proastă afacere.

„Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața ca să trăiești tu și sămânța ta!” (Deuteronomul 30:19).

Lori Balogh