Pilda aluatului

Pilda aluatului

Măreția multor lucruri constă în simplitatea lor. Îmi aduc aminte de anii de liceu în care, profesorul de limba română încerca să ne convingă de genialitatea lui George Coșbuc. Geniul – spunea profesorul, constă în a spune lucruri mari și adânci în cuvinte cât se poate de simple. De fapt, cele mai mari și geniale invenții ale omenirii nu au fost lucruri complicate, ci lucruri simple, atât de simple încât mințile complicate ale majorității oamenilor nu le-au observat până atunci.

Parabolele rostite de Domnul Christos se înscriu pe aceeași linie a simplității. Însă acestea, din cauza gândirii noastre complicate și încărcate de prejudecăți, de cele mai multe ori ne dezarmează.

Mărturisesc că mult timp nu am înțeles parabola aluatului. Mintea mea, obișnuită cu complicatele căi ale filozofiilor omenești, nu putea pricepe ceva atât de simplu și concis ca această pildă. A fost nevoie de o săptămână de rugăciune, cu mai mulți ani în urmă, pentru ca să pot desluși adevărurile profunde care sunt cuprinse în acesta scurtă pildă a Mântuitorului.

Un singur verset biblic redă această scurtă pildă: Matei 13,33: „Le-a spus o altă pildă și anume: Împărăția cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie și l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.”

Împrejurările în care Domnul a rostit acesta pildă ne vor ajuta în deslușirea sensurilor ei. La Domnul se adunase o mare mulțime de oameni, ființe însetate după ceva mai bun și mai durabil decât le ofereau plăcerile trecătoare ale vieții (vezi Matei 13,1‑2).

Erau acolo oameni din toate categoriile sociale: bogați și săraci, oameni cu carte și analfabeți, cerșetori în zdrențe și tâlhari ce purtau pe fețele lor pecetea vinovăției, schilozi, risipitori, negustori, oameni fără ocupație… Toți se îngrămădeau unul în altul pentru a avea un loc cât mai aproape de Mântuitorul. Această înghesuială L-a silit pe Domnul să se suie într-o barcă cu care S-a depărtat puțin de la mal, vorbind mulțimii de acolo.

În mulțimea pestriță de pe mal se aflau și spioni. „Cooperativa Ochi și Urechi” exista încă de pe vremea aceea. Reprezentanți ai cărturarilor și fariseilor, care Îl urmăreau și-L spionau pe Iisus pretutindeni, nu puteau să lipsească de la acea împrejurare. Numai că ei erau tare nedumeriți: ei priveau scena, vedeau mulțimile, pe oamenii atât de diferiți ca vârstă, preocupări sau poziție socială și nu puteau înțelege ce făcea ca o așa mulțime de oameni să fie atrasă de Mântuitorul.

Ce făcea ca această „plămădeală” de ființe omenești să crească atât de mult încât să dea afară? Citindu-le gândurile, Domnul le răspunde nedumeririlor lor printr-o pildă scurtă, dar plină de semnificații adânci:Pilda aluatului.

Deși există diferite metode și rețete de a face pâinea (azi sunt la modă mașinile de făcut pâine în propria gospodărie), există o cheie a întregului proces și anume dospirea, creșterea produsă de aluat.

Câteva idei principale:

1. Aluatul este ceva cu totul din afară, este o putere exterioară care trebuie să pătrundă în plămădeală, în acel amestec de făină, apă, sare și alte ingrediente. Dacă nu ar exista acest element din afară, amestecul de făină, sare, apă și restul ingredientelor nu s-ar transforma niciodată într-o pâine bună și gustoasă.

Aplicație: Noi suntem, potrivit Scripturii, oameni păcătoși și vinovați înaintea lui Dumnezeu pentru călcarea Legii Sale (vezi Psalmul 51,1; Români 3,23). Oricâte „ingrediente” am pune lângă noi, tot păcătoși rămânem. Oricâtă cultură am avea, oricâtă educație am dobândi și oricâte eforturi am depune, noi tot „făină” rămânem. Și, prin urmare, suntem „necomestibili”.

