De ce a numit-o Iisus „cățel” pe femeia siro-feniciană?

De ce a numit-o Iisus „cățel” pe femeia siro-feniciană?

Călătoria făcută de Iisus împreună cu ucenicii Săi în ținutul Tirului și Sidonului a fost marcată de minunea vindecării fiicei unei femei păgâne, de origine siro-feniciană. De fapt, aceasta a fost singură minune săvârșită de Domnul în acea călătorie.

De ce a făcut Iisus acea lungă călătorie în condițiile din acea vreme? Unul dintre motive a fost extinderea misiunii Sale dincolo de granițele Palestinei, așa cum s-a întâmplat și într-o altă ocazie, când El a traversat Marea Galileii pentru a lucra în ținutul Decapole.

Însă, așa cum reiese din relatarea biblică, motivul principal a fost altul: Ucenicii aveau nevoie să fie pregătiți pentru misiunea de a duce Evanghelia mântuirii în toată lumea, după ce Domnul lor nu mai avea să fie cu ei. Ei trebuiau să știe cum să se raporteze la „neamuri” în lucrarea de predicare a Evangheliei.

Deși se aflau deja de o bună bucată de vreme în școala Maestrului lor, ucenicii nu scăpaseră complet de prejudecățile poporului evreu, în general, și ale conducătorilor lor religioși, în special, prejudecăți pe care le aveau cu privire la alte popoare.

În cultura și tradiția iudaică, neamurile erau numite în mod disprețuitor „câini.” Dovadă în acest sens stau toate referințele biblice în care sensurile cuvântului „câine” sunt întotdeauna negative (vezi 2 Samuel 16,9; Psalm 22,16; Matei 7,6; Filipeni 3,2; 2 Petru 2,22; Apocalipsa 22,15).

Oare astfel trebuiau să-i privească ucenicii și viitorii apostoli ai creștinismului pe cei dintre neamuri? Trebuiau să-i privească pe neevrei de sus, socotindu-i „câini” demni de tot disprețul?

Categoric, nu! Istoria relatată în cartea Faptele Apostolilor demonstrează că apostolii nu au manifestat dispreț sau lipsă de respect față de neamuri. Întreaga istorie a nașterii și dezvoltării Bisericii primare ne arată că apostolii Domnului scăpaseră de prejudecățile iudeilor și învățaseră o lecție importantă cu privire la felul în care trebuiau să-i trateze pe păgâni pentru a-i câștiga la Evanghelia lui Iisus Christos.

Când au învățat ucenicii această lecție și când au început să fie liberi de prejudecățile poporului evreu cu privire la neamuri? Tocmai în acea împrejurare în care Iisus a vindecat-o pe fiica demonizată a femeii siro-feniciene.

Dar cum au putut învăța ei această lecție importantă când Însuși Mântuitorul părea că este prizonierul unor astfel de prejudecăți? La cererea insistentă a femeii, Iisus a răspuns într-un mod ciudat pentru caracterul Său și pentru felul în care îi trata pe cei aflați în suferință.

„Și Iisus i-a zis femeii: „Lasă să se sature mai întâi copiii, pentru că nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci la căței” (Marcu 7,27).

Probabil că cei mai șocați de comportamentul lui Iisus au fost chiar ucenicii Săi. Nu-L mai auziseră niciodată spunând cuvinte atât de jignitoare unui suflet care apela la El pentru ajutor. Să încercăm să ne imaginăm grupul de ucenici, muți de uimire și cu sprâncenele ridicate, neștiind ce să mai creadă. Dar tocmai acest șoc prin care treceau i-a pregătit pe urmașii lui Iisus să primească marea lecție de care aveau nevoie. Să observăm câteva amănunte importante:

La cererea insistentă a femeii: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac” (Matei 15,22), inițial, Iisus a tăcut: „El n-a răspuns niciun cuvânt” (vers.23). De ce această tăcere? Tocmai pentru a ieși în evidență reacția ucenicilor și prejudecățile pe care aceștia le aveau față de neamuri.

Este demn de remarcat că femeia canaaneană folosește în dreptul lui Iisus două titluri care trimit la mesianitatea Lui: „Doamne” și „Fiul lui David”. Acest fapt dovedește că femeia înțelesese ceva foarte important, ceva ce mulți iudei, în frunte cu conducătorii lor religioși, nu înțelegeau, și anume că Cel care Se afla înaintea ei era Însuși Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel Uns ca să ridice păcatul lumii.

Văzând insistența femeii, „ucenicii Lui s-au apropiat și L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi” (vers.23). Care era, de fapt, adevăratul motiv invocat de ucenici? „Căci strigă după noi” sau, cu alte cuvinte: „Doamne, fă ce-Ți cere, ca să scăpam de ea. Nu vezi ce gălăgie face?”

Oare astfel ar fi reacționat ei și dacă în locul femeii păgâne era un iudeu? Nu avem niciun exemplu de felul acesta raportat în Evanghelii. Dar, pentru că femeia aceasta era o păgână dintre neamuri, un „câine” după concepția celor mai mulți iudei, trebuia să-i arunci un colț de pâine și să scapi de ea.

