De ce le-a fost poruncit israeliților să-i ucidă pe toți canaaniții?

De ce le-a fost poruncit israeliților să-i ucidă pe toți canaaniții?

Eliberarea poporului evreu din robia egipteană și cucerirea Canaanului au fost marcate de numeroase minuni ale intervenției lui Dumnezeu, care au rămas în istorie ca o dovadă a puterii Sale nemărginite. Însă cucerirea teritoriului ocupat de popoarele canaanite ridică o serie de probleme etice: De ce a poruncit Dumnezeu ca aceste popoare să fie nimicite cu desăvârșire, inclusiv femeile, copiii și animalele?

Porunca lui Dumnezeu, dată prin Moise, suna clar: „Dar în cetățile popoarelor acestora, a căror țară ți-o dă ca moștenire Domnul Dumnezeul tău, să nu lași cu viață nimic care suflă. Ci să nimicești cu desăvârșire popoarele acelea: pe hitiți, pe amoriți, pe canaaniți, pe fereziți, pe heviți și pe iebusiți, cum ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 20,16.17).

De ce nu le-a nimicit Însuși Dumnezeu, fără să încredințeze această grea misiune poporului Său?

Problema în discuție, dacă nu este înțeleasă în contextul mai larg al Scripturii, riscă să arunce o umbra serioasă asupra caracterului lui Dumnezeu. Cum putea acel Dumnezeu al iubirii, care L-a jertfit pe unicul Lui Fiu pentru a salva omenirea, să dea o astfel de poruncă?

Neputând să găsească un răspuns pertinent la aceste întrebări, unii comentatori au ajuns la concluzia că în Biblie întâlnim doi Dumnezei: unul al Vechiului Testament: rece, aspru, răzbunător, mânios și însetat de sânge, și altul al Noului Testament: bun, iubitor, iertător și înțelegător.

Will Durant, de exemplu, autorul unei lucrări monumentale, intitulată „Civilizații istorisite”, scrie despre Iehova, pe care el îl consideră Dumnezeul Vechiului Testament, ca fiind „un zeu întunecat, războinic, înverșunat, cu slăbiciuni care-L fac aproape simpatic”, „un zeu al oștirilor, expansionist și imperialist” (1).

Oare porunca lui Dumnezeu de exterminare a popoarelor Canaanului, dată israeliților, se încadrează în acest portret întunecat făcut Divinității? Pentru a rezolva nedumeririle legate de nimicirea totală a popoarelor canaanite, trebuie să ținem cont de câteva elemente importante:

1) Biblia ne învață că Dumnezeu nu este doar dragoste (vezi 1 Ioan 4,8), ci și dreptate (vezi Apocalipsa 15,3). Dragostea și dreptatea sunt cei doi stâlpi ai guvernării lui Dumnezeu și, fără unul sau altul dintre ei, Universul întreg s-ar prăbuși. Dragostea fără dreptate nu mai este dragoste, ci slăbiciune. Iar dreptatea fără dragoste nu mai este dreptate, ci tiranie.

Așadar, atunci când un om, un popor sau o civilizație atinge culmea nelegiuirii, Dumnezeu e nevoit să intervină și să pună capăt păcatului, care altfel s-ar răspândi fulgerător. Dragostea Creatorului față de ființele Sale neprihănite face necesară aplicarea dreptății în cazul celor care au ales calea răzvrătirii și a păcatului.

2) În ceea ce privește exproprierea pământurilor canaanite, aceasta era o practică a vremii. După cum canaaniții confiscaseră pământurile altora, le fel li s-a făcut și lor de către israeliți. Dacă ne referim la război, trebuie să subliniem că israeliții s-au comportat față de cei cuceriți într-un mod mult mai moral și mai uman decât erau obiceiurile vremii.

Dacă îi judecăm pe israeliți din punct de vedere al epocii respective, aceștia nu au fost nici sângeroși, nici cruzi. Asirienii, de exemplu, ne-au lăsat zugrăvite scene din timpul războaielor lor care sunt caracterizate de o cruzime de nedescris. Adesea îi decapitau pe locuitorii cetăților cucerite, făcând apoi grămezi cu capetele lor. Pe prizonieri îi răstigneau sau îi trăgeau în țeapă, le scoteau ochii cu vârful lăncii sau îi jupuiau de vii. În toate rapoartele cu privire la războaiele poporului Israel se vorbește, într-adevăr, de moarte, nu însă și de torturarea prizonierilor.