Prima și una dintre cele mai importante lecții pe care ni le dă această pildă este aceea că omul păcătos nu va putea niciodată să devină bun și neprihănit prin propria sa putere și voință. Este nevoie de o putere din afara omului pentru a se putea realiza minunea transformării lui.

Oamenii au încercat mereu să ajungă la neprihănire, desăvârșire și mântuire prin propriile puteri. Religiile păgâne și creștine, în mare parte, i-au învățat pe oameni că ei pot ajunge la mântuire prin eforturi personale, prin sacrificii de tot felul, prin merite personale, dar glasul Bibliei răsună clar: „În nimeni altul nu este mântuire căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Faptele Apostolilor 4,12). Și acest singur Nume este Iisus Christos.

Prin El, datorită Jertfei Sale, harul lui Dumnezeu („aluatul” ceresc) a venit din exterior, pentru ca, pătrunzând în „făina” firii noastre omenești, să producă minunea transformării.

Este cineva descurajat de eșecurile repetate în atingerea desăvârșirii, a neprihănirii, în obținerea biruinței asupra păcatului? Este cineva care gândește despre sine: „Eu sunt prea rău, prea păcătos pentru ca Dumnezeu să mă poată mântui și pe mine”? Este cineva care crede că „făina” din care e alcătuit este prea rea pentru ca din ea să iasă vreodată o pâine caldă și bună? Să nu se descurajeze!

Nimeni nu e atât de stricat, nimeni nu a căzut atât de jos încât puterea iubirii și a harului divin să nu-l poată atinge și pe el. Nu există o groapă, în care ar putea cădea un om, mai adâncă decât profunzimea iubirii lui Dumnezeu. O singură condiție cere Domnul de la noi: să nu respingem harul Său, manifestat prin lucrarea Duhului Sfânt.

2. Deși aluatul este din afară, el lucrează totuși dinăuntru.

Lucrarea de reînnoire a ființei omenești, produsă de harul lui Dumnezeu, începe din locul cel mai adânc al ființei – inima. Dacă lăuntrul este schimbat, reînnoit, atunci și exteriorul se va schimba în mod firesc.

Avem încă multe defecte de caracter pe care trebuie să le biruim, avem obiceiuri rele în felul nostru de purtare, de vorbire, de hrănire, obiceiuri rele în îmbrăcăminte și în felul în care ne petrecem timpul liber. Ne propunem adesea ținte înalte care vizează înlăturarea acestora, însă, dacă transformarea nu e făcută de Duhul lui Dumnezeu din interior spre exterior, noi rămânem aceiași – un amestec necomestibil de făină, apă, sare și alte ingrediente, pe care nimeni nu le poate mânca și care nu satură pe nimeni. Fără lucrarea interioară a Duhului Sfânt niciodată nu vom deveni o „pâine” a vieții, așa cum era Mântuitorul pentru oameni.

Dar pentru ca „aluatul” harului lui Dumnezeu să poată lucra începând din interiorul nostru, avem urgentă nevoie de ceea ce Mântuitorul numea „naștere din nou”: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu… Ce este născut din carne este carne, și ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ți-am zis: trebuie să vă nașteți din nou” (Ioan 3,3‑8).

Ai avut eșecuri în lupta cu obiceiurile rele, cu defectele de caracter sau cu păcate din viața ta? Lasă ca „aluatul” harului divin să lucreze din interior. Dumnezeu nu ne cere nouă să luptăm cu mulțimea păcatelor, slăbiciunilor și obiceiurilor rele. El știe că ne-ar fi imposibil să le biruim pe toate și definitiv.

