A împietrit Dumnezeu inima lui faraon?

A împietrit Dumnezeu inima lui faraon?

Pasajul biblic care relatează despre evenimentele dramatice petrecute în timpul Exodului îi tulbură pe unii creștini. Motivul este o afirmație pe care o face Însuși Dumnezeu în dialogul purtat cu Moise, înainte ca acesta să plece în Egipt pentru a conduce eliberarea poporului evreu din robia egipteană: „Domnul a zis lui Moise: „Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi toate minunile pe care ți le pun în mână, să le faci înaintea lui Faraon. Eu îi voi împietri inima și nu va lăsa poporul să plece”.

Textul citat mai sus este unul dintre cele mai dificile pasaje biblice. Aceasta se datorează faptului că miza este uriașă. Aici nu este vorba de o doctrină sau alta, pe care o înțelegem diferit în funcție de denominațiunea din care facem parte. Aici este în discuție însăși problema cunoașterii lui Dumnezeu, lucru de care Domnul Christos a legat propria noastră mântuire: „Căci viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).

Niciunui creștin nu îi este indiferent cum este Dumnezeul căruia I se închină. Dacă ar fi pus să răspundă la întrebarea: „Cum Îl poți caracteriza pe Dumnezeu doar în două cuvinte?”, orice creștin ar răspunde fără ezitare: „Dreptate și Dragoste”. Sau invers.

Corect! Dar unde este dreptatea lui Dumnezeu în cazul împietrii inimii lui faraon? Dar iubirea Lui, cum s-a manifestat în acest caz? Problema pe care o ridică acest text biblic este legată de o întrebare: Cine este responsabil pentru împietrirea inimii lui faraon: Dumnezeu sau însuși faraon? A fost faraon predestinat să se împotrivească lui Dumnezeu sau el singur și-a împietrit inima, fiind astfel singurul răspunzător de consecințele care au urmat?

Biblia ne învață că libertatea de alegere a ființelor create de El este un principiu universal, respectat, garantat și promovat de Creator. Dar în acest caz, unde este libertatea de alegere a lui faraon, din moment ce Însuși Dumnezeu l-a forțat să meargă pe o anumită cale, împietrindu-i inima? Dacă faraon a fost obligat, în afara voinței lui, să ia o atitudine ostilă față de Dumnezeu și poporul Israel, de ce a fost considerat vinovat și de ce a fost pedepsit atât de aspru?

Pe internet există o mulțime de comentarii pe marginea acestui text. Unele dintre ele au o notă de resemnare, bazându-se pe cele scrise de apostolul Pavel în Romani 9,14‑23. Dacă Dumnezeu este „Olarul”, iar noi suntem „lutul”, este de la sine înțeles că El poate face ce vrea cu noi, împietrind pe cine vrea și îndurându-Se de cine vrea.

Alte comentarii se folosesc de acest text pentru a demonstra validitatea teoriei predestinării. Expresii pe care le auzim zilnic, cum sunt: „ce ți-e scris”, „asta îți este soarta” sau „ăsta îți este destinul”,  își găsesc suportul biblic în texte ca cel amintit mai sus. Dacă Dumnezeu a hotărât ca faraonul egiptean să-și împietrească inima, înseamnă că El hotărăște soarta (destinul) oricărui om de pe pământ. Teoria nu e nouă, nici măcar creștină, ci o regăsim atât în religiile antice, cât și în religiile păgâne actuale (de ex. în hinduism).

Sunt necesare câteva observații:

1) În capitolele 3‑14 din cartea Exodul sunt descrise patru moduri diferite de împietrire a inimii lui faraon:

a) Dumnezeu anunță că va împietri inima lui faraon (Exodul 4,21; 7,3).

b) Inima lui faraon s-a împietrit, fără să se identifice cauza care a dus la această împietrire (Exodul 7,13.14.22; 8,19; 9,7.35).

c) Faraon și-a împietrit inima singur (Exodul 8,15.32; 9,34).

d) Dumnezeu a împietrit inima lui faraon (Exodul 9,12; 10,1.20.27; 11,10; 14,4.8.17).

2) O exegeză sănătoasă cere ca orice adevăr biblic să fie în armonie cu întreaga Scriptură. Interpretarea unor texte sau declarații biblice, rupte de contextul imediat și de cel general al Bibliei, poate duce la aberații.

Umblând des pe munte, am învățat un lucru elementar, dar foarte important în orientare. Fiind în golul alpin, unde reperele nu sunt prea multe, dacă vreau să fiu sigur că traseul pe care merg este cel corect, trebuie să văd concomitent mai mulți stâlpi indicatori. Traseul corect trebuie să treacă prin toți stâlpii indicatori, nu doar prin unul dintre ei. Cine vrea să afle direcția corectă și se oprește în dreptul unui singur stâlp cu marcaj, riscă să se rătăcească.

