Pilda vierilor

Pilda vierilor

Matei 21,33‑44; Luca 20,9‑19

O pildă unică

Între pildele rostite de Domnul Christos, Pilda vierilor se remarcă prin câteva elemente care îi conferă un caracter special, unic. Primul lucru pe care îl remarcăm este complexitatea pildei. Întâlnim aici istorie, dar și profeție. O istorie milenară, care începe odată cu exodul poporului Israel din Egipt și ajunge până la vremea Mântuitorului, dar și o profeție milenară, cu elemente apropiate în timp: moartea Fiului lui Dumnezeu, lepădarea poporului Israel și distrugerea Ierusalimului, dar și cu elemente îndepărtate: două mii de ani de creștinism, cu lucrarea de aducere de roade pentru Dumnezeu și Împărăția Sa. Iar la mijloc, între istorie și profeție, între trecut și viitor, se află Iisus, Mântuitorul lumii, personajul central al parabolei.

În această alegorie, Iisus dă la o parte două cortine: pe cea a trecutului, scoțând la lumină vina de neiertat a poporului ales – vină pentru care el a fost lepădat și pentru care i s-a luat „sfeșnicul” adevărului(vezi Apocalipsa 2,5), dar și cortina viitorului, arătând spre Israelul spiritual, spre Biserica lui Christos, care va împlini în final planurile lui Dumnezeu și va aduce roadele mult așteptate.

Dacă ne referim la timpul pe care-l vizează această pildă, el se întinde pe o perioadă de aproximativ 3 500 de ani, fără ca să se fi ajuns încă la finalul ei. Putem spune chiar că este o pildă interactivă, în care Biserica creștină, comunitatea din care facem parte și fiecare dintre noi, în mod personal, contribuim la împlinirea ei. Cum? Foarte simplu: prin aducerea roadelor pe care le așteaptă „Stăpânul viei” și pe care nu au vrut să le aducă cei din poporul ales de altă dată – evreii.

În aparență, Pilda vierilor este scrisă de evrei (Matei a fost evreu), vorbește despre evrei și le este adresată evreilor. Însă realitatea este alta. Pilda ne vizează și pe noi în aceeași măsură, căci noi suntem acel „neam” căruia Dumnezeu i-a încredințat via Sa și de la care așteaptă roadele cuvenite. Noi suntem noii „vieri” despre care apostolul Petru scrie: „Voi sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2,9). Faptul acesta ar trebui să ne intereseze cu atât mai mult cu cât ziua în care „Stăpânul viei” va veni să ceară roadele Sale este la ușă.

Pilda vierilor mai are ceva special, un fapt pe care nu îl întâlnim în cazul altor pilde rostite de Domnul: Pilda a fost înțeleasă aproape instantaneu după rostirea ei. Și ca orice adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu care este înțeles, Pilda vierilor i-a enervat pe unii dintre cei care au ascultat-o…

Nu a fost nevoie nici de tâlcuirea ei, nici de trecerea timpului pentru că ea să fie înțeleasă. Cum se explică acest lucru? Prin simplul fapt că pilda aceasta este de fapt o reluare și o adaptare a unei pilde foarte cunoscute din cartea profetului Isaia, cu care ascultătorii Mântuitorului, în mod deosebit conducătorii religioși, erau foarte familiarizați. Este vorba de pasajul intitulat „Via Domnului” din Isaia 5,1‑7.

Deși pilda a fost înțeleasă chiar în timpul rostirii ei, a existat totuși un moment surprinzător, care i-a găsit pe liderii religioși iudei nepregătiți. După ce Iisus le-a vorbit despre actul capital al nelegiuirii vierilor – planul de a-l ucide pe fiului stăpânului viei – El i-a întrebat pe ascultătorii Săi: „Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” (Matei 21,40).

Întrebarea aceasta i-a surprins pe preoți și pe farisei. Pe moment, ei nu au sesizat că pilda îi viza chiar pe ei, de aceea s-au grăbit să răspundă: „Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde și via o va da altor vieri care-i vor da roadele la vremea lor” (vers.41).

Un proverb spune că „fiecare pasăre piere pe limba ei”. Fără să-și dea seama, preoții și fariseii și-au pronunțat propria condamnare. Însă imediat și-au dat seama de gafa făcută și instinctiv au exclamat: „Nicidecum!” (Luca 20,16). Apoi, Mântuitorul i-a privit drept în ochi, spunându-le: „Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21,43).

