De ce a numit-o Iisus “catel” pe femeia siro-feniciana ?

De ce a numit-o Iisus “catel” pe femeia siro-feniciana ?

     Calatoria facuta de Iisus impreuna cu ucenicii Sai in tinutul Tirului si Sidonului a fost marcata de minunea vindecarii fiicei unei femei pagane, de origine siro-feniciana. De fapt, aceasta a fost singura minune savarsita de Domnul in acea calatorie.

     De ce a facut Iisus acea lunga calatorie in conditiile din acea vreme ? Unul din motive a fost extinderea misiunii Sale dincolo de granitele Palestinei, asa cum s-a intamplat si intr-o alta ocazie, cand El a traversat Marea Galileii pentru a lucra in tinutul Decapole.

     Insa, asa cum reiese din relatarea biblica, motivul principal a fost altul: Ucenicii aveau nevoie sa fie pregatiti pentru misiunea de a duce Evanghelia mantuirii in toata lumea, dupa ce Domnul lor nu mai avea sa fie cu ei. Ei trebuiau sa stie cum sa se raporteze la “neamuri” in lucrarea de predicare a Evangheliei.

     Desi se aflau deja de o buna bucata de vreme in scoala Maestrului lor, ucenicii nu scapasera complet de prejudecatile poporului evreu, in general, si ale conducatorilor lor religioasi, in special, prejudecati pe care le aveau cu privire la alte popoare.

     In cultura si traditia iudaica, neamurile erau numite in mod dispretuitor “caini.” Dovada in acest sens stau toate referintele biblice in care sensurile cuvantului “caine” sunt intotdeauna negative ( 2 Samuel 16,9; Psalm 22,16; Matei 7,6; Filipeni 3,2; 2 Petru 2,22; Apocalipsa 22,15 ).

     Oare astfel trebuiau sa-i priveasca ucenicii si viitorii apostoli ai crestinismului pe cei dintre neamuri ? Trebuiau sa-i priveasca pe neevrei de sus, socotindu-i “caini” demni de tot dispretul ?

     Categoric, nu ! Istoria relatata in cartea Faptele Apostolilor ne demonstreaza ca apostolii nu au manifestat dispret sau lipsa de respect fatza de neamuri. Intreaga istorie a nasterii si dezvoltarii Bisericii primare ne arata ca apostolii Domnului scapasera de prejudecatile iudeilor si invatasera o lectie importanta cu privire la felul in care trebuiau sa-i trateze pe pagani pentru a-i castiga la Evanghelia lui Iisus Christos.

     Cand au invatat ucenicii aceasta lectie si cand au inceput sa fie liberi de prejudecatile poporului evreu cu privire la neamuri ? Tocmai in acea imprejurare in care Iisus a vindecat-o pe fiica demonizata a femeii siro-feniciene.

     Dar cum au putut invata ei aceasta lectie importanta cand Insusi Mantuitorul parea ca este prizonierul unor astfel de prejudecati ? La cererea insistenta a femeii, Iisus a raspuns intr-un mod ciudat pentru caracterul Sau si pentru felul in care ii trata pe cei aflati in suferinta.

     “Si Iisus i-a zis femeii: “Lasa sa se sature mai intai copiii, pentru ca nu este bine sa iei painea copiilor si sa o arunci la catei” ( Marcu 7,27 ).

     Probabil ca cei mai socati de comportamentul lui Iisus au fost chiar ucenicii Sai. Nu-L mai auzisera niciodata spunand cuvinte atat de jignitoare unui suflet care apela la El pentru ajutor. Sa incercam sa ne imaginam grupul de ucenici, muti de uimire si cu sprancenele ridicate, nestiind ce sa mai creada. Dar tocmai acest soc prin care treceau i-a pregatit pe urmasii lui Iisus sa primeasca marea lectie de care aveau nevoie. Sa observam cateva amanunte importante:

     La cererea insistenta a femeii: “Ai mila de mine, Doamne, Fiul lui David ! Fiica-mea este muncita rau de un drac” ( Matei 15,22 ), initial, Iisus a tacut: “El n-a raspuns niciun cuvant”                    ( vers. 23 ). De ce aceasta tacere ? Tocmai pentru a iesi in evidenta reactia ucenicilor si prejudecatile pe care acestia le aveau fatza de neamuri.

     Este demn de remarcat ca femeia canaaneanca foloseste in dreptul lui Iisus doua titluri care trimit la mesianitatea Lui: “Doamne” si “Fiul lui David”. Acest fapt dovedeste ca femeia intelesese ceva foarte important, ceva ce multi iudei, in frunte cu conducatorii lor religiosi, nu intelegeau, si anume ca Cel care Se afla inaintea ei era Insusi Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel Uns ca sa ridice pacatul lumii. 

     Vazand insistenta femeii, “ucenicii Lui s-au apropiat si L-au rugat staruitor: “Da-i drumul, caci striga dupa noi” ( vers. 23 ). Care era, de fapt, adevaratul motiv invocat de ucenici ? “Caci striga dupa noi”, sau, cu alte cuvinte: “Doamne, fa ce-Ti cere, ca sa scapam de ea. Nu vezi ce galagie face ?”

     Oare astfel ar fi reactionat ei si daca in locul femeii pagane era un iudeu ? Nu avem niciun exemplu de felul acesta raportat in Evanghelii. Dar, pentru ca femeia aceasta era o pagana dintre neamuri, un “caine” dupa conceptia celor mai multi iudei, trebuia sa-i arunci un colt de paine si sa scapi de ea.