Iisus le-a citit gândurile și, pentru a continua lecția, le-a răspuns lor, ucenicilor, pentru a scoate și mai mult la suprafață drojdiile prejudecăților lor: „Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”.

Oh, da! Acest răspuns al Domnului lor probabil că le-a venit ucenicilor ca o mănușă pe mână. „Acum da”, cugetau ei, „Domnul gândește ca noi și că rabinii noștri”. Însă Iisus nu pentru ei a spus ceea ce a spus. Răspunsul avea să fie urmat de o anumită reacție a femeii, pe care El, în atotștiința Sa, o prevăzuse.

După tăcerea inițială a lui Iisus la cererea femeii și după primul răspuns dat ucenicilor, cine ar mai fi avut curajul să insiste cu cererea lui? Și totuși, femeia a insistat: „Dar ea a venit și I S-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” (vers.25).

Asistând la acest dialog, ucenicii erau din ce în ce mai uimiți de tenacitatea și credința acestei femei păgâne. Dar mai exista încă un prag pe care trebuiau să-l treacă pentru a învinge prejudecățile lor. Iar Iisus i-a ajutat, dând un răspuns năucitor pentru noi, dar cu țintă precisă pentru ei: „Drept răspuns, El a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței” (vers.26).

Scurta alegorie rostită de Iisus către femeie, dar cu aluzia îndreptată spre inima ucenicilor Săi, punea degetul pe rană. Iisus Însuși o numește pe femeia siro-feniciană „câine”. E adevărat, nu în mod direct, ci printr-o aluzie, însă o aluzie ușor de înțeles de toți cei prezenți.

Probabil că la auzul acestei replici a Mântuitorului, inima ucenicilor s-a liniștit, văzând că și El gândește asemenea majorității iudeilor. Numai că Iisus nu a rostit aceste cuvinte cu scopul de a o jigni pe femeie și a întări în felul acesta niște prejudecăți bine împământenite în conștiința poporului iudeu, ci pentru a demonstra cu totul altceva.

Să observăm că Mântuitorul nu a folosit cuvântul „câine”, ci un diminutiv al acestuia: „cățel”. Deosebirea dintre cei doi termeni este evidentă. În timp ce „câinele” se referă la acel animal care vagabondează murdar, flămând și fără stăpân, provocând disprețul oamenilor, „cățelul” este un animal de companie, curat și bine hrănit, iubit de stăpânul său și de membrii familiei acestuia.

Totuși, de ce Iisus a prelungit „agonia” acestei femei care venise să-I ceară ajutorul? Pentru ca adevărată lecție pe care trebuiau să o învețe ucenicii de abia acum urma să fie predată. Și nu de Iisus, ci chiar de femeia păgână care se afla înaintea lor.

Auzind cuvintele Domnului, femeia nu s-a simțit nici disprețuită sau jignită, nici înlăturată de El. Dimpotrivă, chiar comparația făcută de Iisus, prin care ea era asemănată cu un „cățel”, i-a dat curaj și speranță.

Răspunsul ei, pe care Iisus, în atotștiința Sa îl anticipase, era cea mai prețioasă lecție dată ucenicilor Săi: „Da, Doamne”, a zis ea, „dar și cățeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (vers.27).

Spunând aceste cuvinte, femeia a dovedit că a înțeles problema mântuirii. Folosindu-se de scurta alegorie a lui Iisus, în care se păstrează caracterizarea făcută iudeilor drept „copii ai lui Dumnezeu” (vezi Exodul 4,22; Deuteronomul 14,1; Isaia 1,2) și cea făcută neamurilor, drept „câini”, potrivit mentalității vremii, femeia o întoarce în favoarea ei. Fără să nege privilegiul copiilor de a fi hrăniți primii, ea a arătat că și cățeii au dreptul la fărâmiturile și resturile de la masă. Și ei făceau parte din familie, și ei erau iubiți și îngrijiți de stăpânii lor.

Sau, altfel spus: Dacă iudeii primeau binecuvântările lui Dumnezeu, în calitate de fii ai lui Avraam, și neamurile trebuiau să guste din aceste binecuvântări, în virtutea promisiunii făcute lui Avraam: „toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (vezi Geneza 12,3).

Aceasta era lecția de care aveau nevoie ucenicii. Iar lecția nu le-a fost predată atât de mult de Iisus Însuși, care în cazul în discuție a avut mai mult rolul de „moderator”, ci chiar de femeia siro-feniciană. Această lecție nu a fost uitată niciodată de ucenici, ei devenind apostolii Noului Legământ, cei care au dus Evanghelia la toate popoarele, până la marginile pământului.

În spatele multor nedumeriri pe care le avem cu privire la procedeele lui Dumnezeu, se ascund, de fapt, lecții de viață prețioase pe care, dacă ni le însușim, ne vor conduce la o cunoaștere mai aprofundată a caracterului lui Dumnezeu și, în final, la mântuirea sufletelor noastre.

„Căci viața veșnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).

Lori Balogh