Puteau oare urechile lor să audă cuvinte mai grele ca acestea? Ei, cei tăiați împrejur după Lege, evrei din evrei, în ceea ce privește Legea: fără prihană (vezi Filipeni 3,5.6), ei care aveau înfierea, slava, legămintele, Legea, slujba dumnezeiască, făgăduințele și patriarhii (vezi Romani 9,4.5), lor să li se ia Împărăția? Și cui să-i fie dată? Neamurilor? Cei pe care îi priveau de sus ca pe niște căței care se bucură de fărâmiturile căzute de la masa lor? Lucrul acesta era inacceptabil, iar Cel ce a îndrăznit să spună așa ceva despre poporul ales trebuia să moară.

De fapt, în Pilda vierilor Domnul Iisus vorbește despre moartea Sa iminentă. Le vorbise până atunci doar ucenicilor în câteva ocazii, însă aceștia, orbiți de prejudecățile lor cu privire la Împărăția mesianică pe care o așteptau, nu au înțeles mesajul.

De data aceasta, Domnul vorbește cu doar câteva zile înainte de răstignire, în chip profetic, de moartea Sa. Nicio altă parabolă nu ne vorbește despre acest subiect. De aceea, Pilda vierilor rămâne în tezaurul adevărurilor biblice că o pildă unică, cu totul specială.

Împrejurările

Împreună cu alte parabole: Pilda celor doi fii, Pilda nunții fiului de împărat, Pilda fecioarelor, Pilda nunții fiului de împărat și Pilda judecății viitoare, Pilda vierilor s-a numărat printre ultimele pilde rostite de Domnul Christos. Împrejurările erau dramatice. Domnul Iisus intrase în Ierusalim și fusese primit triumfal de poporul care striga: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!” (Matei 21,9).

Deși lucrurile mergeau bine în aparență, conform așteptărilor ucenicilor, și deși atmosfera care domnea în popor era optimistă, în realitate situația era din ce în ce mai dramatică. Încet, dar sigur, Mântuitorul se îndrepta spre tenebrele crucii, acel întuneric al morții a doua, acolo unde va fi „plânsul și scrâșnirea dinților” (vezi Matei 8,12; 13,42 etc.) despre care El vorbise de atâtea ori înainte.

Gonirea vânzătorilor din templu și răsturnarea meselor schimbătorilor de bani, dar și strigătele pline de bucurie ale copiilor în templu: „Osana Fiul lui David!” (Matei 21,15) au stârnit furia conducătorilor religioși ai poporului. Din acea clipă până în momentul arestării Sale, Iisus a fost supus unui tir dezlănțuit de întrebări ispititoare din partea acestor lideri religioși, întrebări care aveau scopul de a-L prinde în cursă și apoi a-L condamna.

Hotărârea de a-L ucide era deja luată de mințile cele mai „neprihănite” ale poporului ales, însă le lipseau probele de la dosar, fără de care rechizitoriul pe care urmau să-l prezinte înaintea poporului și înaintea autorităților romane nu ar fi fost complet. Și le mai lipsea ceva: ocazia favorabilă pentru a pune mâna pe El.

Așa se face că acești fruntași ai poporului, formați din preoții cei mai de seamă, rabini, cărturari, farisei și saduchei, L-au încolțit pe Iisus cu tot felul de întrebări ispititoare, fiecare dintre ei folosind arma pe care o mânuia cel mai bine.

Astfel, preoții cei mai de seamă și bătrânii poporului L-au întrebat pe Iisus: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea și cine Ți-a dat puterea aceasta?” (Matei 21,23). Fariseii conservatori, recunoscuți pentru lupta lor pentru apărarea credinței și a ființei naționale, L-au întrebat pe Domnul: „Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?” (Matei 22,17).

Iar saducheii, niște fruntași ai poporului mai liberali, care nu credeau nici în înviere, nici în existența îngerilor, I-au adus înainte o situație limită a unei femei care avusese șapte bărbați, toți fiind frați, dar care au murit unul după altul. Întrebarea lor ispititoare era: „La înviere, nevasta căruia dintre cei șapte va fi ea? Fiindcă toți au avut-o de nevastă” (Matei 22,28).

Toate aceste tiruri ispititoare L-au obosit pe Fiul lui Dumnezeu în ultimele șase zile înainte de arestarea Sa, astfel încât nopțile le petrecea afară din Ierusalim, în Betania. Acolo, în atmosfera liniștită a prietenilor Săi: Lazăr, Maria și Marta, Domnul a găsit o oază de liniște în mijlocul furtunii care începuse să se dezlănțuie împotriva Lui.