     Iisus le-a citit gandurile si, pentru a continua lectia, le-a raspuns lor, ucenicilor, pentru a scoate si mai mult la suprafata drojdiile prejudecatilor lor: “Drept raspuns, El a zis: “Eu nu sunt trimis decat la oile pierdute ale casei lui Israel”.

     Oh, da ! Acest raspuns al Domnului lor probabil ca le-a venit ucenicilor ca o manusa pe mana. “Acum da”, cugetau ei, “Domnul gandeste ca noi si ca rabinii  nostri.” Insa Iisus nu pentru ei a spus ceea ce a spus. Raspunsul avea sa fie urmat de o anumita reactie a femeii, pe care El, in atotstiinta Sa, o prevazuse.  

     Dupa tacerea initiala a lui Iisus la cererea femeii si dupa primul raspuns dat ucenicilor, cine ar mai fi avut curajul sa insiste cu cererea lui ? Si totusi, femeia a insistat: “Dar ea a venit si I S-a inchinat, zicand: “Doamne, ajuta-mi !” ( vers. 25 ).  

     Asistand la acest dialog, ucenicii erau din ce in ce mai uimiti de tenacitatea si credinta acestei femei pagane. Dar mai exista inca un prag pe care trebuiau sa-l treaca pentru a invinge prejudecatile lor. Iar Iisus i-a ajutat, dand un raspuns naucitor pentru noi, dar cu tinta precisa pentru ei: “Drept raspuns, El a zis: “Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci la catei” ( vers. 26 ).

     Scurta alegorie rostita de Iisus catre femeie, dar cu aluzia indreptata spre inima ucenicilor Sai, punea degetul pe rana. Iisus Insusi o numeste pe femeia siro-feniciana “caine”. E adevarat, nu in mod direct, ci printr-o aluzie, insa o aluzie usor de inteles de toti cei prezenti.

     Probabil ca la auzul acestei replici a Mantuitorului, inima ucenicilor s-a linistit, vazand ca si El gandeste asemenea majoritatii iudeilor. Numai ca Iisus nu a rostit aceste cuvinte cu scopul de a o jigni pe femeie si a intari in felul acesta niste prejudecati bine impamantenite in constiinta poporului iudeu, ci pentru a demonstra cu totul altceva.

     Sa observam ca Mantuitorul nu a folosit cuvantul “caine”, ci un diminutiv al acestuia: “catel”. Deosebirea dintre cei doi termeni este evidenta. In timp ce “cainele” se refera la acel animal care vagabondeaza murdar, flamand si fara stapan, provocand dispretul oamenilor, “catelul” este un animal de companie, curat si bine hranit, iubit de stapanul sau si de membrii familiei acestuia.

     Totusi, de ce Iisus a prelungit “agonia” acestei femei care venise sa-I ceara ajutorul ? Pentru ca adevarata lectie pe care trebuiau sa o invete ucenicii de abia acum urma sa fie predata. Si nu de Iisus, ci chiar de femeia pagana care se afla inaintea lor.

     Auzind cuvintele Domnului, femeia nu s-a simtit nici dispretuita sau jignita, nici inlaturata de El. Dimpotriva, chiar comparatia facuta de Iisus, prin care ea era asemanata cu un “catel”, i-a dat curaj si speranta.

     Raspunsul ei, pe care Iisus, in atotstiinta Lui, il anticipase, era cea mai pretioasa lectie data ucenicilor Sai: “Da, Doamne”, a zis ea, “dar si cateii mananca faramiturile care cad de la masa stapanilor lor” ( vers. 27 ).

     Spunand aceste cuvinte, femeia a dovedit ca a inteles problema mantuirii. Folosindu-se de scurta alegorie a lui Iisus, in care se pastreaza caracterizarea facuta iudeilor drept “copii ai lui Dumnezeu” ( Exod 4,22; Deuteronom 14, 1; Isaia 1,2 ) si cea facuta neamurilor, drept “caini”, potrivit mentalitatii vremii, femeia o intoarce in favoarea ei. Fara sa nege privilegiul copiilor de a fi hraniti primii, ea a aratat ca si cateii au dreptul la faramiturile si resturile de la masa. Si ei faceau parte din familie, si ei erau iubiti si ingrijiti de stapanii lor.

     Sau, altfel spus: Daca iudeii primeau binecuvantarile lui Dumnezeu, in calitate de fii ai lui Avraam, si neamurile trebuiau sa guste din aceste binecuvantari, in virtutea promisiunii facute lui Avraam: “toate familiile pamantului vor fi binecuvantate in tine” ( Geneza 12, 3 up. ).

     Aceasta era lectia de care aveau nevoie ucenicii. Iar lectia nu le-a fost predata atat de mult de Iisus Insusi, care in cazul in discutie a avut mai mult rolul de “moderator”, ci chiar de femeia siro-feniciana. Aceasta lectie nu a fost uitata niciodata de ucenici, ei devenind apostolii noului legamant, cei care au dus Evanghelia la toate popoarele, pana la marginile pamantului.

     In spatele multor nedumeriri pe care le avem cu privire la procedeele lui Dumnezeu, se ascund, de fapt, lectii de viata pretioase pe care, daca ni le insusim, ne vor conduce la o cunoastere mai aprofundata a caracterului lui Dumnezeu si, in final, la mantuirea sufletelor noastre.

     “Caci viata vesnica este aceasta: Sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” ( Ioan 17, 3 )

Lori Balogh