Fă, te rog, un exercițiu pe care nu l-ai mai făcut, probabil, niciodată: încearcă să numeri câte forme de păcat există în lume, cu toate nuanțele lui, cu toate formele și deghizările sub care se ascunde cel mai adesea. Vei descoperi o infinitate de forme ale păcatului, a căror contabilitate niciun om nu o poate ține. Și atunci, mă întreb, ce șansă are omul să lupte singur cu un dușman atât de numeros și de dotat?

Lasă-L pe Duhul Sfânt să lupte în tine și pentru tine, așa cum știe El mai bine, din interiorul ființei spre exteriorul ei. Și atunci vei cunoaște gustul plăcut al biruinței și armoniei cu Dumnezeu și cu semenii.

3. Aluatul ascuns în făină lucrează în mod invizibil, ca să prindă întregul amestec în procesul de creștere.

Priviți o plămădeală în care s-a pus aluat! Nu veți auzi niciun zgomot, nu se va întâmpla nimic senzațional. Transformarea se produce tainic, liniștit și continuu. În viața celui care se lasă transformat de harul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt lucrează în mod asemănător: tainic, liniștit și continuu. Azi puțin, mâine puțin, Duhul lui Dumnezeu Își face sigur lucrarea până ce omul, până mai ieri plin de defecte și vicii, fără speranță și înstrăinat de Dumnezeu, devine un om cu totul nou, cu alte valori, alte aspirații și un alt orizont al vieții.

Am avut ocazii în viață să cunosc mulți oameni care s-au apropiat de Dumnezeu. Experiența fiecăruia dintre ei e un unicat. Am observat însă un lucru: atunci când „convertirea” s-a produs brusc, ea nu a fost durabilă. Un simplu foc de paie! Pe cât de bruscă a fost „convertirea”, pe atât de bruscă a fost și căderea.

Lucrarea Duhului e o lucrare liniștită, continuă, delicată, dar durabilă. De fapt, sfințirea pe care o dorește Dumnezeu de la noi este lucrarea unei vieți întregi. „Căci așa vorbește Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate și încredere va fi tăria voastră…” (Isaia 30,15).

Revenind la textul pildei, ce semnificație pot avea cele trei măsuri pe care le ia femeia? Oare cifra trei e întâmplătoare? De ce nu două sau patru măsuri?

a) Între cei care se ocupă cu antropologia biblică, există o dispută: unii sunt dihotomiști, susținând că ființa umană e alcătuită din doar două componente: suflet și trup. Alții sunt trihotomiști, susținând că ființa umană e alcătuită din trei componente: suflet, duh și trup. Bazați pe Cuvântul Scripturii, noi credem că omul este o ființă compusă din trei componente principale:

„Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin: și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să vă fie păzite întregi, fără prihană, până la venirea Domnului nostru Iisus Christos” (1 Tesaloniceni 5,23).

Să observăm că cele trei componente ale ființei omenești nu pot exista separat, ci doar împreună, lucrând în armonie una cu cealaltă:

– duhul: sediul rațiunii, conștiinței și voinței

– sufletul: sediul afectului, al trăirilor emoționale

– trupul: partea materială și vizibilă a ființei omenești și, în același timp, gazda și suportul pentru primele două componente

Dacă pilda aluatului vorbește de trei măsuri pe care le ia femeia și în care pune aluat, lucrul nu e întâmplător. „Aluatul” harului lui Dumnezeu trebuie să pătrundă în toate componentele ființei noastre pentru a ne putea transforma. Biblia vorbește despre un „duh al minții” înnoit (vezi Romani 12,2), despre „o inimă nouă” (vezi Ezechiel 36,26‑27) și de un trup sfințit (vezi Romani 6,13). Doar atunci este completă transformarea ființei omenești, când aluatul adevărului a lucrat asupra întregii ființe.

b) Cele trei măsuri mai pot simboliza cele trei dimensiuni ale relațiilor omenești: relația cu sinele, relația cu semenii și relația cu Dumnezeu.

Atunci când permitem Duhului Sfânt să lucreze în viețile noastre, El lucrează concomitent la vindecarea tuturor relațiilor noastre.