În aceste zile de luptă sufletească, când umbrele crucii se coborau tot mai amenințător asupra Ființei Sale, Mântuitorul a rostit Pilda vierilor. Dacă până în acele clipe El evitase să-i mustre pe față pe liderii religioși ai poporului Său, pentru a nu pune în pericol misiunea Sa înainte de vreme, de data aceasta Domnul lasă la o parte orice menajamente și spune lucrurilor pe nume. În ultimele Sale cuvântări și pilde, culminând cu mustrarea directă adresată cărturarilor și fariseilor din Matei cap.23, Iisus a demascat păcatul de neiertat pe care au ajuns să-l comită acești oameni, arătând că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la ei și va fi dată unui neam care va aduce roadele așteptate.

Realismul Pildei vierilor

Unii critici ai Bibliei contestă elementele alegorice ale Pildei vierilor, susținând că ele nu sunt realiste. Ei se întreabă: Se putea oare pe vremea aceea ca niște simpli arendași să fie atât de ostili față de trimișii stăpânului lor? Și mai grav decât atât, ar fi îndrăznit ei să pună la cale uciderea fiului moștenitor al acelui stăpân?

Asemenea tuturor celorlalte pilde rostite de Domnul Christos, și Pilda vierilor este cât se poate de realistă, fiind inspirată din realitățile vremii. Dealurile din jurul Ierusalimului erau pline de culturi de viță de vie, aceasta fiind una dintre ocupațiile de bază ale oamenilor din acea vreme. Obiceiul de a da în arendă, fie un ogor, fie o parcelă cultivată cu viță de vie, era o practică des întâlnită.

Documentele vremii arată că nouă din zece legi privitoare la proprietate se refereau la dreptul asupra posesiunii private. Pe această temă apăreau conflicte frecvente, mai ales dacă una dintre părți era romană.

Condițiile economice în care trăiau evreii în acea vreme erau deosebit de grele. Impozitele pe care oamenii de rând trebuiau să le plătească, atât statului evreu, cât și stăpânirii romane, se ridicau până la 30‑50% din venituri. Dacă un arendaș voia să prelungească arenda și anul următor, din cei 50 – 70% care-i rămâneau după plata impozitelor, 30% din venituri trebuia să oprească pentru semănăturile viitoare. Așa că mai rămâneau doar 20‑30% din veniturile obținute, însă nici acestea nu-i aparțineau în totalitate arendașului, căci din puținul rămas trebuia să-i înapoieze proprietarului partea care-i revenea conform contractului.

Așa se face că, în ciuda muncii susținute și a roadelor bogate, mulți evrei erau săraci. Însă pentru unii, sărăcia reprezintă o ispită spre neascultare. Ce să-i mai dai stăpânului viei? Tu cu ce mai rămâi din toată munca ta? De aceea, nu dai nimic, pentru că ești sărac. Iar când stăpânul își cere partea lui din roade, pe trimișii lui îi bați, iar pe fiul lui îl ucizi, sperând că vei scăpa de calvarul sărăciei și al lipsurilor.

Nu este exclus ca vierii din pildă, văzând că stăpânul zăbovește atâția ani să revină acasă, să fie tot mai convinși că acesta a murit, în inimile lor născându-se speranța că vor putea deveni ei moștenitorii, dacă-l vor înlătura pe fiul acestuia.

Din aceeași practică a timpului înțelegem că se obișnuia ca în jurul viei să fie ridicat un zid de piatră (gard) pentru ca via să nu fie călcată și distrusă de animale. De obicei, în mijlocul viei se ridica un turn de supraveghere, iar în partea stâncoasă a terenului se săpa un teasc conceput pe două nivele. Partea de sus a teascului era o suprafață de piatră netedă, cu un canal de jur împrejur, în care erau zdrobiți strugurii. În partea de jos se afla o cavitate săpată în stâncă, în care se adună mustul stors deasupra.

Acestea erau condițiile și practicile acelui timp și din aceste practici S-a inspirat Mântuitorul atunci când a rostit una dintre cele mai tulburătoare parabole – Pilda vierilor.

Simboluri și interpretări

Asemenea oricărei alte alegorii, Pilda vierilor lucrează și ea cu simboluri. Iar acestea nu sunt puține, mai ales în varianta relatată de Matei, în care găsim câteva amănunte care lipsesc din varianta lui Luca. Iată simbolurile: gospodarul (stăpânul viei), via, vița, primii vieri, al doilea rând de vieri, gardul, teascul, turnul, robii stăpânului, roadele, fiul stăpânului și uciderea acestuia în afara viei. În total 12 simboluri.