În cazul în discuție, interpretarea textului din Exodul 4,21 și a declarației lui Dumnezeu: „Eu îi voi împietri inima” fără să ținem cont de restul Scripturii, ne poate duce pe pista greșită a predestinării, care nu are nimic în comun cu ideea de dreptate, de judecată și de iubire divină.

Dacă Cuvântul Scripturii ne învață că „Dumnezeu este dragoste” (vezi 1 Ioan 4,8; Ioan 3,16) și dreptate (vezi Exodul 34,7; Apocalipsa 15,3), atunci El trebuie să fie dragoste și dreptate și în cazul „împietririi” inimii lui faraon, nu-i așa? În caz contrar, Biblia ar conține contradicții și ar deveni nedemnă de crezare.

Personal, atunci când întâlnesc un text dificil ca acesta, încerc să-l înțeleg integrându-l în marile adevăruri clar descoperite în Scriptură. În cazul de față, încerc să înțeleg afirmația că Dumnezeu i-a împietrit inima lui faraon prin prisma a ceea ce deja este descoperit clar și neîndoios despre caracterul lui Dumnezeu, și anume prin prisma iubirii Sale infinite și a dreptății Sale desăvârșite.

3) Autorii cărților Bibliei folosesc uneori un limbaj care scoate în evidență nu atât realitatea, cât percepția omului asupra a ceea ce se întâmplă. Or, această percepție poate fi greșită uneori. Un exemplu în acest sens este cartea lui Iov. Patriarhul însuși, lovit de numeroase încercări și suferințe, a perceput suferințele de care avea parte ca venind de la Dumnezeu. Ceea ce nu era adevărat.

Noi avem harul de a vedea, datorită Revelației, dincolo de ceea ce putea vedea și percepe omul Iov, dincolo de scena pe care se desfășurau evenimentele dramatice din viața sa. În cartea lui Iov, cortina este data la o parte și ochii noștri pot privi în culise, acolo unde se desfășura marea luptă spirituală dintre forțele binelui și ale răului. Și ce înțelegem privind în culise? Că nu Dumnezeu era autorul suferințelor lui Iov, așa cum afirmau slujitorii, prietenii și soția lui, ci însuși Satana.

De multe ori, limbajul autorilor Bibliei, care este neîndoios un limbaj omenesc, supus greșelii, pune în dreptul lui Dumnezeu acțiuni pe care nu El le inițiază, ci doar le aprobă. În cazul lui Iov, este evident că nu Dumnezeu a inițiat seria de suferințe în viața acestuia, ci El doar a aprobat încercările cerute de Satana. Și aceasta cu un scop bine definit în marea lupta dintre bine și rău.

Însă, când Dumnezeu aprobă astfel de suferințe în viața unui copil al Său, dreptatea și dragostea sunt prezente. Chiar dacă ele nu sunt evidente acum, din cauza incapacității noastre de a pătrunde în infinitul înțelepciunii divine, va veni o zi în care toate ființele create vor exclama pline de uimire și recunoștință: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3).

Revenind la împietrirea inimii lui faraon, este foarte probabil că în acest text să fie vorba doar de o percepție a omului (respectiv a autorului cărții) și nu de o realitate. Cineva, însă, ar putea obiecta: „Atunci de unde putem ști unde este vorba de realitate și unde este vorba doar de o percepție greșită a omului? Cum putem scăpa de confuziile care pot apărea în interpretarea textului biblic?”

Răspunsul la această obiecție se află tocmai în ceea ce s-a afirmat la punctul 2): O exegeză sănătoasă cere ca orice adevăr biblic să fie în armonie cu întreaga Scriptură. Biblia nu se poate contrazice pe sine, fiind de origine divină. Când ceva pare că nu se armonizează cu restul Scripturii, fie că există o confuzie în propria noastră minte, fie este vorba de percepția uneori greșită a autorilor Bibliei, fie încă nu suntem pregătiți să înțelegem unele adevăruri. În toate cazurile însă, o cercetare a întregii Scripturi în legătură cu un subiect dat ne va ajuta să observăm firul roșu al adevărului care trece prin toate textele ei.

4) Dumnezeu cunoștea inima lui faraon cu mult înainte de declanșarea Exodului. Această inimă era deja împietrită din cauza unui stil de viață păcătos și idolatru.

În Exodul 3,19, cu mult timp înainte de căderea plăgilor în Egipt, Dumnezeu îi spune lui Moise, pe când acesta se afla încă în Madian: „Știu că împăratul Egiptului n-are să vă lase să plecați, decât silit de o mână puternică”. Înainte de izbucnirea plăgilor, faraon întreabă plin de aroganță: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5,2). Așadar, Biblia ne arată ca înainte ca Dumnezeu să-i împietrească inima lui faraon, acesta deja era împietrit în atitudinea lui față de Dumnezeu și poporul Său.