În ceea ce privește relația omului cu sine însuși, un om vindecat prin lucrarea harului divin nu va avea nici complexe de inferioritate, nici spiritul înălțării de sine, ci va avea demnitatea unui fiu de Dumnezeu, cunoscându-și valoarea personală. El este permanent conștient de prețul imens al răscumpărării lui, prin Jertfa de pe cruce.

În ceea ce privește relația cu semenii, va dispărea spiritul de șefie, de dominare a celorlalți. În schimb, va apărea un spirit de slujire, având conștiența că orice om, oricât de decăzut ar fi ajuns în viață, este încă un fiu de Dumnezeu.

Cât privește relația cu Dumnezeu, omul transformat de „aluatul” harului divin nu se va mai considera un rob, ci un fiu. Datoria nu și-o va mai împlini de teama pedepsei, ci din bucuria dragostei față de Tatăl ceresc. Iată cât de necesar este ca să existe „cele trei măsuri” în care să lucreze liniștit, tainic și continuu aluatul harului lui Dumnezeu.

Creșterea

Până acum am vorbit doar despre lucrarea interioară a aluatului, aceea de transformare tainică, lăuntrică, invizibilă. Dar mai este o lucrare a aluatului asupra plămădelii, o lucrare de data acesta vizibilă – aceea a creșterii. Este uimitor pentru ochii de copil să vadă cum mama, dintr-o bucată mică de plămădeală frământată cu aluat, reușește să umple un vas care dă peste margini.

Ideea pe care o transmite creșterea plămădelii sub acțiunea aluatului este aceea a creșterii numerice a Bisericii concomitent cu transformarea lăuntrică, realizată de Duhul lui Dumnezeu în ființa umană.

Acolo unde există „aluatul” harului nu poate să nu existe și o creștere a Bisericii pe toate planurile. Iar această creștere nu este altceva decât împlinirea planului Creatorului cu privire la om. „Creșteți!” este prima poruncă ce i-a fost dată omului de îndată ce a fost adus la existență. (vezi Geneza 1,28).

Slujirea

Lucrarea pe care o face aluatul în plămădeală nu este fără rost. Nimeni nu pune aluat în plămădeală doar pentru a alunga plictiseala. Există un scop clar: acela de a face o pâine gustoasă și hrănitoare, care să servească altora.

Dacă existăm ca biserica nu este doar pentru a mai exista o biserică creștină în plus, ci pentru a sluji semenilor, pentru a-i hrăni cu adevărata „pâine” a vieții. După cum pâinea nu e făcută pentru sine, ca să fie expusă ca un bibelou pe raft, la fel nici creștinii nu există doar pentru ei înșiși, ci pentru a hrăni lumea flămândă și însetată după Dumnezeu.

Tu pentru cine trăiești: doar pentru tine însuți sau și pentru alții? Când înveți ceva, pentru cine o faci: doar pentru tine, sau și pentru alții? Când dorești și cauți mântuirea, pentru cine o cauți: doar pentru tine sau și pentru semenii tăi?

Și dacă ne dăruim semenilor noștri, ce fel de „pâine” le oferim: o pâine sănătoasă și gustoasă, sau un amestec greoi, nedospit, în care aluatul harului lui Dumnezeu nu și-a făcut lucrarea?

Apostolul Pavel ne avertizează că există și un aluat vechi, pe care trebuie să-l înlăturăm din viețile noastre. „Măturați aluatul cel vechi” (1 Corinteni 5,7‑8), spune Pavel, acel aluat al răutății care lucrează în om principiul răului și care ne îndeamnă la un stil de viața lumesc.

Să dăm la o parte acest „aluat vechi” și să facem loc „aluatului” Duhului Sfânt care să facă din fiecare dintre noi o adevărată pâine a vieții pentru lumea flămândă și însetată după ceva mai bun.

Lori Balogh