În Biblie, numărul 12 este legat de Împărăția lui Dumnezeu: 12 patriarhi, 12 iscoade trimise în Canaan, 12 ucenici și apostoli, 12 porți și 12 temelii ale cetății Noului Ierusalim. Este oare întâmplătoare prezența acestui număr în Pilda vierilor, o pildă care vorbește tocmai despre Împărăția lui Dumnezeu, luată de la unii și dată altora?

Înțelesul unora dintre aceste simboluri este cât se poate de clar, deoarece cheia lor poate fi găsită în pasajul din Isaia 5,1‑7, intitulat „Via Domnului”: „Via Domnului oștirilor este Casa lui Israel și bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea” (Isaia 5,7).

Așadar, „gospodarul” care a sădit via Îl reprezintă pe Însuși Dumnezeu, via îl reprezintă pe poporul lui Dumnezeu din toate timpurile, iar vița îi simbolizează pe oameni. Primii vieri îi reprezintă pe conducătorii religioși ai poporului: preoții, leviții, cărturarii, fariseii și rabinii. Această interpretare reiese în mod evident din dialogul purtat de Iisus cu acești lideri religioși, în care le spune deschis acestora: „Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21,43). Interpretarea este întărită și de reacția interlocutorilor lui Iisus: „După ce au auzit pildele Lui, preoții cei mai de seamă și fariseii au înțeles că Iisus vorbește despre ei” (vers.45).

Alte simboluri al căror înțeles este clar sunt: fiul gospodarului, care Îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu; uciderea fiului moștenitor în afara viei face referire la răstignirea Fiului lui Dumnezeu în afara cetății Ierusalimului („afară din tabără” – Evrei 13,13); robii stăpânului îi reprezintă pe profeții Vechiului Testament, primiți în marea lor majoritate cu ostilitate de conducătorii poporului; roadele cerute de stăpânul viei sunt, pe de o parte, roadele Duhului Sfânt, așa cum sunt enumerate în Galateni 5,22.23, adică un caracter sfințit, iar pe de altă parte, roadele se referă la sufletele câștigate la mântuire în urma lucrării misionare.

În general, aceste prime simboluri sunt interpretate la fel de diverși comentatori ai Bibliei. Însă celelalte simboluri sunt interpretate diferit, lăsând tâlcuirea lor la îndemână imaginației fiecăruia. Astfel, gardul din jurul viei reprezintă pentru unii Legea lui Dumnezeu, a cărei păzire promite ocrotire din partea Lui. Pentru alții însă, gardul reprezintă ocrotirea promisă de Dumnezeu, fără să implice ascultarea de Lege.

Teascul reprezintă pentru unii încercările vieții care îl conduc pe om la pocăință, în timp ce pentru alții, el reprezintă împotrivirea lumii față de cei care încearcă să păzească Legea lui Dumnezeu. Turnul reprezintă pentru unii regalitatea – casa lui David, în timp ce pentru alții, el este un simbol al templului, așezat în mijlocul „viei” poporului Israel, locul celei mai înalte spiritualități.

Al doilea rând de vieri îi reprezintă pe conducătorii Bisericii creștine, cei cărora li s-a încredințat responsabilitatea de a aduce roadele pe care nu au vrut să le aducă liderii religioși ai poporului Israel. În dreptul acestui simbol există și alte interpretări, aparținând în mod deosebit creștinilor evanghelici care cred că înainte de revenirea Domnului Christos, poporul Israel se va întoarce la Dumnezeu în masă.

Aceștia afirmă că „neamul” despre care vorbește Iisus că va primi Împărăția lui Dumnezeu nu se referă la Biserica creștină, care prin definiție este formată din multe neamuri, ci la o altă generație viitoare de evrei care, întorcându-se la Dumnezeu, vor aduce roadele așteptate. Argumentele acestora se bazează pe faptul că, în Biblie, uneori termenul „neam” nu se referă la un popor, ci la o generație.

În ceea ce mă privește, prefer interpretarea clasică a simbolurilor, în care gardul simbolizează Legea lui Dumnezeu, teascul – încercările vieții care duc la desăvârșirea caracterului, turnul – templul din mijlocul națiunii, iar vierii cei noi care au primit Împărăția suntem noi, toți creștinii care am preluat misiunea poporului evreu de a aduce roadele așteptate de Dumnezeu, atât în ce privește caracterul, cât și în privința răspândirii Evangheliei în lume.