5) Înainte ca Domnul să împietrească inima lui faraon, Biblia ne spune că el însuși și-a împietrit inima de 6 ori:

„Inima lui faraon s-a împietrit și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul” (Exodul 7,13).

„Dar vrăjitorii Egiptului au făcut și ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui faraon s-a împietrit și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul” (Exodul 7,22).

„Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, și-a împietrit inima și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul” (Exodul 8,15).

„Și vrăjitorii au zis lui faraon: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” Dar inima lui faraon s-a împietrit și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul” (Exodul 8,19).

„Dar faraon, și de data aceasta, și-a împietrit inima și n-a lăsat pe popor să plece” (Exodul 8,32).

„Faraon a trimis să vadă ce se întâmplase: și iată ca nicio vită din turmele lui Israel nu pierise. Dar inima lui faraon s-a împietrit și n-a lăsat pe popor să plece” (Exodul 9,7).

Așadar, până la plaga a șasea, Biblia specifică faptul că faraon singur și-a împietrit inima față de Dumnezeu și voința Sa. De abia în cazul plăgii a șasea apare declarația autorului cărții Exodului potrivit căreia „Domnul a împietrit inima lui faraon și faraon n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise” (Exodul 9,12).

Ce putem înțelege din această succesiune de evenimente? Pare evident că după atâtea dovezi ale puterii divine, manifestate atât în minunile făcute de Moise și Aaron înaintea lui faraon, cât și în desfășurarea primelor cinci plăgi, faraon a ales singur să-și împietrească inima. Dumnezeu nu a avut altceva de făcut decât să pecetluiască alegerea deja făcută de faraon.

Legat de acest lucru, este interesantă părerea filistenilor de pe vremea lui Samuel cu privire la evenimentele Exodului. După sute de ani de la Exod, filistenii recunoșteau că egiptenii și faraon însuși și-au împietrit singuri inimile: „Pentru ce vă împietriți inima, cum și-au împietrit inima egiptenii și faraon? Nu i-a pedepsit El și n-au lăsat ei atunci pe copiii lui Israel să plece?” (1 Samuel 6,6).

Totuși, cum rămâne cu ceea ce Dumnezeu a spus mai dinainte: „Eu îi voi împietri inima lui faraon?” Este vorba aici de predestinare sau de preștiința lui Dumnezeu? Unii fac o confuzie nefericită între cele două. Însă atributul divin al preștiinței nu înseamnă predestinare. Dacă Dumnezeu știa mai dinainte ca faraon își va împietri inima, aceasta nu înseamnă că așa a vrut Dumnezeu.

Ca să putem înțelege diferența dintre predestinare și preștiință, un exemplu ne va fi de ajutor. Oferiți-i unui copilaș posibilitatea să aleagă între o ciocolată și un castravete. Aveți vreo îndoială cu privire la ce va alege el? Oricine vă va întreba, veți răspunde: „Copilul va alege cu o probabilitate de 100% ciocolata”, nu-i așa? Aceasta înseamnă că dvs. l-ați predestinat pe copil să aleagă ciocolată? Nicidecum! Dvs. doar ați anticipat alegerea lui, cunoscând mentalitatea unui copil.

În cazul lui faraon, în preștiința Sa, Dumnezeu a știut cu mult timp înainte că acesta își va împietri inima față de El și voința Sa. Și, după ce au trecut primele plăgi, iar faraon nu dădea niciun semn de îndreptare, Dumnezeu Însuși a pecetluit alegerea lui faraon.

El nu împietrește inimile oamenilor, dimpotrivă „atât de mult a iubit El lumea încât a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 16). Însă, în calitatea Sa de Suveran al întregului Univers, El are dreptul să spună: „Destul! Acestui om i-am dat suficient har, i-am vorbit destul, i-am dat destule dovezi ale iubirii Mele. De acum, îl voi lăsa în voia minții lui blestemate”.

„Fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu; nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat… Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite” (Romani 1, 21.28).

Am întâlnit un comentariu al textului din Exodul 4,21, aparținând lui Joe Crews, un cunoscut comentator biblic și autor a numeroase cărți, care mi s-a părut pertinent. Îl voi reda în întregime, lăsându-vă pe dvs. să-i apreciați corectitudinea.

„Este uimitor faptul că „chazag” (cuvânt din limba ebraică) este tradus cu „a împietri” în aproape toate expresiile în care Dumnezeu are de-a face cu faraon. Dar când faraon „și-a împietrit” propria inimă, este folosit cuvântul ebraic „kabed”. De ce această diferență?