3) Nimicirea popoarelor canaanite nu a fost un act precipitat, făcut la repezeală într-un moment de mânie nestăvilită a unui Dumnezeu impulsiv. Cu mai mult de patru secole înainte de Exod, Dumnezeu prezisese lui Avraam că descendenții săi urmau să fie oprimați în Egipt, însă El avea să-i elibereze și să-i conducă în Canaan.

Ceea ce ne interesează acum este motivul pentru care Dumnezeu a așteptat mai mult de patru sute de ani pentru a le da urmașilor lui Avraam Canaanul, Țara Promisă: „În al patrulea neam, ea (sămânța lui Avraam, n.n.) se va întoarce aici (Canaan, n.n.), căci nelegiuirea amoriților nu și-a atins încă vârful” (Geneza 15,16).

Citind raportul Genezei, observăm că începând cu Avraam, chemat de Dumnezeu să iasă din Ur, din Caldeea, pentru a veni în Canaan, și continuând cu Isaac, Iacov și cei doisprezece fii ai lui Iacov, toți au dus cu ei lumina cunoștinței adevăratului Dumnezeu în mijlocul acestor popoare. Pretutindeni pe unde peregrinau aceștia în mijlocul canaaniților, erau ridicate altare ca simboluri ale adevăratei închinări față de adevăratul și viul Dumnezeu.

Cu ocazia morții Sarei, când Avraam căuta să cumpere un loc pentru înmormântarea ei, chiar canaaniții au recunoscut influența bună pe care Avraam o avea printre ei: „Fiii lui Het au răspuns astfel lui Avraam: „Ascultă-ne, domnule! Tu ești ca un domnitor al lui Dumnezeu în mijlocul nostru; îngroapă-ți moarta în cel mai bun loc din mormintele noastre” (Geneza 23, 5.6).

Însă, deși canaaniții au beneficiat timp de două sute de ani de influența patriarhilor (de la chemarea lui Avraam din Haran până la coborârea lui Iacov și a fiilor lui în Egipt), ei au refuzat în mod constant să renunțe la vechiul lor stil de viață nelegiuit, afundându-se, de la o generație la alta, tot mai mult în „mocirla” păcatului.

Când însă, după mai mult de patru sute de ani, nelegiuirea canaaniților a ajuns la o culme inacceptabilă, Dumnezeu a trebuit să le închidă ușa harului, poruncind nimicirea lor completă. Timp de secole, aceste popoare și-au umplut singure cupa nelegiuirii și a autodistrugerii prin comportamentul lor.

Dar în ce constau păcatele acestor popoare, determinându-L pe Dumnezeu să hotărască dispariția lor completă de pe scena lumii? Atât textul biblic, cât și textele canaanite descriu anumite practici de închinare păgână, care includea sacrificarea copiilor în cinstea zeului canaanit Moloh (Milcom) prin arderea lor de vii.

În Deuteronomul 18,9‑12, sunt enumerate câteva dintre practicile păgâne ale popoarelor canaanite, considerate de Dumnezeu ca fiind „urăciuni” (vers.12): sacrificarea copiilor, ghicitul, vrăjitoria, cititul în stele (astrologia), descântecul și comunicarea cu spiritele (spiritismul).

De asemenea, în templele canaanite era practicată prostituția sacră, toate aceste rele afectând întreaga societate, inclusiv femeile și copiii. Dumnezeu nu putea lăsa ca aceste atrocități să continue la nesfârșit. După ce le-a arătat răbdare și le-a dăruit ocazii de îndreptare secole de-a rândul, Dumnezeu a trebuit să pună capăt acelei stări de lucruri pentru ca nelegiuirea popoarelor Canaanului să nu contamineze moral poporul Israel. Era dreptul Creatorului de a-i pedepsi pe acei oameni și acele popoare care au întors spatele harului Său, așa cum s-a întâmplat în cazul Potopului și al nimicirii Sodomei.

Se ridică totuși întrebarea: Dacă pedepsirea popoarelor Canaanului era justificată, de ce tocmai poporul Israel trebuia să aducă la îndeplinire sentința divină? Era Israel superior popoarelor Canaanului? Era el mai bun? Nicidecum! Dumnezeu clarifică acest lucru când se adresează poporului prin gura lui Moise: „Nu, nu pentru bunătatea ta, nici pentru curăția inimii tale intri în stăpânirea țării lor, ci din pricina răutății acestor neamuri le izgonește Domnul Dumnezeu dinaintea ta” (Deuteronomul 9,5).

Unii comentatori afirmă că orice sentință capitală necesită și existența unor călăi care să o pună în aplicare. Or, nu călăii poartă răspunderea pedepsei capitale, ci autoritatea care a dat această pedeapsă.