Aceeași cauză, aceleași efecte

Istoricii au observat, în urma unor studii amănunțite, că marile națiuni și imperii ale lumii au căzut, unele dintre ele dispărând definitiv din istorie, nu în primul rând din cauze externe, ci din cauza decăderii morale, a abuzului, a violenței, a rivalităților interne și a autodistrugerii (vezi A. J. Toynbee, „Studiu asupra istoriei”).

De-a lungul istoriei sale zbuciumate, poporul evreu a fost rând pe rând rob al asirienilor, babilonienilor, medo-perșilor, grecilor și romanilor. Însă nu acesta a fost factorul care a condus la dezastrul națiunii, ci cauza a fost cu totul alta: lipsa „roadelor” pe care Dumnezeu, „Stăpânul viei”, le aștepta de la ei, precum și felul în care s-au purtat cu trimișii lui Dumnezeu care încercau să-i readucă pe calea cea bună.

Oare lucrul acesta nu este valabil și în dreptul nostru, fie ca individ, fie ca Biserică creștină în ansamblul ei? Ce pune în pericol relația noastră cu Dumnezeu: persecuția din partea celor din afară, sau mândria, răutățile și conflictele din interior, felul în care îi tratăm pe frații noștri, pe cei trimiși de „Stăpân” să ceară roadele cuvenite? Felul în care Îl tratăm pe Fiul lui Dumnezeu în viața noastră nu este mai important decât felul cum ne tratează oamenii pe noi?

Prezența acestor lucruri nedorite în Biserica lui Christos ne arată că și noi facem aceleași greșeli ca și evreii de altă dată. Prin aceasta Îl privăm pe „Stăpânul viei” de roadele pe care le așteaptă de la noi. „Nu vă înșelați: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va și secera.” – spune apostolul Pavel (Galateni 6,7). Iar profetul Osea trage aceeași concluzie: „Fiindcă au semănat vânt, vor secera furtună” (Osea 8,7).

Așadar, aceleași cauze vor produce întotdeauna aceleași efecte. „Pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (Apocalipsa 2,5). Acesta este avertismentul dat de „Martorul credincios și adevărat”, însă de data aceasta nu poporului evreu, ci Bisericii creștine care a preluat mandatului vechiului Israel și care este în pericol să repete același greșeli ca ale primilor „vieri”.

Iar Bisericii creștine care trăiește și lucrează în imediata apropiere a revenirii Mântuitorului, îi este adresat unul dintre cele mai grave avertismente din câte există în Cuvântul lui Dumnezeu: „Am să te vărs din gura Mea”, dacă nu te pocăiești (Apocalipsa 3,16).

Din acest motiv, Pilda vierilor nu-i privește doar pe evreii din vremea primului secol care au pierdut privilegiul de a fi poporul ales, ci ea ne vizează pe noi, „vierii” chemați să lucrăm în via Domnului în prag de final de istorie. Dacă și noi vom repeta aceleași greșeli că ale israeliților din vechime, la ce ar trebui să ne așteptăm?

„Vierii” de ieri, „vierii” de azi

Ce a așteptat stăpânul viei de la vierii lui, fie că vorbim de primii, fie de ultimii vieri? Roadele cuvenite, nimic mai mult. Adică un caracter sfânt și împlinirea unei misiuni sfinte: predicarea Evangheliei. Aceasta este tot ce a așteptat și așteaptă încă „Stăpânul viei” de la vierii lui.

Cei care susțin că în Vechiul Testament era altfel, că Dumnezeu le-a cerut evreilor să asculte de Lege, iar în Noul Testament El nu ne mai cere așa ceva, căci „Christos este sfârșitul Legii” (Romani 10,4), pierd din vedere acest amănunt important al Pildei vierilor: „Stăpânul viei” nu le cere noilor „vieri” ai Bisericii creștine decât aceleași lucruri pe care le-a cerut și „vierilor” Săi din Vechiul Testament, adică roade.

„Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6,8).

Condițiile mântuirii au rămas neschimbate de-a lungul veacurilor și nimeni și nimic nu le va schimba atâta vreme cât „Stăpânul viei” „este „Același: ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8). Știți care era marea problemă a vierilor evrei din vechime, dar și a vierilor creștini de astăzi?

Vierii din pildă lucrau cu conștiinciozitate și aduceau roade. Stăpânul nu-i acuză de lenevie. Marea lor problemă era că iubeau via, voiau să o muncească, obțineau roade, dar nu-L doreau nici pe Stăpânul viei, nici pe robii Lui, nici pe Fiul Lui. Exact acest lucru s-a întâmplat cu „vierii” Vechiului Testament și istoria se repetă cu „vierii” Noului Testament.