În realitate, înțelesul literal al cuvântului „chazag” este „a îmbărbăta, a încuraja, a fortifica, a întări.” De exemplu, citim în 1 Samuel 30,6 ca „David s-a îmbărbătat (s-a încurajat), sprijinindu-se pe Domnul Dumnezeul lui.” Cuvântul care a fost tradus prin „s-a îmbărbătat” (s-a încurajat) este „chazag” – același cuvânt care a fost tradus cu „a împietri” în Exodul 4,21. În următoarele texte, acest cuvânt a fost tradus prin „a îmbărbăta, a întări, a încuraja” în loc de „a împietri. ” 1 Samuel 30,6; Deuteronom 1,38; 2 Samuel 11,25; Isaia 41,7; Deuteronom 3,28; Judecători 20,22.

Când luăm înțelesul adevărat al cuvântului, găsim că Dumnezeu de fapt a încurajat inima lui Faraon să lase pe Israel să plece. Dar când Faraon și-a împietrit inima sa, Biblia folosește cuvântul care înseamnă „a îngreuia”, „a înăspri inima” (Exodul 8,15).

De ce „încurajarea” Domnului a avut ca efect împietrirea inimii lui Faraon? Tot așa de bine putem întreba de ce aceeași lucrare de încurajare și inspirație a lui Iisus a putut produce un Ioan iubitor și un Iuda trădător. Unul a fost înmuiat și altul împietrit. Același soare poate topi ceara și întări lutul. Fiecare om este expus la aceeași intensitate a harului lui Hristos (Ioan 1,9).

În Psalmul 84:11, se spune despre Domnul că este un soare care luminează pe fiecare om. Unii resping lumina și devin tațări că diamantul (Zaharia 7,12). Alții primesc și sunt înmuiați. Totul depinde de răspunsul materialului.” Joe Crews

Comentariile Biblice AZS spun următoarele despre Exodul 4,21:

„Îi voi împietri inima.” În parabola lui Hristos despre semănător și sămânță nu era nicio deosebire între sămânța semănată într-un fel de pământ și cea semănată în altele, și nici în felul în care a fost semănată. Totul a depins de primirea făcută seminței de fiecare fel de pământ. Tot așa, împietrirea inimii lui Faraon în nici un caz nu era un act al lui Dumnezeu, ci mai degrabă o alegere deliberată din partea lui (vezi PP 268).

Prin avertizări și manifestări repetate ale puterii divine, Dumnezeu a trimis lumina destinată să arate lui Faraon greșeala căilor lui, să înmoaie și să-i supună inima și să-l facă să colaboreze cu voința Sa (DA 322). Dar fiecare manifestare succesivă a puterii divine l-a făcut mai hotărât să procedeze după cum i-a plăcut. Refuzând să fie corectat, a disprețuit și lepădat lumina, până ce a devenit insensibil față de ea și, în cele din urmă, lumina a fost retrasă. Astfel că propria rezistență față de lumină a fost ceea ce a împietrit inima lui. Chiar și păgânii au recunoscut faptul că Faraon și egiptenii înșiși au fost aceia care și-au împietrit inimile, iar nu Dumnezeu (1 Samuel 6,6) …

Dumnezeu nu are plăcere de suferința și moartea celui rău, ci mai degrabă dorește ca toți oamenii să se pocăiască și să fie mântuiți (Ezechiel 33,11; 1 Timotei 2,4; 2 Petru 3,9), și face ca soarele Lui să strălucească peste cei răi și peste cei buni (Matei 5,54). După cum soarele influențează diferite materiale în diferite feluri, după natura lor – de exemplu, topește ceara și întărește lutul – tot așa și influența Duhului lui Dumnezeu produce asupra inimii oamenilor efecte diferite după situația lor.

Păcătosul care se pocăiește îngăduie Duhului lui Dumnezeu să-l conducă la transformare și mântuire, dar cel nepocăit își împietrește inima din ce în ce mai mult. Aceeași manifestare a îndurării lui Dumnezeu conduce în cazul unuia la salvare și viață și în al celuilalt la judecată și moarte – fiecăruia după propria alegere” (Comentariile Biblice AZS).

La finalul celor zece plăgi, Biblia consemnează: „Fiindcă faraon se încăpățâna și nu voia să ne lase să plecăm, Domnul a omorât pe toți întâii-născuți din țara Egiptului” (Exodul 13,15).

Pasajul ne arată că responsabilitatea i-a aparținut în totalitate lui faraon, care s-a încăpățânat și n-a voit să asculte de Dumnezeu. Faraon a avut deplina libertate de alegere, la fel ca și slujitorii săi. Dar ce diferență! În timp ce unii dintre slujitorii săi au ascultat de avertismentele lui Dumnezeu transmise prin Moise și Aron (vezi Exodul 9,20), faraon a continuat în neascultare, împietrindu-și inima treptat, până acolo încât nu a mai existat pentru el cale de întoarcere.

Lori Balogh