Dacă citim cu atenție contextul mai larg al Exodului, vom observa că Dumnezeu nu a intenționat niciodată să-i folosească pe israeliți ca instrument de nimicire a popoarelor canaanite. Planul de cucerire a Canaanului a fost prezentat de Dumnezeu lui Moise în următorii termeni: „Dacă vei asculta glasul Lui și dacă vei face tot ce-ți voi spune, Eu voi fi vrăjmașul vrăjmașilor tăi și protivnicul protivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta și te va duce la amoriți, hetiți, fereziți, canaaniți, heviți și iebusiți și-i voi nimici” (Exodul 23,22.23).

În Deuteronomul 1,30, se reafirmă acest plan inițial al lui Dumnezeu: „Domnul Dumnezeul vostru va merge înaintea voastră, Se va lupta El Însuși pentru voi, potrivit cu tot ceea ce a făcut pentru voi sub ochii voștri în Egipt”.

La Marea Roșie, când israeliții erau în pericol de a fi ajunși din urmă de armata lui faraon, nu a fost niciun război. Dumnezeu Însuși a luptat pentru poporul Său, liniștindu-i temerile: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta… . Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi stați liniștiți” (Exodul 14,13.14).

În Deuteronomul 7,18‑22, făcându-se referire la experiența prin care au trecut israeliții la Marea roșie, Dumnezeu le-a făcut aceeași promisiune: „Să nu te temi de ele! Adu-ți aminte ce a făcut Domnul Dumnezeul tău lui faraon și întregului Egipt… Așa va face Domnul Dumnezeul tău tuturor popoarelor de care te temi. Domnul Dumnezeu tău va trimite chiar și viespi bondărești împotriva lor, până la deplină nimicire a celor ce vor scăpa și se vor ascunde de tine”.

Dumnezeu urma să elibereze Canaanul „încetul cu încetul” de popoarele idolatre care-l locuiau. Acesta era planul inițial și ideal al lui Dumnezeu pentru cucerirea Canaanului, nu războiul. Dacă s-a produs o schimbare în planul Său, acest lucru s-a întâmplat din cauza necredinței poporului Israel, aceeași cauză care l-a făcut să rătăcească prin pustiu timp de 40 de ani, întârziind intrarea lor în Țara Promisă.

A fost războiul pentru cucerirea Canaanului un „război sfânt” al israeliților, așa cum susțin unii comentatori? Nu, el a fost mai degrabă un război al lui Iehova, deoarece El Însuși era Cel care a luptat împotriva forțelor răului și care a adus pedeapsa divină. Israeliții nu aveau altceva de făcut decât să pună sub interdicție aceste națiuni cu tot ce le aparținea. Aceasta însemna că ei trebuiau să se separe complet de aceste popoare, să nu se înrudească prin căsătorie cu ele, să nu facă legământ cu ele, iar prăzile de război să le predea lui Dumnezeu. Și toate acestea pentru ca poporul ales să nu cadă sub influența lor nelegiuită.

Deoarece planul inițial al lui Dumnezeu privind cucerirea Canaanului a dat greș, El a respectat dorința israeliților. În loc ca ei doar să privească cum Domnul luptă pentru ei, așa cum s-a întâmplat la Marea Roșie, ei au vrut să fie cuceritori războinici, dorind să-i zdrobească pe cei pe care doar trebuiau să-i alunge din țară.

Hotărând să ia problema în propriile lor mâini, israeliții au pornit la cucerirea Țării Promise, însă nu au dus la îndeplinire planul până la capăt. Multe cetăți canaanite au rămas necucerite și au reprezentat un prilej de ispită și corupere pentru poporul lui Dumnezeu în întreaga istorie care a urmat (vezi Iosua 13,2‑5; Judecători 1,19‑35).

Dar chiar și în aceste condiții, Iosua a putut constata la sfârșitul vieții: „Ați trecut Iordanul și ați ajuns la Ierihon. Locuitorii Ierihonului au luptat împotriva voastră: amoriții, fereziții, canaaniții, hetiții, ghirgasiții, heviții și iebusiții. I-am dat în mâinile voastre, am trimis înaintea voastră viespe bondărească și i-a izgonit dinaintea voastră, ca pe cei doi împărați ai amoriților: nu cu sabia, nici cu arcul tău. V-am dat o țară pe care n-o munciserăți, cetăți pe care nu le zidiserăți, dar pe care le locuiți, vii și măslini pe care nu-i sădiserăți, dar care vă slujesc ca hrană” (Iosua 24,11‑13).

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) Will și Ariel Durant, „Civilizații istorisite”, vol. II, p.18.19