Despre Domnul Christos stă scris că „a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11). De ce nu L-au primit evreii pe Fiul lui Dumnezeu? Și de ce în era creștină Iisus este văzut de profetul Ioan, în viziunile Apocalipsei, stând în afara ușii inimii? (Apocalipsa 3,20).

Răspunsul este simplu: Atât în mozaismul din antichitate, cât și în creștinismul actual, toate mergeau ca unse. Sistemul religios era bine pus la punct, ca și astăzi. Templul funcționa, ceremoniile se desfășurau ca la carte, iar credincioșii aveau de toate: o mulțime de sărbători, o istorie sfântă, o Lege divină, o religie superioară din toate punctele de vedere față de religiile popoarelor lumii. La fel se întâmplă și cu creștinismul zilelor noastre. Sistemul religios funcționează perfect, iar credincioși au de toate: catedrale și lăcașuri de cult, instituții de sănătate și de educație, ceremonii, sărbători, tradiții și obiceiuri.

„Vierii” de ieri și cei de azi nu se deosebesc: iubesc valorile pe care le au, apreciază religia lor, dar fără să fie deranjați de Dumnezeu, Cel care le-a dat aceste valori și care este esența religiei lor. Via din pildă funcționa perfect, asemenea unei companii prospere care aduce profit. Dar apariția profeților în tot acest sistem religios care funcționa perfect îi deranja pe oameni, căci profeții, în calitatea lor de robi ai „Stăpânului viei”, le reamintea oamenilor de datoria lor de a aduce roade. Profeții îi mustrau deopotrivă și pe regi (autoritatea civilă), dar și pe preoți (autoritatea religioasă). Or lucrul acesta îi deranja grozav pe „vieri”.

Istoria Vechiului Testament este plină de acte de cruzime săvârșite de „vierii” poporului Israel față de robii „Stăpânului viei”. Iată un exemplu edificator pentru această atitudine de continuă răzvrătire față de trimișii lui Dumnezeu:

„Domnul a trimis la ei proroci ca să-i întoarcă înapoi la El, dar n-au ascultat de înștiințările pe care le-au primit. Zaharia, fiul preotului Iehoiada, a fost îmbrăcat cu Duhul lui Dumnezeu. El s-a înfățișat înaintea poporului și le-a zis: „Așa vorbește Dumnezeu: „Pentru ce călcați poruncile Domnului? Nu veți propăși. Pentru că ați părăsit pe Domnul, și El vă va părăsi.” Și au uneltit împotriva lui și l-au ucis cu pietre din porunca împăratului, în curtea Casei Domnului” (2 Cronici 24,19‑21; vezi și 36,15.16).

Domnul Iisus știa ce le vorbește liderilor religioși ai vremii Sale, căci istoria Vechiului Testament este plină de astfel de evenimente întunecate. La câțiva ani după rostirea Pildei vierilor, Ștefan, primul martir al Bisericii creștine, îi privea drept în față pe prigonitorii săi și le spunea: „Oameni tari la cerbice, netăiați împrejur cu inima și cu urechile! Voi totdeauna va împotriviți Duhului Sfânt. Cum au făcut părinții voștri, așa faceți și voi. Pe care dintre proroci nu i-au prigonit părinții voștri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-ați vândut acum și L-ați omorât” (Fapte 7,51.52).

Dar „vierii” Bisericii creștine nu au repetat și ei aceleași greșeli față de „robii” trimiși la ei de „Stăpânul viei”? Cum ne explicăm altfel ororile Inchiziției și rugurile înălțate în Evul Mediu? Cum ne explicăm arestările, torturile, confiscarea averilor, disprețul și toate privațiunile la care au fost supuși toți cei ce îndrăzneau să-i tulbure pe „vierii” Bisericii din liniștea lor?

Nicolae Iorga spunea despre societatea în care trăim: „Oamenii L-au închis pe Dumnezeu în Biserică, pentru ca ei să umble liniștiți în lume”. Aceasta a fost și este marea problemă a „vierilor” de ieri și de azi: o religie care merge strună, dar fără Dumnezeu…

Dacă ateii și evoluționiștii încearcă să-L îndepărteze pe Dumnezeu din propria Creație, liderii religioși apostaziați încearcă să-L îndepărteze pe Dumnezeu din mijlocul Bisericii Sale. De ce? Pentru că prezența Lui deranjează, caracterul Său mustră, iar cerințele Legii Sale tulbură uriașul angrenaj religios cu toate formele sale.

Cum este religia ta personală? Este doar un sistem bine pus la punct, cu ritualuri, tradiții și obiceiuri, dar din care lipsește ceea ce este mai important: Dumnezeu? Cum reacționezi când „robii Stăpânului viei” îți amintesc de datoriile pe care le ai față de El? Când îți vezi „hambarele” vieții pline de binecuvântări, ești dispus să-I dai „Stăpânului viei” partea care I se cuvine?

Aici nu e vorba în primul rând de bani. Cele mai mari realizări ale noastre sunt la nivelul ideilor, nu al obiectelor. Cât suntem dispuși să-I oferim lui Dumnezeu din ideile noastre, din gândurile noastre, din timpul nostru, din preocupările și energia noastră? Unde se află Iisus, Fiul „Stăpânului viei”: dincoace sau dincolo de ușa inimii tale, de ușa familiei tale și de ușa Bisericii tale?

Un „Stăpân” supărat

Dacă din întreaga Scriptură am avea la dispoziție doar Pilda vierilor, ne-ar fi suficient să înțelegem cele două mari trăsături ale caracterului lui Dumnezeu, pe care se bazează guvernarea Lui în Univers: dreptatea și mila.

Citind pilda, nu se poate să nu fii uimit de răbdarea pe care a manifestat-o Stăpânul viei față de vierii Lui. În varianta prezentată în Evanghelia lui Matei, se vorbește despre două valuri de trimiși ai Stăpânului, urmate de trimiterea propriului fiu. Nu știm dacă Mântuitorul S-a referit prin aceasta la două grupe de profeți: unii care au trăit înainte de robia babiloniană, iar alții, după întoarcerea din robie. Cert este că atitudinea vierilor a fost aceeași: „Vierii au pus mâna pe robii Lui și pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât și pe altul l-au ucis cu pietre” (Matei 21, 35).

În varianta din Luca este sugerată chiar o creștere a agresivității vierilor față de robii trimiși de Stăpân. Primul rob este bătut și trimis înapoi cu mâinile goale; al doilea este bătut și batjocorit, iar al treilea este bătut, batjocorit și rănit (vezi Luca 20,10‑12).

Când citești istoria Vechiului Testament, te cutremuri de ce au putut să facă liderii religioși profeților trimiși de Dumnezeu. Iar când citești istoria Bisericii creștine, te cutremuri de ce au putut să facă liderii ei trimișilor lui Dumnezeu din fiecare epocă în parte. Și totuși, privind scenele, fie cele din Vechiul Testament, fie cele din Noul Testament, există și ceva luminos în ele. Dar acel lucru luminos îl poți zări nu privind la oameni, ci la Dumnezeu.

Care proprietar de vie ar fi tolerat un asemenea comportament de la vierii lui încă de la prima abatere? Răbdarea lui Dumnezeu, simbolizat aici prin „Stăpânul viei”, este uimitoare. El nu pedepsește nici după ce primul rob a fost bătut, nici după ce al doilea rob a fost bătut și batjocorit, nici după ce cel de-al treilea rob a fost bătut, batjocorit și rănit. Acesta este adevăratul caracter al Dumnezeului nostru: un Dumnezeu „încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își tine dragostea până în mii de neamuri …” (Exodul 34,6.7).

„Vierii” Vechiului Testament au făcut însă o greșeală fatală, repetată din nefericire și de „vierii” Noului Testament: Ei au uitat că via nu era a lor și că după epuizarea ultimei Sale încercări de a-i convinge să revină la normalitate, „Stăpânul viei” avea să se supere și să facă dreptate.

În toate încercările Sale de a-i convinge pe vieri să-și facă datoria, Stăpânul se întrebă de fiecare dată: „Ce să fac?” (Luca 20,13). Sau, așa cum este redată întrebarea în cartea lui Isaia: „Ce aș mai fi putut face viei Mele și nu i-am făcut?” (Isaia 5,4). „Ce metode noi să folosesc ca să-i atrag pe oameni? Ce dovezi ale iubirii Mele să le mai arăt?” După ce ultimul argument a fost rostit, prin venirea și respingerea Fiului Său, „Stăpânul viei” își schimbă atitudinea. Acum El nu se mai întreabă: „Ce să fac?”, ci „Ce să le fac acestor vieri?”

Prin respingerea Fiului și trimiterea Lui la moarte, harul s-a închis pentru „vierii” din vechime. Marea greșeală a evreilor a fost aceea că au confundat îndelungă răbdare a lui Dumnezeu cu slăbiciunea, și harul Său cu libertatea de a păcătui fără limită.

Oare noi, „vierii” Noului Testament, nu repetăm aceeași greșeală? Scriind Bisericii creștine de abia născută, apostolul Iuda ne avertizează: „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni scriși demult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul Stăpân și Domn Iisus Christos” (Iuda 4).

Evreilor nu le-a venit să creadă că Împărăția urma să fie luată de la ei și dată neamurilor. Bisericii apostaziate a Evului Mediu, cu ceremoniile și catedralele ei grandioase, nu i-a venit să creadă că Împărăția va fi luată de la ea și va fi dată valdenzilor, catarilor, albigenzilor, hughenoților și altor creștini prigoniți până în crestele munților sau în adâncimile pământului. Europei de Vest nu-i vine să creadă că bisericile și catedralele ei mărețe se golesc una după alta, în timp ce creștinismul se dezvoltă atât de spectaculos în țări sărace din America Latină, Africa sau Asia.

Dar nouă, nouă ne vine să credem că într-o zi, dacă nu ne împlinim datoria de vieri în via Domnului, El ar putea să ne ia Împărăția și să o dea altora mai vrednici? Așa a procedat Dumnezeu întotdeauna de-a lungul istoriei: Când unii L-au respins pe Fiul Său și Legea Sa, harul a fost luat de la ei și oferit altora. Când unele biserici s-au golit, Dumnezeu a transmis altor „vieri” însărcinarea de a aduce roadele cuvenite.

Dumnezeu nu va face excepție cu nimeni, căci spre deosebire de oameni, El este drept și consecvent cu Sine. Există un timp al harului, dar este și un timp al judecății, chiar dacă acesta pare să întârzie. La revenirea Lui, Mântuitorul nu va mai chema pe nimeni la pocăință, ci doar îi va întreba pe „vierii” Săi necinstiți de ce și-au bătut joc de „via” Lui și de ce nu au adus roadele așteptate.

După aproximativ patru decenii de la rostirea Pildei vierilor, evreii au simțit pe propria lor piele mânia „Stăpânului viei”. După un asediu de 143 de zile, Ierusalimul a fost ras de pe fața pământului, templul a fost făcut una cu pământul, evreii care au supraviețuit au fost luați sclavi și împrăștiați în toate colțurile lumii, iar pe locul templului, privit cu atât mândrie de ei, romanii au înălțat un templu închinat lui Jupiter. Astăzi nu mai există acel templu roman, în schimb se ridică impunătoare spre cer, cu cupola ei aurită, marea moschee Al-Aqsa.

Ce a mai rămas din marea mașinărie religioasă a evreilor din vremea Mântuitorului? Doar un zid… Un „Zid al Plângerii”…

Concluzii

Să nu uităm că „via” nu este a papei de la Roma, nici a patriarhului de la Constantinopole, nici a episcopilor, preoților, pastorilor sau slujbașilor Bisericii. Ea Îi aparține Stăpânului și El nu va renunța niciodată la dreptul Său de proprietar asupra ei.

Noi putem uita că avem niște datorii de împlinit în „via” Lui, dar El nu uită. Dacă noi credem că Dumnezeu ne-a dat sănătate doar ca să ne bucurăm noi de ea, ne înșelăm. Dacă noi credem că El ne-a dat inteligență doar ca să conducem bine o firmă, ne înșelăm. Dacă noi credem că Dumnezeu ne-a dat timp, energie, libertate, bani și tot ceea ce avem doar pentru ca nouă să ne fie bine, ne înșelăm amarnic.

Dumnezeu așteaptă roade. El așteaptă să-I înapoiem sub forma slujirii noastre o parte din ceea ce ne-a oferit cu atâta generozitate și fără ca noi să merităm. Dacă Dumnezeu este bun și ne rabdă necredincioșia un an, cinci ani sau cincizeci de ani, aceasta nu înseamnă că harul Său este slăbiciune, ci dragoste (vezi 1 Ioan 4,8). Însă harul Lui are o limită și dincolo de această limită nu se întrezărește nimic bun.

Pe acest Dumnezeu dorim să-L slujim, pentru caracterul Său dorim să fim niște „vieri” credincioși, care vor aduce roadele pe care le așteaptă de la noi. Celor care vor împlini așteptările Sale, le va fi dat să audă unele dintre cele mai mângâietoare cuvinte care au fost sau vor fi rostite vreodată:

„Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”

(Matei 25,34).

Lori Balogh